România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 15-29)

1938-06-16 / nr. 15

2 pratin* CARICATURA DIFORMATIUNI PROFESIONALE­ u ocazia împărţirii premii­lor Academiei Române, d. prof. C. Râdulescu-Motru, în introducerea pe care a făcut-o, a arătat rostul premiilor academice şi criteriile după care ele se împart în alte ţări. Un premiu nu trebue numai să răsplătească munca şi creaţia, ci trebue s’o şi stimuleze. După aceste criterii se împart premiile în alte ţâri. Ele au reuşit să producă interes mult mai mare între concurenţi. Pentru astfel de premii numărul lucrărilor pre­zentate este mult mai mare şi va­loarea lucrărilor mai importantă. In acest sens se va modifica şi la noi regulamentul premiilor acade­mice, ca ele să răspundă rostului. Măsura anunţată va acorda Aca­demiei încă un spor de prestigiu, ea arătând voinţa fermă a acestei instituţii de a fi cât mai mult de folos culturii ţârii. ntr’o editură berlineză a apă­rut recent un volum intitulat: „Balcanii: răsboaie, tratate, revoluţii, 150 ani de politică şi destin” Autor: d. Egon Heymann. In afară de Iugoslavia, pe care autorul mărturiseşte că o cunoaşte de aproape, toate celelalte state balcanice, inclusiv România, sunt prezentate laconic sau cu date in­certe. Astfel, contribuţia României la răsboiul din 1877-78 nu e nici mă­car pomenită, iar războiul cel mare nu se marchează, pentru noi, decât prin ocuparea Capitalei, de către teutoni!... D. Egon Heymann nu cunoaşte ţara noastră şi istoria ei. Nu e o crimă. Dar cum se poate intitula teme­­rarismul d-sale de a se ocupa de noi şi de a ne încadra, cu preten­ţiuni... istoriceşti, in­timite care nu ne aparţin?­criitorii împroprietăriţi şi-au exprimat, în cuvinte pline de sinceritate şi lumină, re­cunoştinţa faţă de­ gestul regal, care i-a făcut proprietari scu­­tindu-i de apariţia lunară sau tri­mestrială a spectrului chiriei. Din numărul mult mai mare sunt cinci cărora li s-a asigurat liniştea nece­sară creaţiei. A tremurat în aceste răspunsuri fiorul unei bucurii atât de duioase, atât de mari! Suntem siguri că cei cinci scriitori împro­prietăriţi n’au făcut consiliu înain­te de a răspunde. Şi totuşi fără ca formal răspunsurile să fie aceleaşi, în fond spun acelaş lucru: recuno­ştinţă faţă de Voevodul Culturii, dela care scriitorii aşteaptă şi spri­jinul de mâine. Privire asupra pedagogiei roşii. — Un ziarist francez s’a îndeletnicit cu colecta­rea câtorva întâmplări ca­racteristice, povestite chiar de ziare sovietice, care pun în adevărata ei lumină pedagogia roşie, în acelaş timp făcându-se cunoscută starea de lucruri a vecinei noastre dinspre Răsărit. Din aceste fapte relatate, reese contradicţia flagrantă între ceea ce spun statisticile oficiale şi datele reale. Se ajunge la convinge­rea că pedagogia sovietică n’a putut alunga analfabetismul, nici să în­drepte porniri adânc înrădăcinate în sufletul poporului rus. Reprodu­cem aceste culegeri cu titlul de do­cument. Sunt câteva săptămâni, de când camaradul Melnikov, profesor de limba rusă, la şcoala nr. 594 din Moscova, făcu examenele trimes­triale ale celor 115 elevi ai săi. 16 dintre ei nu ştiură prea mare lucru. Conştiincios, camaradul Melnikov­ ELE ROMÂNE îi notă „râu”, cea ce însemna ca ei să repete clasa. Apoi, liniştit, el duse notele camaradului Altunin, directorul şcoalei. Acesta, îşi po­trivi ochelarii, privi lista şi spuse: — Nenorocire! strigă el. Ai jurat să ne trimiţi pe toţi în Siberia. 16 menţiuni „rău”! Nu te-ai gândit deloc! Şi statistica! Frumoasa sta­tistică a comisariatului poporului al instrucţiei publice! Până acum procentul elevilor noştri răi nu în­cetase de a scădea. Mergea bine. Oamenii ministerului ştiau că e­­xista o şcoală cu umărul 594 şi le era suficient. Cele 16 menţiuni „rău”, vor trezi curiozitatea pericu­loasă a superiorilor noştri. Jurnale­le vor vorbi de noi. Ni se vor trimi­te inspectori. S’a sfârşit cu liniştea noastră... înspăimântat, congestionat, ca­maradul Melnikov se rugă, bâlbâ­­ind. — Bine, nu este totul pierdut, răspunse directorul, om de treabă. Putem aranja asta. Şi, cu o mână sigură, el îndreptă notele rele, nelăsând decât două sau trei menţiuni „râu”, astfel ca procentul, elevilor buni să nu atingă 100%. Raportul fu expediat apoi în mai multe exemplare, la minister, care se declară foarte satisfăcut de bu­nul mers al şcoalei 594. Directorul a fost felicitat. Notele serviră la face­rea unei statistici generale, care se dădu în toată lumea, ca exemplu şi toţi fură mulţumiţi. Dar cine s’a îndârjit, veţi zice, să defăimeze astfel pedagogia sovieti­că? Ororile fasciste, fără îndoială... Deloc! Isprava directorului Altunin ne-a fost povestită de ziarul Pravda, or­ganul central a partidului comunist din ziua de 5 April. Şi autorul ar­ticolului, un adevărat Alexandrov, ne asigură că acestea sunt întâm­plări curente... Sub direcţia profesorului Gh. Preduţ, a apărut „Revista Cursurilor şi Conferinţelor Universitare" No. 1—2, anul III, cu următorul sumar : C. Rădulescu Motru: Psihologia Străjerului; Constantin Garoflid: Menirea proprietăţii mijlocii şi mari; Eugen Apostoleanu: Cancerul la animale; Angélique Hagimihaly d’Athenes: L'art populaire grec. Gh. Preduţ : La­­Roumanie Industrielle — Le Compte ţgnău du Qultseil,d’A­dministraition deS Ac­érnes et Domaines de Reşiţa şi Problema Răului la Fericitul Au­gustin, recenzie la cartea d-lui prof. C. Pavel, doctor în Teologie. Perso­nalitatea colaboratorilor fiind prea cu­noscută marelui public ,cărturar de la ’hoi, ne’ scuteşte de ‘aprecieri asupră conţinutului: ■ **'1 '. Demn de relevat, la această revistă, unică în felul ei la noi, ar fi în­făţişarea şi condiţiiie tehnice în care apare, şi tendinţa ei de a îmbrăţişa domenii de activitate intelectuală şi practică, cât mai multe şi variate. Prin publicaţiile repetate, în limba franceză, despre cultura şi civilizaţia popoarelor străine, revista leagă, cu aceste popoare, relaţii culturale şi de prietenie. Ştiut fiind că, Ignati nulla cupido şi că, relaţiile culturale, prin natura lor, sunt cele mai durabile şi mai pre­sus de orice conside­­raţiuni. lesne se vede, marele aport cultural ce aduce aceasta „Revistă a cursurilor şi conferinţelor universitare". STRĂINE In suplimentul literar al ziarului „Times", Guy de Pourtalès publică un fragment din „La Pêche Miraculeuse". Autorul cunoscut din două studii despre Chopin şi Liszt încearc­ă de astă dată un roman biografic. Personagiul principal este Paul de Villars, copilul unei familii de Cal­vini bogaţi dintr’o localitate pe ţărmul lacului Geneva. Povestea începe prin anul 1890 şi se încheie cu vreo treizeci de ani mai târziu : desvol­­tarea lui Paul până la maturitate coincide întocmai cu desvoltarea for­ţelor ce au luat forma instituţiei geneveze — Liga Naţiunilor. Reliefând valorile sufleteşti individuale ale fiecărui personagiu, auto­rul isbuteşte, fără să contureze până la evidenţă ideia ce a împrumutat-o, să realizeze un paralelism original. Atitudinea rigidă a familiei Calvine ne-o defineşte autorul:... Şi um­bra rece a lui Calvin, care ne urmăreşte, ne ordonă să păstrăm iubirea numai pentru D-zeu. Este minunat cum Pourtalès ţese subiectul roma­nului său într’o manieră cu totul nouă. Personagiul principal este un îndrăgostit al muzicii. Patima lui pentru anumite compoziţii construeşte imaginea unei întregi comunităţi spirituale dinainte de răsboiu. Muzică, spilitarism sunt termeni■ pe care îi înlănţueşte autorul în admiraţia sa pentru Tristan — explicând romantismul teuton. Două iubiri cu Luisa, o nemţoaică, şi alta cu Antoinetta franceză, contrastează forţele ce se ciocnesc pentru realizarea idealurilor concentrice. Păcat că fragmentul e prea scurt și nu încheie incertitudinea exis­tenței contimporane a subiectului lui Pourtalès. înaintașul de dreapta își duce pâinea acasă. Cititorii şi revistele literare Ne amintim de un foileton al unui distins scriitor, ale cărui romane sunt citite şi pe care, bunul simţ îl poartă cu îndemânare, printre cele mai spinoase probleme. Foiletonul acelui abil romancier, promova lectorul român, punându-l în cumpănă cu cititorul francez, re­zultatul a câtorva secole de mâncă­tori de slovă tipărită. Spunea acolo, bineintenţionatul romancier, că acest cititor roman impune cartea*.bV-nă, ci nu lui i se impun volume încununate cu pre­mii, pe drept sau nedrept decernate. Spunea în acelaş timp că lectorul, francez se lasă ghidat în alegerea lecturilor sale, şi că un premiu poate decide pe piaţa literara asu­pra destinului unei cărţi şi poate schimba total viaţa unui scriitor peste care se lăsau laurii premierii. Poate că distinsul apărător al lectorului român este neclintit în părerea sa şi nici un argument con­trariu nu-l poate sdruncina din a­­ceastă credinţă. Totuşi noi, am putea alcătui o listă destul de amplă a unor vo­lume de reală valoare, tipărite în condiţii tehnice optime şi peste care generosul nostru lector trece cu o sublimă neatenţie. Vom lăsa pentru altădată semna­larea şi enumerarea acestor oropsite, nedreptăţite opere, fiindcă vrem sa amintim de o altă latură a cititu­lui: revistele. Se citesc foarte multe reviste în ţara noastră, dar acestea se numesc Marianne", „Les nouvelles Literai­­res", „Nouvelle révue Française", etc. etc. Pentru care motiv lectorul atât de mult lăudat în amintitul foile­ton, drept unul din cei mai pers­picace, mai selectivi cumpărători de carte, preferă revista literară stră­ină și o repudiază pe cea românea­scă. .. Dacă am sta să analizăm în parte, foaia de literatură străine şi pe a­­cele cari apar la noi, nu am ajunge să atribuim cititorului român ace­iaşi pricepere, aceiaşi neclintită pu­tere de selecţie şi în acest dome­niu? Fiindcă dacă ar fi să ne expri­măm cinstit, în vreme ce trecem cu privirea peste paginile revistelor cari apar astăzi, nu ne duce gândul cu un nostalgic jind, la vremea când aşteptam cu aprinsă nerăbdare să devorăm fiecare număr din „Fla­căra" scoasă de C. Banu, sau „Gân­direa" în primii ani de apariţie? Poate că aci stă partea slabă şi cauza dezertării cititorului de la in­teresul ce s’ar cere nutrit pentru revista de literatură autohtonă. Nu vrem să pornim o şarjă împo­triva publicaţiilor Literare de la noi Lăsăm numai faptul să vorbească, faptul că la noi, după o tradiţie, după un drum trasat de câteva ad­mirabile reviste apărute cu decenii in urmă, omul doritor de slovă ti­părită de informaţie literară, de coloane, în care se face circulaţia ideilor, preferă hebdomadarele de literatură venite de peste hotare celor tipărite la noi. Acest fapt destul de semnificativ ne face să înclinăm a crede, că au­torul foiletonului, în care lectorul român era promovat și câștiga pus în cumpănă cu cel de peste hotare, are dreptate. __ . R. R. f Regisorul Aurel Ion Maican Intre anii 1925 şi 1935 a trecut prin teatrele de provincie regi­sorul Aurel Ion Maican. Drumul a fost Cernăuţi, Chişinău, Iaşi. Trecerea a­­ceasta înseamnă pentru fiecare din teatrele nu­mite, renaşterea lor. S’au desbătut pe scenele pro­vinciale probleme noi teatrale, s’au dărâmat vechi clişee, s’a părăsit şcoala declamatorie... Iaşul a rămas şi astăzi un teatru de avant-gardă. Aurel Ion Maican a trecut in­ Ca­pitală şi a avut in decursul ultimilor ani o bogată şi artistică activitate. Astăzi e în fruntea companiei de operetă Mogador la grădina Volta- Buzeşti.­­ încearcă şi va reuşi să renască genul care agonizează de la dispari­ţia marelui Leonard, înconjurat de artişti cu reputaţie stabilită ca Ionel Ţaranu, Costică Toneanu, Elena Zamora, etc., va da un reuşit spectacol de vară. In rolul creat, par’că mai deunăzi, de marea artistă Mărioara Cinsche Aurel Ion Maican a angajat un ele­ment de valoare.­­ , E vorba de d-ra Nutzi Pantazi. De la revistă la operetă e o trecere destul de grea şi publicul va avea o revelaţie. Opereta­ 8 la 0 în finală e plină de haz în noua ei formă revizuită de Nikan. Muzica e semnată de Vil-a­nov, iar decorurile sunt opera celor mai distinşi pictori scenografi, Baro­nul Loevendal şi Siegfried­ Peste câteva zile e premiera celei mai vesele operete în viziunea regi­­sorului Aurel Ion Maican. TIM­ RADU BOUREANU: ENIGMATI­CUL BAÎKAL, roman, „Cartea Ro­mânească" — VIAŢA SPĂTARULUI MILESCU, ediţia H-L, „Naţionala Ciornei". Pe poetul Radu Boureanu, autorul excelentelor volume Sbor alb şi Gol­ful sângelui îl cunoaşteţi. Cunoaş­teţi arta cu care d-sa izbuteşte să WeH«n%Han­flt«gtfia Ktotteisia le­gendelor: jupâniţe de vis şi ireali­tate, ca acea em­pnatică Anna Maria de Valdenèreverm­entrut caare a cizelat unul din cele mai ispititoare sarco­­fagii, egal în grație cu poemele ce Francis Jammes le-a închinat pentru Clara d’Ellebense sau Almai­de d’Etremont, sau prinţi, pribegi şi furtunateci, ca însăşi volbura tim­pilor acelora, ca acea figură a Voe­­vodului măger; sau, în cel de al doi­lea volum, toate acele plutiri pe a­­pele adormite ale visului şi toate acele scufundări în golfuri de fan­tezie, unde înfloresc meduzele şi mărgeanul alb îşi scutură crăngile Cunoaşteţi atunci şi în ce măsură toate aceste Virtuţi ale estompei şi halosului lunar din poemele sale au trecut şi in paginile de proză ale ce­lor două nuvele: Fata din umbră şi Ostane. Sunt scriitori de atmosferă, de pe­numbră, poate că ar fi mai corect să se spună, pentru care faptul na­tural e doar un pretext şi cam­ dintr’o imagine, dintr’un amănun sugestiv, cu toate că secundar, ca şi din lenta desfăşurare a frazelor, iz­butesc să creeze viaţă. O viaţă de fel ostentativă, cotidiană desigur, dar urmărită mai mult în umbrele proectate pe zidurile calcinate ale oraşului, decât în făpturile cu cari ne întâlnim, cu cari întreţinem re­laţii de societate şi pe cari socotim a le cunoaşte. De aici un oarecare aer de anonimitate, pe care-l au eroii şi eroinele d-lui Radu Bourea-[ nu, compensat însă, şi încă în cer măsură, de toată acea enigmă şi toată acea taină civilă, aşa de favo-­ rabile poeziei. Din aceiaşi familie de spirite e şi­ eroul ultimului roman al d-lui Radu Boureanu, Enigmaticul Baikal. Cât de stăpân este d-sa pe arta aceasta, a surdeniei epice, dacă ne e îngă­duit a spune, cetitorul poate obser­va din chiar pragul romanului. Este o introducere de rutinat meşteşugar, dacă nu cumva (şi cu mult mai pro­babil) e vorba de una din acele in­tuiţii de artist, cari izvorăsc din a­­dâncurile necercetate ale unui tem­perament şi cari decid de tonul ope­­rii, ba chiar şi de destinul eroilor. Căci ce vestibul ar fi fost mai po­trivit pentru intrarea şi chiar rămâ­nerea în sc­enă a lui Ştefan Horneţ, anonimul agent de urmărire, pierdut în nourii închipuirilor lui, decât a­­ceastă dimineaţă inconştientă de primăvară, în care oamenii trec unul pe lângă altul, fiecare cu surâsul lui, fiecare cu enigma lui. Ştefan Horneţ duce sub braţ o servietă dol­dora, pe care o teme, ca pe o co­moară şi ajuns la percepţie, unde-i pândeşte suspiciunea colegilor sai, o închide cu infinite precauţiuni in saltarul biroului său. Ca şi saltarul, geanta lui Horneţ e plină cu pros­pecte de călătorie, către toate para­­disurile pământului şi, printre ele, şi al Baikalului, pe care curioşii sai tovarăşi de slujbă izbutesc să­-i sus­tragă, zdrenţuit, din biroul gândito­rului şi misteriosului lor coleg. Pen­tru ei, Horneţ nu poate fi decât tăi­­nuitorul cine ştie căror afaceri ne­curate, pe cari timpul, odată şi-o dată, le va da pe faţă. Altfel nu poate sa fie. De aceea între­ţoiuşpf, repetate ale aperitivelor, îl judecă iar între patru ochi, pe după zăbre­lele percepţiei i-au găsit cuvântul de ocară şi stigmatizare. Unul după al­tul, Patriciu, Marinică, Florea şi So­­bieţki, trec prin faţa lui şi-i şueră printre dinţi, cu aere de procurori dar şi de complici . Baîkal, hai? Scena e de o subtilă comedie şi sem­nificaţia ei umană, desăvârşită. Redusă, fie şi numai la aceste pri­me date şi povestea, precum se vede, ar fi şi ingenioasă şi emoţionantă. Insă d. Radu Boureanu e un roman­cier cu fantezia fecundă. Astfel si­tuat, între meschinăriile unui me­diu rutinat şi lipsa de orizont a că­minului, unde Lena, oftează şi simte din zi în zi că-l pierde, Ştefan Hor­neţ e un martir dar şi un fericit. Căci aşa, modest şi umil, cum e, Şte­fan Horneţ e mai mult decât un rob al obsesiilor, din cari se recrutea­ză ideile fixe. Cu mari privaţiuni a izbutit să pue deoparte aproape două sute de mii de lei, pe care-i păstrea­ză la o bancă până în fericita mi­­nută a evadării. Toată viaţa, şi pe băncile liceului şi pe banca dură a slujbei lui umile, el n’a visat decât la nenumăratele paradisuri, cu cari prospectele agenţiilor de turism l-au familiarizat şi i le-au şi - o­ferit între cei patru pereţi ai casei. Poate să fie el singur, pierdut în forfota ora­şului străin şi duşmănit de bănui­torii lui colegi de birou, jelit de Lena care-l simte intrat, deapururi, ... stăpân­irea monstruoaselor zeităţi ale Orientului, pe cari a învăţat să­ le cunoască şi să le teamă din ace­leaşi prospecte. Ştefan Horneţ nu suferă de fel, decât doar în măsura în care ziua aceea a evadării mai întârzie. Mai mult chiar. Izolatul acesta care se martirizează pentru izbânda celui mai scump vis al vieţii lui are fericirea să întâlnească, din întâm­plare, doi tovarăşi de ideal, în ac­torul Andrei Andricu şi priete­nul său Constantin Pop, stăpâ­niţi şi unul şi altul de aceeaşi romantică aspiraţie a evadării. Aşa cum Ştefan Horneţ strânge pen­tru drumul peste mări şi ţări, actorul se chinueşte prin tur­nee basarabene, pe unde cunoaşte aventura şi gloria, doar o putea plăti cuterul, pe care asemeni lui Alain Gerbault, visează navigări, de unul singur, pe vastele oceane. A­­propierea acestor trei eroi ai visului, ţintind cu toţii aceiaşi stea polară a peregrinărilor şi fireasca lor îm­prietenire este încă una din fru­moasele răuşite ale romancierului, lucrând, totuşi, cu mijloace aşa de sobre. Dar viaţa e, într’un fel, mai puter­nică decât visul. Ea pândeşte la toate răspântiile şi căderea va fi cu atât mai dureroasă, cu cât mai ne­dreaptă. Actorul, îmbolnăvit în unul din turnee, îşi pierde sănătatea şi-şi ruinează visul. Ştefan Horneţ pierde toată agonisita în falimentul băncii la care-şi capitaliza însăşi raţiunea lui de viaţă, singur Constantin Pop, mai nud ca Iov, despuiat de bogăţii, izbuteşte să dispară în cine ştie ce co­lonială legiune străină. E desigur un tâlc şi în această deslegare de des­tine, un tâlc puţin cam sever, pe care-l agravează , şi-l umanizează, totuşi, sfârşitul romanului. Fraudat în visurile şi în raţiunea vieţii lui, Ştefan Horneţ va fraudă, la rându-i, această societate sălbatecă. „Dar vi­sul a fost mai puternic, mai puternic decât firea lui, decât teama, decât cinstea..." e una din frazele cu cari în camera de hotel de la Constanţa, în apropierea mării şi a echipagiilor ce speră să-l ducă în ţara amăgirilor lui de o viaţă. Horneţ îşi justifică fapta. Şi justificarea ni se pare de o preţioasă subtilitate psihologică. Romanul poate sfârşi, cum şi sfâr­şeşte, cu prinderea lui Horneţ. Un vis hrănit cu atâta trudă, cu atâta patimă şi cu atâta castă ardoare e destrămat cu brutalitate. Şi drama va fi cu atât mai sângeroasă cu cât a­­parenţele vor fi dat dreptate cole­gilor de slujbă ai lui Horneţ. Copi­tele lor vor avea ce zdrobi. Pentru o astfel de dramă, simplă, umilă şi umană, se cerea un scris de nuanţe, de ezitări şi penumbre şi d. Radu Boureanu stăpâneşte din belşug un atare scris. Realismul său se topeşte şi se atenuiază în imagi­nile sau în cadenţele stăpânite ale unui stil, în care poetul pe care-l cu­noaşte stă, permanent, de veghe. Viaţa Spătarului Milescu este una din acele vieţi romanţate, de cari­­atâtea s’au scris, în literaturile străi­ne, atâtea am cetit şi nu puţine am apreciat, pentru d­arul de a crea interesul în jurul unei persona­lităţi proeminente. Intre întâile vieţi romanţate ale lui Plutarh, Suetoniu şi Diogene Laertianul şi Mozartul, recent, al d-nei Anette Kelb, gamă e infinită şi nenu­mărate sugestiile şi comenta­riile ce se pot face. Din nefe­ricire nu putem stărui, cum siliţi suntem să trecem cu oarecare ine­­leganţă şi peste frumoasa lucrare a d-lui Radu Boureanu, întreprinderea d-sale era una din cele mai grele. Documentele referitoare la spăta­rul Milescu sunt în marea lor majo­ritate cu peceţile nerupte. Dar din legende, din o sumă de cuvinte, din câte studii s’au tipărit în anii din urmă, din relaţia călătoriei în China a Spătarului, şi mai ales din inima sa iubitoare, d. Radu Boureanu a al­cătuit un mic roman, de o graţioasă evocare, în care scriitorul a risipit numeroase imagini poetice, în locul disertaţiilor istorice sau genealogice. Şi viaţa aventuroasă, erudită şi di­­plomaticească a Spătarului se înfiri­pează din umbre şi lumini, sugerate, căci deşi schema documentară a ro­manului nu lipseşte, ceea ce încântă este comentariul liric al autorului, stilul său de a difuza poezie şi cultul pe care d. Radu Boureanu se vede că-l poartă eroului său, în fiecare rând şi chiar printre rândurile Vieţii Spătarului Milescu. Perpessicius 4 MARIA SI PRUNCUL in genul icoanelor populare de Radu Boureanu

Next