România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 15-29)
1938-06-16 / nr. 15
2 pratin* CARICATURA DIFORMATIUNI PROFESIONALE u ocazia împărţirii premiilor Academiei Române, d. prof. C. Râdulescu-Motru, în introducerea pe care a făcut-o, a arătat rostul premiilor academice şi criteriile după care ele se împart în alte ţări. Un premiu nu trebue numai să răsplătească munca şi creaţia, ci trebue s’o şi stimuleze. După aceste criterii se împart premiile în alte ţâri. Ele au reuşit să producă interes mult mai mare între concurenţi. Pentru astfel de premii numărul lucrărilor prezentate este mult mai mare şi valoarea lucrărilor mai importantă. In acest sens se va modifica şi la noi regulamentul premiilor academice, ca ele să răspundă rostului. Măsura anunţată va acorda Academiei încă un spor de prestigiu, ea arătând voinţa fermă a acestei instituţii de a fi cât mai mult de folos culturii ţârii. ntr’o editură berlineză a apărut recent un volum intitulat: „Balcanii: răsboaie, tratate, revoluţii, 150 ani de politică şi destin” Autor: d. Egon Heymann. In afară de Iugoslavia, pe care autorul mărturiseşte că o cunoaşte de aproape, toate celelalte state balcanice, inclusiv România, sunt prezentate laconic sau cu date incerte. Astfel, contribuţia României la răsboiul din 1877-78 nu e nici măcar pomenită, iar războiul cel mare nu se marchează, pentru noi, decât prin ocuparea Capitalei, de către teutoni!... D. Egon Heymann nu cunoaşte ţara noastră şi istoria ei. Nu e o crimă. Dar cum se poate intitula temerarismul d-sale de a se ocupa de noi şi de a ne încadra, cu pretenţiuni... istoriceşti, intimite care nu ne aparţin?criitorii împroprietăriţi şi-au exprimat, în cuvinte pline de sinceritate şi lumină, recunoştinţa faţă de gestul regal, care i-a făcut proprietari scutindu-i de apariţia lunară sau trimestrială a spectrului chiriei. Din numărul mult mai mare sunt cinci cărora li s-a asigurat liniştea necesară creaţiei. A tremurat în aceste răspunsuri fiorul unei bucurii atât de duioase, atât de mari! Suntem siguri că cei cinci scriitori împroprietăriţi n’au făcut consiliu înainte de a răspunde. Şi totuşi fără ca formal răspunsurile să fie aceleaşi, în fond spun acelaş lucru: recunoştinţă faţă de Voevodul Culturii, dela care scriitorii aşteaptă şi sprijinul de mâine. Privire asupra pedagogiei roşii. — Un ziarist francez s’a îndeletnicit cu colectarea câtorva întâmplări caracteristice, povestite chiar de ziare sovietice, care pun în adevărata ei lumină pedagogia roşie, în acelaş timp făcându-se cunoscută starea de lucruri a vecinei noastre dinspre Răsărit. Din aceste fapte relatate, reese contradicţia flagrantă între ceea ce spun statisticile oficiale şi datele reale. Se ajunge la convingerea că pedagogia sovietică n’a putut alunga analfabetismul, nici să îndrepte porniri adânc înrădăcinate în sufletul poporului rus. Reproducem aceste culegeri cu titlul de document. Sunt câteva săptămâni, de când camaradul Melnikov, profesor de limba rusă, la şcoala nr. 594 din Moscova, făcu examenele trimestriale ale celor 115 elevi ai săi. 16 dintre ei nu ştiură prea mare lucru. Conştiincios, camaradul Melnikov ELE ROMÂNE îi notă „râu”, cea ce însemna ca ei să repete clasa. Apoi, liniştit, el duse notele camaradului Altunin, directorul şcoalei. Acesta, îşi potrivi ochelarii, privi lista şi spuse: — Nenorocire! strigă el. Ai jurat să ne trimiţi pe toţi în Siberia. 16 menţiuni „rău”! Nu te-ai gândit deloc! Şi statistica! Frumoasa statistică a comisariatului poporului al instrucţiei publice! Până acum procentul elevilor noştri răi nu încetase de a scădea. Mergea bine. Oamenii ministerului ştiau că exista o şcoală cu umărul 594 şi le era suficient. Cele 16 menţiuni „rău”, vor trezi curiozitatea periculoasă a superiorilor noştri. Jurnalele vor vorbi de noi. Ni se vor trimite inspectori. S’a sfârşit cu liniştea noastră... înspăimântat, congestionat, camaradul Melnikov se rugă, bâlbâind. — Bine, nu este totul pierdut, răspunse directorul, om de treabă. Putem aranja asta. Şi, cu o mână sigură, el îndreptă notele rele, nelăsând decât două sau trei menţiuni „râu”, astfel ca procentul, elevilor buni să nu atingă 100%. Raportul fu expediat apoi în mai multe exemplare, la minister, care se declară foarte satisfăcut de bunul mers al şcoalei 594. Directorul a fost felicitat. Notele serviră la facerea unei statistici generale, care se dădu în toată lumea, ca exemplu şi toţi fură mulţumiţi. Dar cine s’a îndârjit, veţi zice, să defăimeze astfel pedagogia sovietică? Ororile fasciste, fără îndoială... Deloc! Isprava directorului Altunin ne-a fost povestită de ziarul Pravda, organul central a partidului comunist din ziua de 5 April. Şi autorul articolului, un adevărat Alexandrov, ne asigură că acestea sunt întâmplări curente... Sub direcţia profesorului Gh. Preduţ, a apărut „Revista Cursurilor şi Conferinţelor Universitare" No. 1—2, anul III, cu următorul sumar : C. Rădulescu Motru: Psihologia Străjerului; Constantin Garoflid: Menirea proprietăţii mijlocii şi mari; Eugen Apostoleanu: Cancerul la animale; Angélique Hagimihaly d’Athenes: L'art populaire grec. Gh. Preduţ : LaRoumanie Industrielle — Le Compte ţgnău du Qultseil,d’Administraition deS Acérnes et Domaines de Reşiţa şi Problema Răului la Fericitul Augustin, recenzie la cartea d-lui prof. C. Pavel, doctor în Teologie. Personalitatea colaboratorilor fiind prea cunoscută marelui public ,cărturar de la ’hoi, ne’ scuteşte de ‘aprecieri asupră conţinutului: ■ **'1 '. Demn de relevat, la această revistă, unică în felul ei la noi, ar fi înfăţişarea şi condiţiiie tehnice în care apare, şi tendinţa ei de a îmbrăţişa domenii de activitate intelectuală şi practică, cât mai multe şi variate. Prin publicaţiile repetate, în limba franceză, despre cultura şi civilizaţia popoarelor străine, revista leagă, cu aceste popoare, relaţii culturale şi de prietenie. Ştiut fiind că, Ignati nulla cupido şi că, relaţiile culturale, prin natura lor, sunt cele mai durabile şi mai presus de orice consideraţiuni. lesne se vede, marele aport cultural ce aduce aceasta „Revistă a cursurilor şi conferinţelor universitare". STRĂINE In suplimentul literar al ziarului „Times", Guy de Pourtalès publică un fragment din „La Pêche Miraculeuse". Autorul cunoscut din două studii despre Chopin şi Liszt încearcă de astă dată un roman biografic. Personagiul principal este Paul de Villars, copilul unei familii de Calvini bogaţi dintr’o localitate pe ţărmul lacului Geneva. Povestea începe prin anul 1890 şi se încheie cu vreo treizeci de ani mai târziu : desvoltarea lui Paul până la maturitate coincide întocmai cu desvoltarea forţelor ce au luat forma instituţiei geneveze — Liga Naţiunilor. Reliefând valorile sufleteşti individuale ale fiecărui personagiu, autorul isbuteşte, fără să contureze până la evidenţă ideia ce a împrumutat-o, să realizeze un paralelism original. Atitudinea rigidă a familiei Calvine ne-o defineşte autorul:... Şi umbra rece a lui Calvin, care ne urmăreşte, ne ordonă să păstrăm iubirea numai pentru D-zeu. Este minunat cum Pourtalès ţese subiectul romanului său într’o manieră cu totul nouă. Personagiul principal este un îndrăgostit al muzicii. Patima lui pentru anumite compoziţii construeşte imaginea unei întregi comunităţi spirituale dinainte de răsboiu. Muzică, spilitarism sunt termeni■ pe care îi înlănţueşte autorul în admiraţia sa pentru Tristan — explicând romantismul teuton. Două iubiri cu Luisa, o nemţoaică, şi alta cu Antoinetta franceză, contrastează forţele ce se ciocnesc pentru realizarea idealurilor concentrice. Păcat că fragmentul e prea scurt și nu încheie incertitudinea existenței contimporane a subiectului lui Pourtalès. înaintașul de dreapta își duce pâinea acasă. Cititorii şi revistele literare Ne amintim de un foileton al unui distins scriitor, ale cărui romane sunt citite şi pe care, bunul simţ îl poartă cu îndemânare, printre cele mai spinoase probleme. Foiletonul acelui abil romancier, promova lectorul român, punându-l în cumpănă cu cititorul francez, rezultatul a câtorva secole de mâncători de slovă tipărită. Spunea acolo, bineintenţionatul romancier, că acest cititor roman impune cartea*.bV-nă, ci nu lui i se impun volume încununate cu premii, pe drept sau nedrept decernate. Spunea în acelaş timp că lectorul, francez se lasă ghidat în alegerea lecturilor sale, şi că un premiu poate decide pe piaţa literara asupra destinului unei cărţi şi poate schimba total viaţa unui scriitor peste care se lăsau laurii premierii. Poate că distinsul apărător al lectorului român este neclintit în părerea sa şi nici un argument contrariu nu-l poate sdruncina din această credinţă. Totuşi noi, am putea alcătui o listă destul de amplă a unor volume de reală valoare, tipărite în condiţii tehnice optime şi peste care generosul nostru lector trece cu o sublimă neatenţie. Vom lăsa pentru altădată semnalarea şi enumerarea acestor oropsite, nedreptăţite opere, fiindcă vrem sa amintim de o altă latură a cititului: revistele. Se citesc foarte multe reviste în ţara noastră, dar acestea se numesc Marianne", „Les nouvelles Literaires", „Nouvelle révue Française", etc. etc. Pentru care motiv lectorul atât de mult lăudat în amintitul foileton, drept unul din cei mai perspicace, mai selectivi cumpărători de carte, preferă revista literară străină și o repudiază pe cea românească. .. Dacă am sta să analizăm în parte, foaia de literatură străine şi pe acele cari apar la noi, nu am ajunge să atribuim cititorului român aceiaşi pricepere, aceiaşi neclintită putere de selecţie şi în acest domeniu? Fiindcă dacă ar fi să ne exprimăm cinstit, în vreme ce trecem cu privirea peste paginile revistelor cari apar astăzi, nu ne duce gândul cu un nostalgic jind, la vremea când aşteptam cu aprinsă nerăbdare să devorăm fiecare număr din „Flacăra" scoasă de C. Banu, sau „Gândirea" în primii ani de apariţie? Poate că aci stă partea slabă şi cauza dezertării cititorului de la interesul ce s’ar cere nutrit pentru revista de literatură autohtonă. Nu vrem să pornim o şarjă împotriva publicaţiilor Literare de la noi Lăsăm numai faptul să vorbească, faptul că la noi, după o tradiţie, după un drum trasat de câteva admirabile reviste apărute cu decenii in urmă, omul doritor de slovă tipărită de informaţie literară, de coloane, în care se face circulaţia ideilor, preferă hebdomadarele de literatură venite de peste hotare celor tipărite la noi. Acest fapt destul de semnificativ ne face să înclinăm a crede, că autorul foiletonului, în care lectorul român era promovat și câștiga pus în cumpănă cu cel de peste hotare, are dreptate. __ . R. R. f Regisorul Aurel Ion Maican Intre anii 1925 şi 1935 a trecut prin teatrele de provincie regisorul Aurel Ion Maican. Drumul a fost Cernăuţi, Chişinău, Iaşi. Trecerea aceasta înseamnă pentru fiecare din teatrele numite, renaşterea lor. S’au desbătut pe scenele provinciale probleme noi teatrale, s’au dărâmat vechi clişee, s’a părăsit şcoala declamatorie... Iaşul a rămas şi astăzi un teatru de avant-gardă. Aurel Ion Maican a trecut in Capitală şi a avut in decursul ultimilor ani o bogată şi artistică activitate. Astăzi e în fruntea companiei de operetă Mogador la grădina Volta- Buzeşti. încearcă şi va reuşi să renască genul care agonizează de la dispariţia marelui Leonard, înconjurat de artişti cu reputaţie stabilită ca Ionel Ţaranu, Costică Toneanu, Elena Zamora, etc., va da un reuşit spectacol de vară. In rolul creat, par’că mai deunăzi, de marea artistă Mărioara Cinsche Aurel Ion Maican a angajat un element de valoare. , E vorba de d-ra Nutzi Pantazi. De la revistă la operetă e o trecere destul de grea şi publicul va avea o revelaţie. Opereta 8 la 0 în finală e plină de haz în noua ei formă revizuită de Nikan. Muzica e semnată de Vil-anov, iar decorurile sunt opera celor mai distinşi pictori scenografi, Baronul Loevendal şi Siegfried Peste câteva zile e premiera celei mai vesele operete în viziunea regisorului Aurel Ion Maican. TIM RADU BOUREANU: ENIGMATICUL BAÎKAL, roman, „Cartea Românească" — VIAŢA SPĂTARULUI MILESCU, ediţia H-L, „Naţionala Ciornei". Pe poetul Radu Boureanu, autorul excelentelor volume Sbor alb şi Golful sângelui îl cunoaşteţi. Cunoaşteţi arta cu care d-sa izbuteşte să WeH«n%Hanflt«gtfia Ktotteisia legendelor: jupâniţe de vis şi irealitate, ca acea empnatică Anna Maria de Valdenèrevermentrut caare a cizelat unul din cele mai ispititoare sarcofagii, egal în grație cu poemele ce Francis Jammes le-a închinat pentru Clara d’Ellebense sau Almaide d’Etremont, sau prinţi, pribegi şi furtunateci, ca însăşi volbura timpilor acelora, ca acea figură a Voevodului măger; sau, în cel de al doilea volum, toate acele plutiri pe apele adormite ale visului şi toate acele scufundări în golfuri de fantezie, unde înfloresc meduzele şi mărgeanul alb îşi scutură crăngile Cunoaşteţi atunci şi în ce măsură toate aceste Virtuţi ale estompei şi halosului lunar din poemele sale au trecut şi in paginile de proză ale celor două nuvele: Fata din umbră şi Ostane. Sunt scriitori de atmosferă, de penumbră, poate că ar fi mai corect să se spună, pentru care faptul natural e doar un pretext şi cam dintr’o imagine, dintr’un amănun sugestiv, cu toate că secundar, ca şi din lenta desfăşurare a frazelor, izbutesc să creeze viaţă. O viaţă de fel ostentativă, cotidiană desigur, dar urmărită mai mult în umbrele proectate pe zidurile calcinate ale oraşului, decât în făpturile cu cari ne întâlnim, cu cari întreţinem relaţii de societate şi pe cari socotim a le cunoaşte. De aici un oarecare aer de anonimitate, pe care-l au eroii şi eroinele d-lui Radu Bourea-[ nu, compensat însă, şi încă în cer măsură, de toată acea enigmă şi toată acea taină civilă, aşa de favo- rabile poeziei. Din aceiaşi familie de spirite e şi eroul ultimului roman al d-lui Radu Boureanu, Enigmaticul Baikal. Cât de stăpân este d-sa pe arta aceasta, a surdeniei epice, dacă ne e îngăduit a spune, cetitorul poate observa din chiar pragul romanului. Este o introducere de rutinat meşteşugar, dacă nu cumva (şi cu mult mai probabil) e vorba de una din acele intuiţii de artist, cari izvorăsc din adâncurile necercetate ale unui temperament şi cari decid de tonul operii, ba chiar şi de destinul eroilor. Căci ce vestibul ar fi fost mai potrivit pentru intrarea şi chiar rămânerea în scenă a lui Ştefan Horneţ, anonimul agent de urmărire, pierdut în nourii închipuirilor lui, decât această dimineaţă inconştientă de primăvară, în care oamenii trec unul pe lângă altul, fiecare cu surâsul lui, fiecare cu enigma lui. Ştefan Horneţ duce sub braţ o servietă doldora, pe care o teme, ca pe o comoară şi ajuns la percepţie, unde-i pândeşte suspiciunea colegilor sai, o închide cu infinite precauţiuni in saltarul biroului său. Ca şi saltarul, geanta lui Horneţ e plină cu prospecte de călătorie, către toate paradisurile pământului şi, printre ele, şi al Baikalului, pe care curioşii sai tovarăşi de slujbă izbutesc să-i sustragă, zdrenţuit, din biroul gânditorului şi misteriosului lor coleg. Pentru ei, Horneţ nu poate fi decât tăinuitorul cine ştie căror afaceri necurate, pe cari timpul, odată şi-o dată, le va da pe faţă. Altfel nu poate sa fie. De aceea întreţoiuşpf, repetate ale aperitivelor, îl judecă iar între patru ochi, pe după zăbrelele percepţiei i-au găsit cuvântul de ocară şi stigmatizare. Unul după altul, Patriciu, Marinică, Florea şi Sobieţki, trec prin faţa lui şi-i şueră printre dinţi, cu aere de procurori dar şi de complici . Baîkal, hai? Scena e de o subtilă comedie şi semnificaţia ei umană, desăvârşită. Redusă, fie şi numai la aceste prime date şi povestea, precum se vede, ar fi şi ingenioasă şi emoţionantă. Insă d. Radu Boureanu e un romancier cu fantezia fecundă. Astfel situat, între meschinăriile unui mediu rutinat şi lipsa de orizont a căminului, unde Lena, oftează şi simte din zi în zi că-l pierde, Ştefan Horneţ e un martir dar şi un fericit. Căci aşa, modest şi umil, cum e, Ştefan Horneţ e mai mult decât un rob al obsesiilor, din cari se recrutează ideile fixe. Cu mari privaţiuni a izbutit să pue deoparte aproape două sute de mii de lei, pe care-i păstrează la o bancă până în fericita minută a evadării. Toată viaţa, şi pe băncile liceului şi pe banca dură a slujbei lui umile, el n’a visat decât la nenumăratele paradisuri, cu cari prospectele agenţiilor de turism l-au familiarizat şi i le-au şi - oferit între cei patru pereţi ai casei. Poate să fie el singur, pierdut în forfota oraşului străin şi duşmănit de bănuitorii lui colegi de birou, jelit de Lena care-l simte intrat, deapururi, ... stăpânirea monstruoaselor zeităţi ale Orientului, pe cari a învăţat să le cunoască şi să le teamă din aceleaşi prospecte. Ştefan Horneţ nu suferă de fel, decât doar în măsura în care ziua aceea a evadării mai întârzie. Mai mult chiar. Izolatul acesta care se martirizează pentru izbânda celui mai scump vis al vieţii lui are fericirea să întâlnească, din întâmplare, doi tovarăşi de ideal, în actorul Andrei Andricu şi prietenul său Constantin Pop, stăpâniţi şi unul şi altul de aceeaşi romantică aspiraţie a evadării. Aşa cum Ştefan Horneţ strânge pentru drumul peste mări şi ţări, actorul se chinueşte prin turnee basarabene, pe unde cunoaşte aventura şi gloria, doar o putea plăti cuterul, pe care asemeni lui Alain Gerbault, visează navigări, de unul singur, pe vastele oceane. Apropierea acestor trei eroi ai visului, ţintind cu toţii aceiaşi stea polară a peregrinărilor şi fireasca lor împrietenire este încă una din frumoasele răuşite ale romancierului, lucrând, totuşi, cu mijloace aşa de sobre. Dar viaţa e, într’un fel, mai puternică decât visul. Ea pândeşte la toate răspântiile şi căderea va fi cu atât mai dureroasă, cu cât mai nedreaptă. Actorul, îmbolnăvit în unul din turnee, îşi pierde sănătatea şi-şi ruinează visul. Ştefan Horneţ pierde toată agonisita în falimentul băncii la care-şi capitaliza însăşi raţiunea lui de viaţă, singur Constantin Pop, mai nud ca Iov, despuiat de bogăţii, izbuteşte să dispară în cine ştie ce colonială legiune străină. E desigur un tâlc şi în această deslegare de destine, un tâlc puţin cam sever, pe care-l agravează , şi-l umanizează, totuşi, sfârşitul romanului. Fraudat în visurile şi în raţiunea vieţii lui, Ştefan Horneţ va fraudă, la rându-i, această societate sălbatecă. „Dar visul a fost mai puternic, mai puternic decât firea lui, decât teama, decât cinstea..." e una din frazele cu cari în camera de hotel de la Constanţa, în apropierea mării şi a echipagiilor ce speră să-l ducă în ţara amăgirilor lui de o viaţă. Horneţ îşi justifică fapta. Şi justificarea ni se pare de o preţioasă subtilitate psihologică. Romanul poate sfârşi, cum şi sfârşeşte, cu prinderea lui Horneţ. Un vis hrănit cu atâta trudă, cu atâta patimă şi cu atâta castă ardoare e destrămat cu brutalitate. Şi drama va fi cu atât mai sângeroasă cu cât aparenţele vor fi dat dreptate colegilor de slujbă ai lui Horneţ. Copitele lor vor avea ce zdrobi. Pentru o astfel de dramă, simplă, umilă şi umană, se cerea un scris de nuanţe, de ezitări şi penumbre şi d. Radu Boureanu stăpâneşte din belşug un atare scris. Realismul său se topeşte şi se atenuiază în imaginile sau în cadenţele stăpânite ale unui stil, în care poetul pe care-l cunoaşte stă, permanent, de veghe. Viaţa Spătarului Milescu este una din acele vieţi romanţate, de cariatâtea s’au scris, în literaturile străine, atâtea am cetit şi nu puţine am apreciat, pentru darul de a crea interesul în jurul unei personalităţi proeminente. Intre întâile vieţi romanţate ale lui Plutarh, Suetoniu şi Diogene Laertianul şi Mozartul, recent, al d-nei Anette Kelb, gamă e infinită şi nenumărate sugestiile şi comentariile ce se pot face. Din nefericire nu putem stărui, cum siliţi suntem să trecem cu oarecare ineleganţă şi peste frumoasa lucrare a d-lui Radu Boureanu, întreprinderea d-sale era una din cele mai grele. Documentele referitoare la spătarul Milescu sunt în marea lor majoritate cu peceţile nerupte. Dar din legende, din o sumă de cuvinte, din câte studii s’au tipărit în anii din urmă, din relaţia călătoriei în China a Spătarului, şi mai ales din inima sa iubitoare, d. Radu Boureanu a alcătuit un mic roman, de o graţioasă evocare, în care scriitorul a risipit numeroase imagini poetice, în locul disertaţiilor istorice sau genealogice. Şi viaţa aventuroasă, erudită şi diplomaticească a Spătarului se înfiripează din umbre şi lumini, sugerate, căci deşi schema documentară a romanului nu lipseşte, ceea ce încântă este comentariul liric al autorului, stilul său de a difuza poezie şi cultul pe care d. Radu Boureanu se vede că-l poartă eroului său, în fiecare rând şi chiar printre rândurile Vieţii Spătarului Milescu. Perpessicius 4 MARIA SI PRUNCUL in genul icoanelor populare de Radu Boureanu