România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 30-44)
1938-07-01 / nr. 30
ANUL I No. 30 ŞCOLI FÂRÂ NUME Aşadar, şcolile primare nu vor mai purta nume de simandicoase personagii recrutate din repertoriul lui Caragiale, ci numai sobre numere de matricolă. Hotărîrea ministrului de Educaţie Naţională, însuşită de Consiliul de Miniştri, pune capăt unei neobrăzări care demult ofensa bunul smiţ. Micii satrapi ai politicei locale, găsind că poza şi numele de pe afiptele electorale poartă un destin efemer, au dat un mai vârtos asalt imortalităţii. Cum nu-i costa nimic, îşi gravau numele şi pronumele pe frontispiciul unei şcoli din fieful electoral. Reclama e sufletul comerţului. Numele încerca astfel să se strecoare in domeniul posterităţii, la care aspiră chiar cel mai netrebnic vierme omenesc. In orice caz, până la posteritate, operaţia arpunea din vreme o garanţie de popularitate electorală, căci numele se întipărea in mintea fragedă a copiilor — alegătorii de mâine, poate partizanii de mâine. După acest sistem, când se dlădea o şcoală nouă ori se renova una veche, numirile de Voevozi şi de ctitori, dispăreau escamotate. Rasareau pe firma proaspăt spoită proaspete celebrităţi locale din partid, apoi un şef-doi de la centru; în sfârşit, dacă mai rămânea loc, un fost şef defunct, chiar de n’a avut de-a face niciodată cu invaţamantul şi va fi tras cu frenezie la fir, ucenicind din funie pe toloaca, intre alte haimanale, predestinată carieră a înhăitărilor electorale. Astfel, ţara posedă în momentul de faţă un adevărat inventarul al României politice, înregistrat pe ziduri de şcoli. Se poate urmări ca pe o fidelă diagramă, anume ce partid se afla la putere în anul cutare sau cutare, după numele şefilor mai mari ori mai mici şi-au dat onomastica şcolilor inaugurate în acel an, cu nelipsitele sfeştanii smerite, toasturi şi declaraţii de-o rară modestie, bineînţeles. In cugetul copiilor, se zămislea credinţa năsbatioasa ca d. Sache Ionescu prefectul ori d. Lică Popescu premarele, sunt mari personagii şi că merită recunoştinţa veacurilor, de vreme ce au „şcoala lor”. Pe când un Asachi şi un Vasile Alecsandri, un Ion Neculce şi un Vasile Conta, coborau din prestigiu, deoarece numele lor se volatiliza cu ocazia unei reparaţii, ca să facă loc gloriilor mai proaspete şi active. Poate că din acest punct de vedere, decizia ar avea nevoie de un adaos sau de o lămurire. Spre satisfacţia generală, vor fi şterse numele scoase din registrul cluburilor de partid şi cocoţate unde nu-şi merită locul. Dar de ce, fără excepţie, pe frontispiciul răzăluit, să figureze numai un număr inert şi rece, când şcoala datoreşte o pioasă amintire atâtor mari înaintaşi, mari cărturari, mari scriitori, poeţi, dascăli, oameni odihniţi demult întru Domnul, supravieţuind însă în Panteonul românesc? ... ........... . . Vremea a cernut orice îndoială asupra nemuririi lor. Sunt prezenţi în antologii, în dicţionare, au luat chipuri de bronz şi de marmoră, sunt ctitorii spiritualităţii noastre. Alături cu Voevozii de ieri şi de azi, au drept la un cult pregătit, întreţinut, exaltat de pe băncile şcolii. Un număr e o abstracţie. Nu va da niciodată unei generaţii de elevi, acea mândră emoţie pe care o simt foştii colegi de la o şcoală legată de un nume glorios, când se regăsesc: „Am învăţat şi eu la Lazăr ori la Miron Costin... Et in Arcadia ego!„” Hotărîrea supusă Consiliului de Miniştri face excepţie numai pentru ctitorii materiali, care au înălţat pe cheltuiala lor o şcoală. Sunt însă ctitorii de-o altă esenţă, măcar tot atât de vrednice de recunoştinţa noastră, ca fapta celui ce a plătit cu bani cărămidă şi piatră şi tencuială şi moloz, să le facă danie culturală. Destul că deşertăciunea politicianismului, în trei sferturi de veac, a isgonit în mahălăli cu gunoaie şi maidane periferice, numele lui Cantemir, Alecsandri, Eminescu, Vlăhuţă, pentru a boteza bulevardele şi pieţele centrale după starea civilă a partidelor. Destul că bibliotecile publice (aşa, puţine câte sunt) poartă numele foştilor miniştri de partid, ce n’au contribuit la fiinţa lor, decât cu un discurs de inaugurare. Destul că parcurile, grădinile, locurile de odihnă şi de visare, au fost confiscate tot pe comptul vanităţii politicastre şi botezate ca atare, în loc să fie consacrate celor ce într’adevăr au preţuit singurătatea prielnică visărilor şi creaţiei. Destule sunt toate. Rămână-le măcar şcolilor putinţa de a cinsti memoria celor prin care aspirăm Şi noi, ca popor, la un dram de universalitate, dincolo de hotare şi de timpuri, dincolo de băgăreţele celebrităţi de-o zi, de-un ceas, de-un discurs. CEZAR PETRESCU VIAŢA IN AER LIBER Grup de tinere făcând exerciţii cu arcul O invenţie senzaţională Din Budapesta se anunţă că d. István Tamás, un tânăr autor maghiar şi dr. Joseph Gyöky, inginer chimist, au inventat o ţigară fără hârtie. Hârtia a fost înlocuită cu un preparat de tutun inalterabil şi transparent. Inventatorii au primit oferta unei mari firme americane pentru patentul acestei invenții. Invenția a fost vândută pentru o sută de milioane de dolari. VINERI 1 IULIE 1938 Un eveniment urbanistic Eri s’a deschis la Bucureşti, congresul internaţional al oraşelor A seară la ministerul de interne, reprezntanţii a 15 ţări s’au reunit în congresul internaţional al oraşelor, pentru a lua în discuţiune o seamă de probleme de care se leagă întreaga desvoltare actuală a metropolelor din toate părţile lumii. Publică în altă parte a ziarului şedinţa de deschidere şi cuvântările ce s’au rostit, precum şi binevoitoarele explicaţiuni pe care d. Montagu Harris, preşedintele „Uniunii Internaţionale a Oraşelor“ le-a dat pentru cititorii „României”, unui redactor al nostru. Importanţa acestui deosebit eveniment urbanistic nu trebue să scape nimănui. Ea se cuvine cu atât mai mult subliniată, cu cât reuniunea internaţională de laBucureşti are pentru noi o dublă semnificaţie: aceea a substanţei desbaterilor in sine, care ne sunt de un preţ cu totul rar ■ şi aceea a legitimei mândrii de a fi fost desemnaţi drept gazde. Credem însă că decât să ocolim cu zadarnice strategii, adevărul, e mai bine şi mai folositor, — cel puţin în ce priveşte viitorul — să-i spunem pe nume şi din capul locului, în administraţia oraşelor româneşti (un întreg trecut ne stă tristă mărturie!) cei mai des chemaţi la conducere, nu s’au prea întâmplat să fie şi cei mai — cu îndreptăţire — aleşi! „Urbaniştii“ noştri îi putem număra pe degetele de la o singură mână. Iar technicienii şi cărturarii, cum am mai arătat şi in alte rânduri au fost ţinuţi departe de trebile „administraţiilor locale“ fie din însăşi vina rezervei lor, fie din pricina invaziei acaparatoare a elementelor de cea mai simplă esenţă electorală. n aceste condiţii care aparţin Vechei organizări — veţi recunoaşte desigur că vă am supus mai degrabă o fugitivă schiţă, decât o fidelă oglindă a realităţii, de vreme ce aceasta din urmă se situează încă mai jos — un congres urbanistic internaţional la Bucureşti îşi are totuşi un rost înalt şi plin de învăţăminte, de sugestii, de nădejdi. Ceasul pe care-l trăim astăzi este istoric şi el a bătut înviorător, odată cu inima ţării trezită la o viaţă nouă. Putem aşadar — în clipele de faţă care sunt ale atâtor puternice şi radicale prefaceri — să nu mai cunoaştem neapărat şi paralizatoare : teama timiditatea, îndoelile scunde. Putem vorbi şi putem arăta şi altora în adevăr, „lumina nouă sub care satul român se înfăţişează în concertul european”. Delegaţii celor 15 ţâri participante la reuniunile şi conferinţa internaţională a oraşelor, ale căror lucrări încep azi în Capitala României, nu vom uita că ne-au stimulat prin prezenţa lor şi nu îndeajuns vom sublinia cât de mult prezenţa asta ne este o cinste. Dela specialişti ai dreptului public, dela reprezentanţi atât de autorizaţi ai ştiinţei administrative, delà figuri întru totul proeminente de doctrinari, de îndrumători ai mişcării urbanistice de peste graniţă şi deopotrivă conducători ai marelor metropole streine, această fericită ocazie ne va furniza utile şi trainice învăţăminte în legătură cu progresul oraşelor româneşti. Trebueşte însă în egală măsură să accentuăm că momentul ales, al întâlnirii lor la noi şi cu noi, este cel mai prielnic, nouile noastre aşezări administrtive asigurând pe de o parte o reală renaştere a vieţii de stat, iar pe de altă parte prezentând congresiştilor un material extrem de interesant pentru însăşi preocupările lor. Se stabileşte, în orice caz, astfel, un contact fertil atât în ce priveşte o bună şi serioasă cunoaştere a modului cum sunt astăzi organizate trebile noastre dinlăuntru, cât şi in ce priveşte exemplele menite au urmate, din tot ce înseamnă noutate armonioasă şi metodică propăşire, în ţările mai înaintate decât noi. Iată de ce fără îndoială, conferinţa internaţională a oraşelor — pe care o adăposteşte acum târgul, rămas în legendă, al lui Bucur ciobanul — este nu numai un mare eveniment urbanistic, dar şi un deosebitor indiciu al acestor vremuri de străduitoare şi fermă trecere românească în rândul marilor civilizaţii. C. T. 1 DESVOLTAREA MARINEI SENSUL CREERII UNEI ŞCOLI PENTRU OFIŢERII DE MARINĂ Ziua de ieri ne-a adus o ştire aşteptată, de mult, de toată lumea: hotărîrea ministerului aerului şi marinei de a înfiinţa o şcoală pregătitoare de ofiţeri de marină comercială. E un vechiu desiderat această şcoală, un desiderat a cărui realizare înseamnă deschiderea unei largi perspective marinei noastre. Până acum eram avizaţi la producţia ce ne-o putea oferi cursurile şcolilor din străinătate urmate de cei ce voiau să se dedice acestei cariere. Sacrificiile financiare ce trebuiau să facă aceştia erau însă, aşa de mari, încât prea puţini din cei ce simţeau în ei chemarea mării puteau să le facă. Şi ca să se umple golurile create în marina comercială trebuia să se avizeze la serviciile ofiţerilor din marina de răsboiu. Aceasta, în ce priveşte marina comercială a statului. Că dacă ar fi să vorbim de cea particulară aspectul ce-i oferă ochilor o vizită pe coverta unui vas, ar fi suficientă să ne dăm seama că suntem în inferioritate. Pluteam un anormal. In loc ca marina comercială să ofere celei militare — aşa cum şcolile de ofiţeri de rezervă oferă armatei active când e căzut — elementele necesare unei mobilizări, marina militară era aceea, care trebuia să se degarniseze pentru a umple golurile celei dintâi. Acestei situaţii i se pune astăzi capăt. Este o nouă realizare, în care vedem augusta iniţiativă a M. S. Regelui. O realizare anunţată, anul trecut, de ziua marinei şi care, în afară de importanţa de mai sus pentru apărarea naţională, va avea o influenţă definitivă asupra desvoltării noastre economice pe mare. Alăturată această măsură, comenzilor de vase comerciale, lucrărilor ce se fac în porturi pentru adaptarea lor la un trafic de mare tonaj, toate converg in a spune că ne aflăm în faţa inaugurării unei politici pe mare, pe care vasele ce plutesc nu poartă numai pavilionul naţional ci creiază şi noul condiţiuni de desvoltare economică. 26.000 kilometri Sărmanele basme ale copilăriei, cu jalnica lor imaginaţie ! Era vorba peatunci de-un oarecare covor vrăjit, ce te putea duce peste munţi şi oceane într’o clipită. Era vorba despre un cal năsdrăvan, care-l întreba pe Făt-Frumos, de vrea să-l ducă un sbor, iute ca vântul sau iute ca gândul? Ascultam, dar nu credeam. Cam după câţiva ani, când am trecut de la povestea auzită la povestea scrisă, nu credeam nici în fantasticele romane ştiinţifice ale lui Jules Verne. El poate credea. Inginerii au crezut. Căci iată, în fiecare zi miracole se petrec sub ochii noştri, fără să ne emoţioneze, măcar cât era emoţionat Farisul când Gambetta s’a urcat in nacela unui balon, plecând în aventura cea mare pe care avea s’o exploateze până la sfârştul vieţii ca un teribil act de eroism. Hidroavionul britanic „Imperial Circe", a inaugurat acum trei zile cea mai lungă linie aeriană din lume. Distanţa Southampton - Sydney, adică 26.000 kilometri. S’a mirat cineva ? . S’a emoţionat cineva? Banalitatea cea mai curentă. In schimb, am auzit ori pe stradă, altă mirare. Un copil întrebând: — Tăticule, oare calul nu se plictiseşte mergând la pas? Calul cu pricina, în piele şi oase, era nenorocitul, numai de-un cal putere! Preşedintele ! D. G. Montagu Harris (Anglia) Uniunii Internationale a Orașelor | vorbeste cititorilor ziarului nostru (Interviewul In pag. 16] Direcţia şi Redacţia: Str. Regală No. 1 Telefoane : Direcţia : 55785 Redacţia : 65776 н 55777 ■ 55788 Administraţia: 55761 Str. Academiei 37 Pag.8 Congresul Uniunii oraşelor Localul pavoazat al Ministerului de Interne, unde se ţin desbaterile congresului Uniunii Oraşelor In zona înarmării Planul de motorizare al armatei, ca şi îmbunătăţirea drumurilor, atrage după sine necesitatea înmulţirii automobilelor. Le-am considerat întotdeauna un lux, am bârfit pe americanii care au un automobil la 4 persoane, am folosit toate mijloacele pentru a avea cât mai puţine: taxe vamale excepţional de mari, benzină foarte scumpă, impozitele crescute din an în an. Un singur lucru merită o atenţie deosebită: înregistrarea automobilelor la controlul militar. La vremuri de nevoe, armata le poate rechiziţiona şi folosi după cerinţele ei. Aici însă ne izbim de marele neajuns: sunt prea puţine. 33.000 de automobile în toată ţara, când noi credem, după numărul de circulaţie al celora de pe piaţă că numai în Bucureşti sunt aproape 20.000, iată într’adevăr o cifră mult prea mică decât ne aşteptam. Multiplicaţi această cifră cu 6 mii, şi veţi vedea că impozitele încasate nu se ridică la mai mult de 200 milioane. Comparativ cu alte ţări automobilele româneşti, dacă nu sunt de calitate inferioară, sunt în schimb foarte puţine. Elveţia, Belgia, Cehoslovacia au mult mai multe decât noi proporţional cu numărul populaţiei. In politica importului de automobile s’a plecat de la constatarea greşită că se face un lux, devenind tributari străinătăţii cu sume foarte mari. Realitatea este alta: deşi condiţiunile de viaţă s’au schimbat, noi am rămas robiţi de carul cu boi, preferăm tracţiunea animală, nu cunoaştem variata utilitate a unui automobil, şi cei care avem drumuri lungi şi multe de făcut ne facem iluzia că cheltuim mai puţin cu tramvaele, trăsurile şi automobilele de piaţă sau autobuzele. Un automobil nu este scump şi nici măcar un lux, pentru că el devine scump de îndată ce a trecut graniţa. Taxele vamale îl scumpesc. Devine şi mai scump, în măsura în care circulă şi consumă benzină, şi aceasta nu din pricina motorului, ci a statului. Taxele pe benzină îi ridică preţul de 5 ori mai mult.. Politica aceasta este total greşită. Ea nu ar avea decât o singură raţiune: aceia a existenţii unei industrii autohtone de automobile. Aceasta nu există. Deci, până la înfiinţarea ei, şi mult timp după aceia, rămânem clienţii străinătăţii. Punând taxe vamale mari, statul pierde îndoit sau întreit. Pierde mai întâi la consumarea benzinei care este proporţională cu numărul vehiculelor; pierde în al doilea rând la încasarea impozitelor de circulaţie: automobile puţine, impozite puţine; Pierde în al treilea rând din punctul de vedere militar, economic şi administrativ înlăturând cel mai eficace mijloc de transport. Ne întrebăm: consumaţia şampaniei, a mătăsurilor, a romanelor franţuzeşti când avem o literatură românească, nu este un lux, o risipă zadarnică? De ce dar taxe vamale exagerate la automobile, şi atâtea piedici şi formalităţi la import, când foloasele lor sunt atât de mari, întrebarea aceasta nu poate rămâne multă vreme fără răspuns. Nicolae Roşu Serbarea de la Școala Militară de Infanterie: Asistenta în frunte -nerul St. Ienescu, șefia Siarelui Stat Mÿo*