România, august 1938 (Anul 1, nr. 76-91)

1938-08-16 / nr. 76

un premergători Dacă pe tărâmul propagandei româneşti in străinătate putem socoti azi câteva puncte câştigate, apoi A. B. C.-ul acestei activităţi se datoreşte, o afirmăm cunoscând faptele, d-lui Alexandru Bădăuţă, autorul acelui minunat album de imagini „Privelişti româneşti", in care ni se deschid nenumărate ferestre peste frumuseţile ţării. Sunt mulţi ani în urmă, când in lăuntrul ţării noastre, nu se prea vânturau gânduri şi fapte cari să sublinieze acele frumuseţi cântate de balade şi de câţiva barzi, ni-au îndrăgit raiul în care s’au născut, şi car peste numărul muritorilor din acelaş graiu, leau înţeles şi exaltat darurile. Începând cu mijloace restrân- se, fiindcă la început nu s’au acordat toate onorurile acestei laturi de propagandă, Alexandru Bădăuţă, a isbutit să inghege un întreg aparat, şi o pluralitate de elemente, de material turistic de propagandă. A pus în mişcare un întreg serviciu fotografic, in care datorită supravegherei sale atente şi priceperii, elementul ilustra-, tiv din peisagiul şi pitorescul vieţii româneşti de la sate şi oraşe, era plămădit cu cele mai fine nuanţe ale realizării tehnice şi artistice. Acest material pregătit, şi isbutit, a deschis calea altui capitol. Acel al alcătuirii de prospec-, te cari aveau să înfăţişeze străi- nătăţii, toată gama vieţii romă-, neşti, toate formele de viaţă ale acestui pământ, înscris pe tabela, pe care Dumnezeu a inscris cu plaivazul muiat in cernelurile, curcubeului, ţările fericite. Astfel am legat mijloace de cunoaştere cu ţările din Apus şi cu ţările mai învecinate precum Iu- goslavia şi Cehoslovacia. Datorită lui Alexandru Bădăuţă, care a realizat o sumă de prospecte in care erau prezentate ambele ţări învecinate, laolaltă cu ţara noastră, s’a mai adăugat o verigă in lanţul cunoaşterii şi bunei înţelegeri. Mai ales aceste prospecte erau trecute printr’un duh de preocupare, de prezentare artistică, care făcea şi mai atrăgător acest mijloc de propagandă. Toată această râvnă o datoreşte Alexandru Bădăuţă puterii de, muncă pe care i-a trecut-o în sânge ţarina aceasta pe care s’a născut şi căreia dintr’un prinos de dragoste ii dărueşte sângele său in porţii zilnice, pe treptele zile- lor de’ muncă de istov. Mai aduce cu el în această ac-, tivitate resursele scriitorului care este, cunoscută fiind activitatea sa de ani, la revista „Gândirea”. Toate acestea am ţinut să le spunem, acum în vremea când problema turismului şi a propagandei peste hotare a intrat într’un ritm mai viu. Fiindcă e bine să se cunoască, să se proecteze peste realităţi, silueta celor cărora li se datorează A. B. C.-ul unor realizări. Radu Boureanu A apărut Romanul lui Eminescu ediție definitivă 2 volume de CEZAR PETRESCU Editura „Naționala" Ciornei(wwwwwwn„na„^^ " - A Suntem obişnuiţi să citim aprecieri inepte şi informaţii eronate, in paginele revistelor mai mult sau mai puţin literare. De astă dată, ne întâlnim cu o apreciere a d-lui Ar. A. în „Vremea". Vorbind de apariţia unui volum de nuvele, d. Ar. A. scrie cu cerneală „violentă": „Scepticii şi zevzecii nu vor înţelege poate decât pe jumătate sau pe sfert valoarea ce iese din obişnuit a acestor nuvele, aşa cum dealtfel s’a dovedit şi înţelegerea contimporanilor lui Eminescu, faţă de opera acestuia". Acest volum de nuvele se intitulează „Trântorul" — şi il anunţăm şi recomandăm totodată, pentru că d. Emil Botta, e un tânăr de real talent. Dar, tocmai de aceea, e păcat să fie victima unei notiţe humoristice... Şi, pentfru că ne distrăm uneori cu humor mai puţin sec decât cel furnizat de critica şi presa literară indigenă, să cităm o epigramă a d-lui M. Al. Dan, dintr’un volum apărut mai de mult.. Să ne ierte autorul că devenim arhivari dar... nu e vina noastră. Ci, sută la sută, vina d-lui M. Ar. Dan, care ne promite de vreo doi ani un nou volum de catrene sprintene şi spirituale. Epigrama se întitulează „Unor parveniţi” şi sună aşa: „Cănd v’am văzut mai ieri, la Bellu, Cavoul — marmoră grecească Mi-am zis în mine, cum mi-e felul: Mă, ăştia ştiu cum să trăiască". Pariez că atât Păstorel cât şi Al. C. Caloitescu-Neicu, adică toţi epigramiştii din România Mare, vor fi invidioşi, în clipa asta, pe epigramistul bănăţean care, la rândul lui, reprezintă şi el o treime din producţia atât de scăzută (cantitativ) a literaturii române de azi. In colecţia „Cartea echipelor” —■ editată de Fundaţia „Principele Carol” — a apărut un al doilea volum. Prima carte din această colecţie era un îndreptar technic şi doctrinar pentru „echipierii regali”, care colindă vara satele ţării, cu hărnicie, pricepere şi entuziasm, contribuind printr’o muncă sistematică şi rodnică la acţiunea intensă pentru ridicarea ţărănimii, iniţiată de Fundaţiile Regale. Al doilea volum, întitulat „Moş Trian”, este jurnalul unui „echipier”, trimis in misiune, cu echipa lui într’un sat de lângă Galaţi Lupta de fiecare zi a echipierilor, acest eroism lipsit de publicitate, al unor tineri înarmaţi cu răbdare şi cu patima faptei, în slujba unui ideal, este redata admirabil în paginile cărţii semnată de tânărul teolog Constantin I. Gheorghe. Nicăiri nu se întâlneşte intenţia de a „literaturiza”. Şi tocmai aceasta dă valoare volumului: sunt notaţii simple, sincere, culese chiar din valul vieţii, autentice şi savuroase impresii ale unui tânăr care vrea să înfăţişeze cu credinţă cele trăite şi văzute, aşa cum au fost văzute şi trăite. Ni se spune chiar că studentul Constantin I. Gheorghe nici n’a ştiut de publicarea acestor note până în ziua apariţiei lor de subt tipar. Editarea cărţii a fost o surpriză pentru dânsul. Jurnalul era scris pentru satisfacţia lui personală. Сi-ar fi dacă am fura scriitolor noştri şi am publica fără ştirea lor tocmai manuscrisele pe care nu le-au menit să vadă lumina tiparului? Poate că aşa ar avea prilejul să dea la iveală literatură sinceră şi autentică... ot după Anatole France. In timpul războiului, cel care a văzut „Revolta îngerilor", a adresat ministerului de războiu, următoarea scrisoare, deşi avea 70 ani: Domnule Ministru, „Poarte multă lume găseşte că stilul meu nu are nici o valoare în timp de război. „Cum lumea poate avea, câteodată, dreptate, am luat hotărârea să nu mai scriu... „Dar nu mai sunt tânăr. Totuşi sănătatea îmi este bună. Faceţi din mine deci, un soldat. ANATOLE FRANCE Rezultatul cererii lui France nu se cunoaşte. Totuşi întrebat, ministrul de război a răspuns: — Nemuritorii sunt soldaţii zeilor. , Miguel Zamacois spunea: „Vrei să-i dai unei femei prilejul de-a minţi? Intreab-o la ce se gândeşte?”... Sau: „Numai tăcerea nu spune prostii”. Séverine, vorbind despre Anatole France, „Lapidarea prostiei cu pietre preţioase". Gustave Flaubert a făcut 630 de corecturi romanului „Salambo”. Cifra este comunicată de Fernand Vandisem în „Buletinul bibliofil”. Cineva spunea despre Octav Mirbeau: „Un abus care gândeşte”. „A te culca, aşteptând sfârşitul, înseamnă a muri, spunea Pierre Loti. Poeţii în lunile de vacanţă, închizând muzele în flacoanele din trusă, le poartă prin diversele staţiuni, pe unde-şi plimbă spleenul şi îşi îngrijesc pământeştile metehne. Astfel, le învaţă şi le silesc şi la corespondenţe cu confraţii, fluturând lavaliera aducerii aminte, peste sute de kilometri peste munţi, precum Ion Minulescu din Herculane îi scrie lui George Gregorian, staroste peste căminulscriitorilor din Buşteni: „Din Băile Herculane — Sulf şi iod pentru ciolane — Eu Minulescu Ion — Poet simbolist (pardon) Trimit scumpilor confraţi Din Buşteni, de sub Carpaţi, Vestea mare că pe-aici Toţi poeţii sunt.... pitici, Fiindcă voi poeţii mari Aţi dat buzna ’n Buştenarul... Asta nu e — zău — dreptate... Voi, talent şi sănătate, Şi cu Ghioca toţi în braţe; Iar eu, cu... Hercule’n maţe... Şi Hercule-i un vlăjgan Cât George Gregorian, Plus un buzdugan de-oţel, Pentru-or ce poet rebel!.." Poetul Georgie Gregorian, amuzat, îi răspunde neîntârziat: „Minulescule confrateţeaua aia, n'o mai bate S’o pricem noi de-aici — Că ’n Mehadia’s cei mici... Nu poţi să ne-aduci dovezi (De n’ai crede chiar ce crezi) Despre cei din Herculane I) Nu ne lua în... avioane Cu-aripi moi de madrigal Şi motoare.... Ducipai! Cât despre Hercule care Spui că ţi s’a’nfipt în maţe, Iţi doresc ca la plecare Să te întăreşti în braţe, In grumaz şi în rotule — Şi vârându-i mâna ’n bere Să dai de pământ poete Cu Hercule!... Să-i arăţi că eşti oltean!... Salutări.... Gregorian" am primit-o la redacţie. Noi ne luămlibertatea s’o dăm tiparului, abţinându-ne totodată de la complectare-răspuns. Condeiul dibaci şi spiritual al unui secretar de redacţie literară, în colaborare cu „operele” colaboratorilor săi la rubrica „poşta redacţiei”, ne amuză mereu. Iată, de pildă, o strofă citată dintr’un manuscris — din nenorocire — nepublicabil: Ţi-am fost credincios ca un câine Şi ieri şi azi, poate şi mâine Dar ai fost moale ca o pastă Implor imensităţile din lumea asta”. Păcat numai că redaptorul dăruit cu rubrica, nu înfiinţează un colţ humoristic, pentru deplina delectare a cititorilor săi. Dar, să nu uităm: „poezia” din care desprindem strofa de mai sus se întitulează: „Copilă măcelară”. La porţile Răsăritului” se întitulează un studiu al d-lui Al. Al. Leontescu, publicat, fragmentar, în câteva reviste. D. Al. Al. Leontescu caută să stabilească câteva puncte ce marchează o anume geografie spirituală. Discuţia porneşte de la Spengler şi Massis. Cel dintâi prevestitor al unui ,,amurg” al Occidentului, celalalt, on replică, apărător al aceluiaş Occident („Defense de l’Occident”). Dar, autorul nu judeca teza şi antiteza ,ci porneşte mai departe, fixând, pentru cultura românească, nişte limite ale ei, la intersecţia celor două mari loturi: Orient şi Occident. p. Al. Al. Leontescu teoretizează luând în discuţie fenomenul literar românesc, în ceea ce are specific. Scriitorii aleşi pentru acest studiu sunt: Eminescu, Creangă, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Gib. I. Mihăescu, Mihail Sadoveanu şi Lucian Blaga. MOTIV O jună actriţă se laudă pe toate drumurile, deosebita cinste pe care a avut-o unul din fraţii Tharaud de a-i face cunoştinţa, acum un an, când jumătatea siamezilor frânei ne-a vizitat. Actriţa bucureşteană, — lucrul e ştiut de toţi cei cari o ştiu, — are o slăbiciune pentru „intelectualitate", pentru „cultură", in fine, pentru „litere". Motive serioase, pentru care juna s’a simţit obligată să înceapă o corespondenţăserioasă" cu „fratele" din Franţa. Recent, „fraţii" ne înjură urât de tot, în unul din răspânditele heddomadare parisiene. . Gurile rele, de la cafenea, spun că faptul se datoreşte unei neînţelegeri între duduia actriţă şi berbantul bătrânel. Desigur, pe chestie de... principii. SNOAVA D. N. Fâg’ădaru, actor tânăr şi de viitor, a întreprins un turneu cu un recital de deal, păhărel" da La Sibiu, după un vin băut la „Bufniţa", cu intelectualitatea locală, actorul s’a înscris benevol într’un rol caragealesc: „Cetăţeanul turmentat". Rolul a început să fie repetat cam pe la ora 12 noaptea şi a durat până la ora 3 după miezul nopţii, când, fără bastonul de rigoare, a ajuns la hotel. Portarul de la „Römischer Kaiser", neştiind că domnul^ este actor şi „repetă", l-a întovărăşit până Ш uşa camerei. După un sfert de oră, acelaş portar a bătut încet la uşă şi fiindcă nu era întoarsă cheia, a deschis. Actorul era sub plapomă, şi căznea în mână o brichetă care refuza să ia foc. Pentru că luminai era aprinsă, portarul a întrebat nedumerit: — Ce doreşte domnul, un foc? Şi în acelaş timp s’a scotocit prin buzunare... — Da, aprinde un chibrit... nu văd să sting lumina. 16 VIII 1938 ROMAHIA .No. 76 poezie, printr- O repetiţie pe vremuri la lancovescu ROMANUL LUI DORDOR CU 1• FEBLICA IN ZECE CAPITOLE Tânărul Dorflor și tânăra salica s’au întâlnit noaptea in pădure, din întâmplare. Păsărelele par’că-i strigau pe nume, frunzele par că Ie făceau cu ochiul și deodată din stejarul bătrân aparu Oberon cu oglinda lucea, neagră și le arata soarta» REVISTELE ROMÂNE Sub îngrijirea d-lor: Octav Onicescu, G. G. Longinescu şi G. Ţiţeica apare, la Bucureşti, „Natura", „revistă pentru răspândirea ştiinţei". Ultimul număr (Iulie — August 1938), aduce un bogat material, datorit celor mai autorizate condee din lumea ştiinţei. Natura nu e o publicaţie de specialitate, de aceea, ea se adresează unui public numeros, cu articole de comentariu asupra descoperirilor ştiinţifice, cu relatări şi aplicaţii pe un plan concret, practic. Din substanţialul cuprins al numărului de faţă, menţionăm: prof. G. G. Longinescu, Pomenirea Doctorului Istrati; prof. P. Sergescu, Expoziţia internaţională din Paris; A. Corusia, Parcurile internaţionale din Canada; dr. R. I. Călinescu, Vânatul nostru comun şi colonizat; dr. M. Panca, Lacul termal Peţea de la Băile episcopeşti, etc. Din „Vremea", transcriem primele aliniate dintr’un articol al d-lui Constantin Noica, intitulat: „Un biet om izolat" — în care tânărul gânditor delimitează noţiunile de izolare şi singurătate: „Ori de cât ori încerc să înţeleg tot ce e critic în situaţia morală a omului de a fi, nu aflu nimic mai potrivit, şi persoanei şi momentului, decât deosebirea dintre două noţiuni, prea des confundate: izolare şi singurătate. Sunt, mi se pare, câţiva gânditori cari au făcut cu grije această deosebire, dar nu ştiu dacă vreunul a ridicat-o la rangul de trăsătură caracterizatoare a lumii de azi. Şi prea puţine alte trăsături o merită poate. Izolarea e un accident. Singurătatea, o metodă. In izolare eşti svărlit de puteri pe care nu le-ai invocat, de împrejurări pe care nu le-ai dorit. In singurătate te duci singur. Izolarea te cuprinde. Singurâtatea te defineşte. In izolare te trezeşti. In singurătate te descoperi. Izolarea e deci şi ea, până la un punct, o formă de singurătate. Dar o singurătate prin îngrijorare, prin spaimă. Singurătatea adevărată e o stare pozitivă, o cucerire, un triumf, in timp ce izolarea e un blestem, singurătatea e o graţie. De ce a fost timpul nostru blestemat să creieze condiţii prielnice pentru izolare, desvăţănd în acelaş timp de singurătate? Pentru că, poate, a crezut prea mult îni inteligenţă şi numai în inteligenţă. Pe căile inteligenţei se poate participa la ceva. A existat cândva, în Evul Mediu, o doctrină filosofică — dealtfel în spiritul întregii epoci — tinde să se vorbească despre un contact cu fiinţa prin inteligenţă. Stăruia acolo o convingere curioasă şi foarte discutabilă, cum că mintea omului cunoaşte lucrurile printr’un fel de „specii", datorită cărora se isbutea o coincidenţă între subiect şi obiect. Nu de tipul acesta, însă, este inteligenţa veacului al XlX-lea. Şi atâta vreme cât tot ea va comanda lumea de azi,nici o nădejde de schimbare nu e îngăduită. AAIVUWMAMVWMflMVUbWVWIMI LA Expoziţia Internaţională de la Veneţia, Franţa va participa in anul acesta cu cinci filme, din care la noi n’a fost văzut decât unul singur: Abuz de încredere. Celelalte sunt Ramuntcho, Moartea Lebedei, după o nuvelă de Paul Morand, Le Quai des brumes, o bandă a cărei trimitere a stârnit vii discuţii din pricină că personagiul principal e un dezertor (au început să se insinueze în estetică atâtea stranii criterii...) ; al cincilea film va fi — curios — unul inedit: Jucătorul de şah. Un mare regizor francez, Jacques Feyder, va prezenta la Veneţia o creaţie a sa, dar o va face în numele Germaniei cu un film care se chiamă Cei din călătorie. E drept că francezii au fost cam ingraţi cu un realizator de talia lui Feyder, demonstraţia de azi e însă mult prea crudă şi aproape lipsită de eleganţă. PARE ciudat că filmele care pornesc cu cele mai multe şanse sunt Albă-ca-zăpada şi Zeii Stadionului — un desen animat şi un documentar. Dealtfel este o adevărată avalanşă de documentare anul acesta, sunt 70 la număr, pe lângă 40 de filme — ca să spunem aşa — cu anecdotă. IN speranţa distincţiei supreme, Germania va fi reprezentată la Veneţia de mai multe personalităţi de marcă printre care Mareşalul Goering şi Leni Riefenstahl, autoarea filmului care închide în el speranţele germane. Zeii Stadionului, tunul din „zei" este un negru, dar nădejdea izbânzii îi face mai puţin intransigenţi chiar pe rasiştii 100°/o), WALT DISNEY va lucra şi în anul care vine un film de lung-metraj. După succesul repurtat cu Albă ca zăpada, părintele lui Mickey se gândeşte să realizeze Bambi, povestea unei căprioare, după cartea lui Félix Walten. S’ar putea totuşi să renunţe la acest proect şi să lucreze Pinocchio, tot un subiect la fel de valabil pentru copii ca şi pentru adulţi. De altfel arta lui Walt Disney exercită aceeaşi magie la toate vârstele, seria Mickey Mouse şi Silly Simphonies au stârnit entuziasmul celor mai înăcrite persoane. In 1939 genialul creator va realiza nu mai puţin de optsprezece benzi scurte în care va risipi acelaş belşug de fantezie ca şi pân’acum. Spectatorii, de la mucos până la pensionar, doresc lui Walt Disney viaţă lungă şi isvor nesecat de inspiraţie! Pamia, cunoscuta cântăreaţă de music-hall a Parisului, atât de populară în Franţa prin genul ce şi-a creat, are azi o glorie ce a trecut de graniţele ţării sale. Discurile de patefon ne-au făcut cunoscută vocea ei puţin răguşită, cu adânci accente tragice. In genul ei a devenit azi clasică, şi multe au căutat să o imite. Neuitată este creaţia ei din „Pro .cuitorul Hallers", ce a interpretat pe scena Odeonului. Damia este fiica unui sergent — şi foarte tânără a plecat de acasă. Eremia a încercat astfel multe experienţe în viaţă, a dus o viaţă de crude mizerii, cari i-au format sufletul ce şi-l exteriorizează azi, în cântecele ei gen „Jouibourg". A cunoscut disperări crude. Treceau zile fără a avea ce mânca. Au fost nopţi petrecute pe stradă, nopţi de acelea in care merg, înaintea ta fără oprire, cu picioarele îndurerate de oboseală, pentru că nu e un adăpost şi pentrucă băncile sunt periculoase când vrei să te sustragi solicitărilor bărbaţilor cari te apostrofează MEDALION Damia, cântăreaţa de music-hall... Ea povesteşte un episod petrecut pe B-dul Sebastopol. Intr’o seară, frântă de oboseală, se rezemase de un arbore. Pete de stradă se plimbau prin faţa ei. Ea era atât de la capătul suferinţelor şi al curajului, încât una s’a oprit să o întrebe ce i s’a întâmplat. Damia era într’un astfel de abandon, de suflet vio, în care încrederea e singura armă, ultimul atu. Vorbi. Femeia de stradă s’a înduioşat auzindu-i povestea. Găsea poate în ea colţuri de viaţă uitate, emoţii, sentimente de altădată, care o mişcau, pentru că, nu mai credea în ele. Deodată se hotărî : — Vino la mine. Nu-ţi fie teamă. Nu e nici Un bărbat acasă. Şi femeia de stradă veghiă pe tânăra fată, toată noaptea. Iată în с® mizerie s’a frământat sufletul acestei artiste pentru a ajunge să scoată acele accente impresionante, din cântecul ei. Damia n’are cultură. Are asupra frumuseţii o concepţie asupra căreia nu meditează, dar tare nu se înşeală. Un ziarist francez a spus despre ea că este „Canton al cântecului 1'. n/WWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWWtflAnni"