România, august 1938 (Anul 1, nr. 76-91)

1938-08-18 / nr. 78

Inca un an de împărtăşire cu duh românesc la Univer­sitatea din Vălenii de Munte S-a încheiat, cu solemnitate impresionantă, în aceleaş cadru tradiţional format din tineret entuziast, studenţi, învăţători şi intelectuali modeşti veniţi din toate părţile ţării, cel de al 31-lea an al cursurilor Universi­tăţii populare „N. Iorga“ din Vălenii de Munte. După o lună de activitate rod­nică şi senină, la care au cola­borat atâţia factori însemnaţi ai culturii, ştiinţei şi scrisului românesc, s’a făcut bilanţul tre­cutului, s’au aruncat priviri en­tuziaste asupra orizonturilor spi­rituale, cucerite pas cu pas, sub călăuzirea de apostol a cărtu­rarului neobosit şi aprigului na­ţionalist Nicolae Iorga. Ca şi în cele trei decenii de generoasă împărtăşire cu duh românesc a generaţiilor tinere, s’au adunat şi anul acesta nu­meroşi cursişti din toată ţara şi de peste hotare să asculte şi să participe, într-o atmosferă de colaborare prietenească, la ela­borarea adevărurilor nezdrunci­nate prin care ţara îşi clădeşte cele mai temeinice aspiraţii, prin care îşi dobândeşte limpe­zirea spirituală atât de necesară vremurilor hotărâtoare ce le străbate. Cuvântul de mulţumire, sim­plu dar profund sugestiv, al cursiştilor, misionarilor şi în special cel al reprezentanţilor minoritarilor ce au venit ca de obiceiu, la Vălenii de Munte, desvăluie, cu deosebire în acest an, importanţa strălucită pe care o constitue opera de legă­tură sufletească şi culturală în­tre toţi membrii conlocuitori ai ţării, ca şi între generaţiile ce nu mai pot fi despărţite prin concepţii rătăcite, lipsite de miezul culturii şi solidaritatea naţionalismului creator. In epoca de confuzie şi imita­ţie a unor forme străine, aici se cercetează, se descoperă şi se făureşte adevărul românesc, i­­deile care sunt numai ale noa­stre, pe care le cere sufletul po­porului şi care se integrează în realităţile naţionale. E o şcoală rodnică de avântat idealism, de lămurire culturală şi de luminoasă pildă pentru toată activitatea învăţământu­lui nostru, ce s’a creat timp de treizeci şi unu de ani în pacea târguşorului patriarhal de pe valea Teleajenului, a cărui e­­xistenţă cu încântări noui în fiecare an, este legată de un singur nume: Nicolae Iorga. De aici s’au desfăşurat dealun­­gul celor trei decenii atâtea i­­dealuri ce au dus la covârşitoa­re realizări culturale şi naţio­nale. De aci au pornit, peste hotarele vremelnice de altă dată, ideile ce au pregătit ma­rea unire spirituală, fără de care cealaltă nu ar fi fost cu putinţă. De aici s’a răspândit dragostea pentru ţărănime, pe care s’au întemeiat atâtea re­forme de mai târziu. Aici au vibrat, laolaltă, cuceririle şi fru­museţile statului, în sufletele a­tăror generaţii adăpate la să­mănătorismul inspirator de i­­dealuri sănătoase, cu rădăcini adânci în tradiţia pământului românesc. Astăzi, când încă un an s’a adăogat la opera urzită de ma­estrul visului din 1908, şcoala dela Vălenii de Munte se află în trecere triumfală pe sub ar­cadele istoriei. T. N. IN MEMORIA LUI NAPOLEON Un aspect al monumentului inaugurat zilele trecu­haU .-­* —- - - - SS 18 VIII 1938 ROMANIA No. 78 In cinstea Prometeului Mihai Emin­escu a promovat cultura clasică şi autohtonă ordinei morale împotriva cosmopolitismului bastard; a susţinut revendicările breslelor de meşteşugari şi negustori români; a încercat­ să­ smulgă bur­ghezia din toropeala unei confusiuni la o viaţă lucrativă şi banală şi sa o arunce în dinamica unei trăiri pozitive, pe axa istoriei şi a tradiţiei româneşti. Iniţiativa pornită de d. Prof. N. Iorga pentru a ridica în Capitală un monument lui Mihai Eminescu nu putea să întâmpine adversita­tea făţişă a nimănui. Cel mult să stârnească oarecari susceptibilităţi, căci nepoţii acelora pe care i-a si­­derat condeiul neiertătorului ziarist, dar suflet cinstit, rebel în faţa ori­cărei obligaţiuni meschine, o mai trăesc şi astăzi. Sunt anumite ran­chiune, pitulate sub taraba unei bănci, se mai aud uneori şoaptele vreunei lepădături fanariote, — d. E. Lovinescu va scormoni poate vreo nouă calomnie, dar curajos, loial, nimeni nu ar îndrăzni să se împotrivească gândului de a ridica o statuie lui Mihai Eminescu. Citesc totuşi lista de subscripţie din „Neamul Românesc” (dela 10 August 1938) şi aflu că vreme de un an nu s’au adunat decât 788.981 lei pentru statuia slăvitului împărat al poeziei. Din această sumă s’a donat pentru casa, crângul şi Biseri­ca din Ipăteşti (locul de naştere al poetului) suma de 400.000 lei, şi a mai rămas pentru monument 388.981 lei. O firească nedumerire ne cano­neşte gândul, şi ruşinea care ne păl­­mueşte obrazul cată să afle felurite explicări. Este drept că d. N. Iorga n’a plecat pe la instituţii cu lista de subscripţie, că n’a dat telefoane şi n’a tulburat digestia nici unui na­bab. A scris un apel, cald şi simţit, a subliniat necesitatea acestui mo­nument, lăsând sufletul românesc să reacţioneze după înţelegerea şi pu­terea lui de contribuţie. învăţători şi intelectuali, oameni din diferite părţi ale ţării au dat­ fiecare cât a putut. Suma după cum se vede, este prea mică, şi un monument al lui Mihai Eminescu, ridicat la una din marile răspântii ale Capitalei, acolo unde se întrunesc într’o înţe­legere unanimă glasurile ţării, — nu se poate lucra în granit negru (pre­cum statuia lui Ion C. Brăteanu) căci nu întunecat i-a fost sufletul, ci în marmura albă a frumuseţii anti­ce sau în bronzul masiv al caracte­rului său. Se va învrednici, de bună seamă, un sculptor român să-i toar­ne chipul în piatră, dar nu­ în robă de arhanghel, cu spada până la bar­bie, cum arată statuia din faţa Universităţii din Iaşi, — şi aşa cum a fost, — cu fruntea luminată de visiunea imperialismului­­ românesc. Numai cu 300 mii de lei, adunaţi până acum, nu se va izbândi acea­­stă iniţiativă. Va trebui o suma mult mai mare, — şi avem credin­ţa că nu s’au adunat până acum fon­durile necesare pentrucă acei care l-au înţeles şi l-au iubit pe Mihai E­­minescu nu sunt nici marii , bur­ghezi, rentieri şi bine hrăniţi, — nici bancherii cu sufletul nepătruns de frumuseţele poeziei, — ci intelec­tualii şi dascălii de tot felul, care sunt oameni săraci şi îşi chibzue­sc banii de la o zi pe alta. Mihai Eminescu a scris, şi slova lui a fost o luptă, pentru prosperi­tatea acestor categorii sociale. A pro­movat cultura clasică şi autohtonia ordinei morale împotriva cosmopo­litismului bastard; a susţinut re­vendicările breslelor de meşteşu­gari şi de neguţători români, organi­zate astfel odinioară încât să poata rezista împestriţării oraşelor noa­stre cu elemente parazitare şi ete­rogene. A încercat să smulgă bur­ghezia din toropeala unui confor­mism la o viaţă lucrativă şi banala şi să o arunce în dinamica unei trăiri pozitive pe axa istoriei şi tra­diţiei româneşti. Mihai Eminescu a cultivat abnegaţia şi cinstea, devota­­mentul pentru o idee răscolitoare de energii şi de orizonturi noui. II ve­dem atât de mare proectat pe Imin destinului nostru încât am făcut din el un mit. O legendă, un semi-zeu. Dar tocmai acei cari îl retraesc în viaţa lor publică sau intelectuala sunt oameni săraci şi se gândesc ca suma pe care ar da-o subscripţiei „Neamului Românesc” ar fi prea mică. Este poate în şovăiala lor un firesc sentiment de umilinţă, care nu-i exclus să tăinuiască o adânca şi înăbuşită revoltă. De ce nu s a ridicat oare până acum acest monu­ment? De ce nu i s’a remembrat opera într’o ediţie complectă care să-i cuprindă toate articolele poli­tice? întrebarea aceasta stărue în a­­tenţia noastră, întovărăşită de senti­mentul unei necruţătoare mustrări. Nu s’a învrednicit încă un critic sau un istoriograf român fie el chiar altceva, — căci nu titlul dă putinţa înţelegerii, — să adune din ziarele timpului şi să publice în întregime, neschimbate, toate articolele lui Mihai Eminescu. Editorii care au re­tipărit opera lui Mihai Eminescu s’au dovedit prea sgârciţi şi nemăr­turisită rămâne prin aceasta şi cre­dinţa lor de a nu jigni anumite sus­ceptibilităţi politice. Alcătuitorii şi comentatorii acestor ediţii s’au măr­ginit şi ei numai la o muncă de mântuială, tipărind ceeace s’a pu­blicat mai înainte în alte cărţi. O ediţie incomplectă, adunând artico­lele numai din anii 1870—1877, cu titluri schimbate şi multe greşeli, a publicat Ion Scurtu la „Minerva” în 1905; Gr. Păucescu a publicat două ediţii, cu articole mutilate şi schimbate; d. N. Iorga o ediţie in­complectă dar respectând textul şi titlurile; tipăritura d-lui A. C. Cu­lt иЯРЖ­r?( Iaşi 1914) ţine seama tot de ediţiile anterioare. Ediţia D. Murăraşu este alcătuită cu un gând cinstit, dar şi ea este incomplectă. Sunt adunate în această ediţie unele articole ca­re n’au apărut până atunci în vo­lum. Ea rămâne, peste orice altă consideraţie critică, o complectare a celorlate ediţii. Cele două articole care au stârnit o mare vâlvă pole­mică, „Pătura superpusă" şi „Teo­ria păturii superpuse”, apar pentru prima dată, complecte, în volum „Curierul de Iaşi” în care Mihai Eminescu a publicat unele articole nu se găseşte decât la biblioteca Facultăţii de litere a Universităţii din Iaşi, în paza d-lui Giorge Pas­­cu. Vehementul cerber al vocaliză­­rilor distonante a pus stăpânire pe această ediţie şi nu vrea s-o încre­dinţeze spre consultare nimănui. Iată-l aşa­dar pe alcătuitorul edi­ţiei lui Mihai Eminescu împiedecat de a consulta această singură colec­ţie care a mai rămas din ziarul „Cu­rierul de Iaşi”. Tot aşijderea, din colecţiile de ziare aflătoare în bi­blioteca Academiei Române, artico­lele lui Mihai Eminescu au fost tă­iate şi furate O reconstituire a operii politice, de temeinică orientare socială şi morală, va fi greau de alcătuit. A­­tâtea piedici,­­ dintre care unele enumerate mai sus, iî stau în cale. Avem totuşi nădejdea, că din epo­ca aceasta care din punct de vedere literar revendică sensibilitatea emi­nesciană, se va ridica şi cinstitul comentator şi critic înzestrat cu capacitate de muncă vrednică de opera complectă a lui Mihai Emi­nescu. Alăturea de monumentul pro­iectat să slăvim gloria acestui Pro­­meteu al sufletului românesc reti­­părindu-i fără mutilări articolele politice. NICOLAE ROŞU Intr’un articol precedent am în­făţişat, pe scurt, viaţa moţilor ciu­­bărari, de pe Valea Arieşului, a căror îndeletnicire de căpetenie e prelu­crată lemnului în: „ciubere, doniţi, cherestea, etc... înainte de a trece la moţii de pe Valea Roşiei şi la cei de pe Valea Crişului Alb, unde şi conformaţia solului şi ocupaţiile sunt altele, să subliniem problemele care se pun numai pentru moţii ciubărari, ur■ mând ca celelalte, de ordin general, să fie expuse la sfârşit, interesând întreaga regiune moţească. PROBLEMA LEMNULUI DE CONSTRUCTIV Jaful s’a săvârşit cu buna voie a localnicilor. Pentru că împuternici­­ţii politici, intermediari între Stat şi Societăţile evreeşti, înlesneau con­tractele oneroase cu justificare e­­locventă : „TREBUIE SA LE DAM SĂTENILOR PĂŞUNI”.­­Au mai rămas, acum, o parte din pădurile Statului, care se vând par­­ticularilor după un tarif stabilit. Din acestea se lucrează cheresteaua şi vasele din întreaga regiune. Dar se înţelege că localnicii, fi­ind săraci, nu-şi pot procura mate­rialul necesar, mai ales în stocuri mari, pentru că prelucrându-l, să-şi asigure existenţa. Lemnul din pă­durile Statului e cumpărat de câte­va societăţi care îl speculează. Insă cea mai mare parte din lem­nul lucrat se sustrage prin fraudă din pădurile Statului. Relatam rân­dul trecut, după un raport al Oco­lului Silvic din Câmpeni cum, într’o singură corpună, delictele silvice s’au ridicat în câţiva ani la suma de 5.000.000 (cinci milioane) lei. Pentru normalizarea lucrurilor, pentru a rupe definitiv cu tradiţia fatală a contravenţiilor, sunt nece­sare o seamă de schimbări, de ino­vaţii, de soluţii. Deoarece contraven­ţiile nu pot fi stârpite numai cu pa­za bună a pădurilor, cu amenzi ce n’au de unde fi încasate, — atunci când singurul mijloc de traiu al populaţiei e prelucrarea şi comercia­lizarea (primitivă, e adevărat), a lemnului. Trebue să i­ se dea moţului posibi­litatea să cumpere lemnul necesar. SISTAREA EXPLOATĂ­RILOR MARI DIN PĂDU­RILE STATULUI ȘI TA­RIFELE SPECIALE Pentru o echilibrare a lucrurilor, în cazul când Statul ar consimţi să desfacă materialul, în cantităţi mai mici, întregei populaţii a regiunii, propunem sistarea exploatărilor mari din pădurile Statului şi din cele co­munale. Lemnul să fie rânduit individual, la un preţ special, sub cel de azi, tu­turor familiilor, după întinderea de pământ şi după numărul membrilor familiei. Să se permită deci ridica­rea lemnului cu bonuri, hotărându­­se restricţia cedării bonurilor, şi a vânzării lemnului în picioare. Şi fiindcă păşunile sunt suficiente în Munţii Apuseni, s’ar impune, pen­tru protecţia pădurilor şi a popula­ţiei, o lege: să se declare păduri co­munale toate pădurile cedate comu­nelor în scopul de a fi tăiate în ve­derea păşunatului. ALTE mijloace­ de CÂŞTIG Oricum un lucru ar trebui să se aibe în vedere ca să nu se ajungă la ruina acestui ţinut, secătuit de­stui până acum: protejarea păduri­lor. Deoarece, „distrugându-şi pă­durile, Moţii îşi distrug propriul lor viitor" — cum îmi spunea priete­nul Florea Florescn, şeful unei e­­chipe regale la Vidra. E adevărat că materia aceasta primă, lemnul, formează bogăţia de căpetenie a regiunii. Insă ar trebui să se caute şi alte mijloace de câştig, care să nu macine mereu din avuţia naturală. O ocupaţie, pentru copii şi bătrâ­ni, ar constitui­ o culegere a semin­ţelor de conifere, de o calitate atât de superioară aici. Deci ar trebui înfiinţată o mare uscătorie de seminţe de conifere — una modestă există la Câmpeni, — pentru a se putea valorifica aceste produse. Şi, pe de­asupra un mic fa­vor: toate însămânţările, la altitu­dinile corespunzătoare din ţară (600-700 m.) — să se facă numai cu sămânţă de aici. INDUSTRII ŞI COOPERATIVE Desigur că salvarea nu poate ve­ni decât de la o industrializare a re­giunii. In felul acesta mâna de lu­cru ar putea fi întrebuinţată şi pro­letarilor satelor, „holeangării",, şi-ar afla un plasament sigur. întreprin­derile Statului (R.I.M.M.A.), de la Roşia, şi societăţile participate cum ar fi „Mica" sau „Aur" — din altă parte a Ţării Moţilor, au recrutat din satele ce împrejmuie exploatările, cea mai mare parte din proletaria­tul lor. Pentru Valea Arieşului, o fabrică de cherestea şi una de celuloză ar împlini, deocamdată ,oferta braţe­lor de muncă, ce lâncezesc în mize­rie şi foame. , Pentru aceasta e necesară o coo­perativă a moţilor, cu centre de a­­chiziţie a produselor în principalele sate şi oraşe: Abrud, Câmpeni, Vi­dra etc. — şi cu ramificaţii în pro­vinciile unde mărfurile acestea se cer. Tot­odată chestiunea cerealelor pentru moţi s’ar cere să fie în aten­ţiunea cuvenită. Aceleaşi cooperative să aducă po­rumbul de bună calitate, distribuin­­du-l la preţul cuvenit şi îndepăr­tând bandele de negustori necin­stiţi trustul şi specula cea mai or­dinară, de pe pieţele moţeşti. Căile Ferate Române, care au în­ţeles să facă o reducere simţitoare de 60% din tariful trenurilor de persoane, pentru moţi, ar trebui să aibă în vedere şi transporturile de materiale de aici precum şi trans­portul cerealelor , acordându-le a­­ceelaşi beneficii, încheind, cu rândurie de faţă, sumara noastră expunere asupra moţilor ciubărari, de pe Arieş, — vom trece la regiunea minieră de pe Valea Roşiei. Şi Mais , tot înfăptuiri cari se cer pentru regiunea Moţilor Ciubărari Problema lemnului de construcţie . Stârpirea delictelor silvice şi sistarea marilor exploatări ale pădurilor; Să se vândă lemnul necesar pen­tru mica industrie, ţărănească; uscăturii pentru sămânţa de conifere;fabrici şi cooperative; pla­samente pentru proletariatul satelor. MIHAIL EMINESCU .ATITUDINE Hotărârea Germaniei de a ţinea pe picior d­e război un efectiv aşa de important, produce îngrijorare în unele cercuri diplomatice. Există însă şi optimişti care nu cedează Aceştia, desluşesc intenţia Germaniei de a nu face războiu, în atitudinea luată cu prilejul încăera­­rii ruso-japoneze. Cred a şti respec­tivii că militarii japonezi aşteptau din moartea celui de al treilea Reich, încurajări formale, în ultimele zile premergătoare armistiţiului, încura­jările au întârziat să se producă. Pe această chestiune a fost mutism complect pe „Axă”. O telegramă din Berlin a agenţiei Rador a anunţat că d. von Ribbentrop, într’o între­vedere cu ambasadorul Japoniei, ar fi promis­ „sprijinul moral” al Rei­­chului, „care va vine în serviciul cauzei japoneze toate mijloacele de propagandă de care dispune în pre­să, radio şi cinema”. SITUAŢIA Intr’o recentă cronică din „Figa­ro”, marele romancier François Mauriac — de la Academia franceză — îşi impută faptul de a fi asistat la o luptă cu tauri, organizată acum câteva zile în Sudul Franţei. Ca atâţia înaintea lui — creştini la spirit şi miloşi din naştere — subliniază fondul de barbarie redeş­teptat în mulţimea care se surprin­de urlând de frenezie în faţa ani­malului mânjit de sânge. Pe marginea acestei „ultime lup­te” cu taurii, Mauriac insistă plin de melancolie asupra ferocităţii uma­ne care, prin secole, deşi atâtea insti­tuţii se schimbă, se menţine într’o umilitoare permanenţă. Reflecţiile scriitorului francez par din alte vremuri.... In adevăr, ce să mai indigneze îmbrâncirea în arenă a unui taur luptând cu ingeniozita­tea omenească, de vreme ce sub o­­chii noştri se întrec în a se ucide, în războaie civile interminabile, fraţi buni întru civilizaţie contimporană! Faţă de aceste măceluri, organi­zate sub stindarde venerabile, ce în­seamnă să masacrezi chiar un biet taur! Paradoxul condiţiei umane din zilele noastre, sub acest aspect, a fost surprins magistral de un cari­caturist francez, in numărul recent al unui hebdomadar parizian. Dese­nul prezintă un mare teatru în Spa­nia: scenă şi staluri. Numai că de data aceasta în scenă se vedeau oamenii învălmăşiţi în lupte sângeroase, iar în staluri, ca spectatori calmi şi confortabil in­stalaţi, asistau la încăerarea taurii! Ce ironie la adresa civilizaţiei de după 1900! SEMNIFICAŢIE Excursiunile de studiu şi de re­creaţie ale muncitorilor din ţară se continuă. De data aceasta nu se mai aplică neaoşul adagiu cu româ­nul care greu se decide, că de lăsat, o face imediat. Trenul de muncitori aduşi în Ca­pitală a impresionat marele public. Pe feţele muncitorilor se citea voea bună, mândria de a fi onoraţi de a­­tenţia ministerului muncii, a auto­rităţii. Un spor de demnitate pro­fesională şi umană, îmbrăca pe fie­care muncitor. Coroana depusă la mormântul Eroului Necunoscut n’a fost o so­lemnitate fără sens. Muncitorilor li s’a atras atenţia — şi au reţinut sensul — că vin să se prosterne la simbolul forţei anonime, acea forţă pe care o întrupează, alături de cei mulţi şi umili cu care îşi duc viaţa. Li s’a explicat că „Eroul Necunos­cut” nu-i o ficţiune, o creaţie de circumstanţă. E conterenţa virtu­ţilor creatoare — pe front, în timp de luptă, în fabrici, pe vreme obiş­nuită — ale gloatei trudnice şi tru­dite. OMAGIU In judicioasa cuvântare de la „Ra­dio” asupra mijloacelor de propa­gandă cele mai eficace, d■ N. Iorga a acordat loc de cinste scrisului zil­nic, atribuindu-i o forţă excepţio­nală în a consolida regimurile de mare înoire socială Omagiul adus astfel presei de marele savant, e una din puţinele satisfacţii care compensează exte­nuanta muncă într-o profesiune până acum nu prea aglomerată de atenţii. De altfel a. N. Iorga binemerită de la presa şi gazetarii români prin faptul că de ani de zile stătue pe acelaş teren, afirmându-se cu ace­iaşi amploare, prestigiu şi autorita­te, ca şi în toate domeniile de acti­vitate intelectuală pe care le ilus­trează excepţional. In istoria gazetăriei româneşti, d. Iorga va ocupa loc de frunte­, prin acele cape d’opere în care îmbină aşa de fericit, spiritul de sinteză realismul cugetătorului politic, plas­ticitatea poetului, umorul fin dus până la polemica cea mai ustură­toare, exprimată în fraze calme, la­pidare. Aceste mari daruri servite de ar­dentul patriotism, larga umanitate şi creştinescul spirit de dreptate al acestui român ajuns la margenea rasei, fac din d. N. Iorga forţa su­premă a scrisului românesc coti­dian, de astăzi şi de altă dată. Breasla noastră, pe care a oma­giat-o cordial la „Radio”. Se simte mândră ori de câte ori are prilejul să i-o poată spune, cu admirație afectuoasă. : - (

Next