România, august 1938 (Anul 1, nr. 76-91)
1938-08-18 / nr. 78
Inca un an de împărtăşire cu duh românesc la Universitatea din Vălenii de Munte S-a încheiat, cu solemnitate impresionantă, în aceleaş cadru tradiţional format din tineret entuziast, studenţi, învăţători şi intelectuali modeşti veniţi din toate părţile ţării, cel de al 31-lea an al cursurilor Universităţii populare „N. Iorga“ din Vălenii de Munte. După o lună de activitate rodnică şi senină, la care au colaborat atâţia factori însemnaţi ai culturii, ştiinţei şi scrisului românesc, s’a făcut bilanţul trecutului, s’au aruncat priviri entuziaste asupra orizonturilor spirituale, cucerite pas cu pas, sub călăuzirea de apostol a cărturarului neobosit şi aprigului naţionalist Nicolae Iorga. Ca şi în cele trei decenii de generoasă împărtăşire cu duh românesc a generaţiilor tinere, s’au adunat şi anul acesta numeroşi cursişti din toată ţara şi de peste hotare să asculte şi să participe, într-o atmosferă de colaborare prietenească, la elaborarea adevărurilor nezdruncinate prin care ţara îşi clădeşte cele mai temeinice aspiraţii, prin care îşi dobândeşte limpezirea spirituală atât de necesară vremurilor hotărâtoare ce le străbate. Cuvântul de mulţumire, simplu dar profund sugestiv, al cursiştilor, misionarilor şi în special cel al reprezentanţilor minoritarilor ce au venit ca de obiceiu, la Vălenii de Munte, desvăluie, cu deosebire în acest an, importanţa strălucită pe care o constitue opera de legătură sufletească şi culturală între toţi membrii conlocuitori ai ţării, ca şi între generaţiile ce nu mai pot fi despărţite prin concepţii rătăcite, lipsite de miezul culturii şi solidaritatea naţionalismului creator. In epoca de confuzie şi imitaţie a unor forme străine, aici se cercetează, se descoperă şi se făureşte adevărul românesc, ideile care sunt numai ale noastre, pe care le cere sufletul poporului şi care se integrează în realităţile naţionale. E o şcoală rodnică de avântat idealism, de lămurire culturală şi de luminoasă pildă pentru toată activitatea învăţământului nostru, ce s’a creat timp de treizeci şi unu de ani în pacea târguşorului patriarhal de pe valea Teleajenului, a cărui existenţă cu încântări noui în fiecare an, este legată de un singur nume: Nicolae Iorga. De aici s’au desfăşurat dealungul celor trei decenii atâtea idealuri ce au dus la covârşitoare realizări culturale şi naţionale. De aci au pornit, peste hotarele vremelnice de altă dată, ideile ce au pregătit marea unire spirituală, fără de care cealaltă nu ar fi fost cu putinţă. De aici s’a răspândit dragostea pentru ţărănime, pe care s’au întemeiat atâtea reforme de mai târziu. Aici au vibrat, laolaltă, cuceririle şi frumuseţile statului, în sufletele atăror generaţii adăpate la sămănătorismul inspirator de idealuri sănătoase, cu rădăcini adânci în tradiţia pământului românesc. Astăzi, când încă un an s’a adăogat la opera urzită de maestrul visului din 1908, şcoala dela Vălenii de Munte se află în trecere triumfală pe sub arcadele istoriei. T. N. IN MEMORIA LUI NAPOLEON Un aspect al monumentului inaugurat zilele trecuhaU .-* —- - - - SS 18 VIII 1938 ROMANIA No. 78 In cinstea Prometeului Mihai Eminescu a promovat cultura clasică şi autohtonă ordinei morale împotriva cosmopolitismului bastard; a susţinut revendicările breslelor de meşteşugari şi negustori români; a încercat să smulgă burghezia din toropeala unei confusiuni la o viaţă lucrativă şi banală şi sa o arunce în dinamica unei trăiri pozitive, pe axa istoriei şi a tradiţiei româneşti. Iniţiativa pornită de d. Prof. N. Iorga pentru a ridica în Capitală un monument lui Mihai Eminescu nu putea să întâmpine adversitatea făţişă a nimănui. Cel mult să stârnească oarecari susceptibilităţi, căci nepoţii acelora pe care i-a siderat condeiul neiertătorului ziarist, dar suflet cinstit, rebel în faţa oricărei obligaţiuni meschine, o mai trăesc şi astăzi. Sunt anumite ranchiune, pitulate sub taraba unei bănci, se mai aud uneori şoaptele vreunei lepădături fanariote, — d. E. Lovinescu va scormoni poate vreo nouă calomnie, dar curajos, loial, nimeni nu ar îndrăzni să se împotrivească gândului de a ridica o statuie lui Mihai Eminescu. Citesc totuşi lista de subscripţie din „Neamul Românesc” (dela 10 August 1938) şi aflu că vreme de un an nu s’au adunat decât 788.981 lei pentru statuia slăvitului împărat al poeziei. Din această sumă s’a donat pentru casa, crângul şi Biserica din Ipăteşti (locul de naştere al poetului) suma de 400.000 lei, şi a mai rămas pentru monument 388.981 lei. O firească nedumerire ne canoneşte gândul, şi ruşinea care ne pălmueşte obrazul cată să afle felurite explicări. Este drept că d. N. Iorga n’a plecat pe la instituţii cu lista de subscripţie, că n’a dat telefoane şi n’a tulburat digestia nici unui nabab. A scris un apel, cald şi simţit, a subliniat necesitatea acestui monument, lăsând sufletul românesc să reacţioneze după înţelegerea şi puterea lui de contribuţie. învăţători şi intelectuali, oameni din diferite părţi ale ţării au dat fiecare cât a putut. Suma după cum se vede, este prea mică, şi un monument al lui Mihai Eminescu, ridicat la una din marile răspântii ale Capitalei, acolo unde se întrunesc într’o înţelegere unanimă glasurile ţării, — nu se poate lucra în granit negru (precum statuia lui Ion C. Brăteanu) căci nu întunecat i-a fost sufletul, ci în marmura albă a frumuseţii antice sau în bronzul masiv al caracterului său. Se va învrednici, de bună seamă, un sculptor român să-i toarne chipul în piatră, dar nu în robă de arhanghel, cu spada până la barbie, cum arată statuia din faţa Universităţii din Iaşi, — şi aşa cum a fost, — cu fruntea luminată de visiunea imperialismului românesc. Numai cu 300 mii de lei, adunaţi până acum, nu se va izbândi această iniţiativă. Va trebui o suma mult mai mare, — şi avem credinţa că nu s’au adunat până acum fondurile necesare pentrucă acei care l-au înţeles şi l-au iubit pe Mihai Eminescu nu sunt nici marii , burghezi, rentieri şi bine hrăniţi, — nici bancherii cu sufletul nepătruns de frumuseţele poeziei, — ci intelectualii şi dascălii de tot felul, care sunt oameni săraci şi îşi chibzuesc banii de la o zi pe alta. Mihai Eminescu a scris, şi slova lui a fost o luptă, pentru prosperitatea acestor categorii sociale. A promovat cultura clasică şi autohtonia ordinei morale împotriva cosmopolitismului bastard; a susţinut revendicările breslelor de meşteşugari şi de neguţători români, organizate astfel odinioară încât să poata rezista împestriţării oraşelor noastre cu elemente parazitare şi eterogene. A încercat să smulgă burghezia din toropeala unui conformism la o viaţă lucrativă şi banala şi să o arunce în dinamica unei trăiri pozitive pe axa istoriei şi tradiţiei româneşti. Mihai Eminescu a cultivat abnegaţia şi cinstea, devotamentul pentru o idee răscolitoare de energii şi de orizonturi noui. II vedem atât de mare proectat pe Imin destinului nostru încât am făcut din el un mit. O legendă, un semi-zeu. Dar tocmai acei cari îl retraesc în viaţa lor publică sau intelectuala sunt oameni săraci şi se gândesc ca suma pe care ar da-o subscripţiei „Neamului Românesc” ar fi prea mică. Este poate în şovăiala lor un firesc sentiment de umilinţă, care nu-i exclus să tăinuiască o adânca şi înăbuşită revoltă. De ce nu s a ridicat oare până acum acest monument? De ce nu i s’a remembrat opera într’o ediţie complectă care să-i cuprindă toate articolele politice? întrebarea aceasta stărue în atenţia noastră, întovărăşită de sentimentul unei necruţătoare mustrări. Nu s’a învrednicit încă un critic sau un istoriograf român fie el chiar altceva, — căci nu titlul dă putinţa înţelegerii, — să adune din ziarele timpului şi să publice în întregime, neschimbate, toate articolele lui Mihai Eminescu. Editorii care au retipărit opera lui Mihai Eminescu s’au dovedit prea sgârciţi şi nemărturisită rămâne prin aceasta şi credinţa lor de a nu jigni anumite susceptibilităţi politice. Alcătuitorii şi comentatorii acestor ediţii s’au mărginit şi ei numai la o muncă de mântuială, tipărind ceeace s’a publicat mai înainte în alte cărţi. O ediţie incomplectă, adunând articolele numai din anii 1870—1877, cu titluri schimbate şi multe greşeli, a publicat Ion Scurtu la „Minerva” în 1905; Gr. Păucescu a publicat două ediţii, cu articole mutilate şi schimbate; d. N. Iorga o ediţie incomplectă dar respectând textul şi titlurile; tipăritura d-lui A. C. Cult иЯРЖr?( Iaşi 1914) ţine seama tot de ediţiile anterioare. Ediţia D. Murăraşu este alcătuită cu un gând cinstit, dar şi ea este incomplectă. Sunt adunate în această ediţie unele articole care n’au apărut până atunci în volum. Ea rămâne, peste orice altă consideraţie critică, o complectare a celorlate ediţii. Cele două articole care au stârnit o mare vâlvă polemică, „Pătura superpusă" şi „Teoria păturii superpuse”, apar pentru prima dată, complecte, în volum „Curierul de Iaşi” în care Mihai Eminescu a publicat unele articole nu se găseşte decât la biblioteca Facultăţii de litere a Universităţii din Iaşi, în paza d-lui Giorge Pascu. Vehementul cerber al vocalizărilor distonante a pus stăpânire pe această ediţie şi nu vrea s-o încredinţeze spre consultare nimănui. Iată-l aşadar pe alcătuitorul ediţiei lui Mihai Eminescu împiedecat de a consulta această singură colecţie care a mai rămas din ziarul „Curierul de Iaşi”. Tot aşijderea, din colecţiile de ziare aflătoare în biblioteca Academiei Române, articolele lui Mihai Eminescu au fost tăiate şi furate O reconstituire a operii politice, de temeinică orientare socială şi morală, va fi greau de alcătuit. Atâtea piedici, dintre care unele enumerate mai sus, iî stau în cale. Avem totuşi nădejdea, că din epoca aceasta care din punct de vedere literar revendică sensibilitatea eminesciană, se va ridica şi cinstitul comentator şi critic înzestrat cu capacitate de muncă vrednică de opera complectă a lui Mihai Eminescu. Alăturea de monumentul proiectat să slăvim gloria acestui Prometeu al sufletului românesc retipărindu-i fără mutilări articolele politice. NICOLAE ROŞU Intr’un articol precedent am înfăţişat, pe scurt, viaţa moţilor ciubărari, de pe Valea Arieşului, a căror îndeletnicire de căpetenie e prelucrată lemnului în: „ciubere, doniţi, cherestea, etc... înainte de a trece la moţii de pe Valea Roşiei şi la cei de pe Valea Crişului Alb, unde şi conformaţia solului şi ocupaţiile sunt altele, să subliniem problemele care se pun numai pentru moţii ciubărari, ur■ mând ca celelalte, de ordin general, să fie expuse la sfârşit, interesând întreaga regiune moţească. PROBLEMA LEMNULUI DE CONSTRUCTIV Jaful s’a săvârşit cu buna voie a localnicilor. Pentru că împuterniciţii politici, intermediari între Stat şi Societăţile evreeşti, înlesneau contractele oneroase cu justificare elocventă : „TREBUIE SA LE DAM SĂTENILOR PĂŞUNI”.Au mai rămas, acum, o parte din pădurile Statului, care se vând particularilor după un tarif stabilit. Din acestea se lucrează cheresteaua şi vasele din întreaga regiune. Dar se înţelege că localnicii, fiind săraci, nu-şi pot procura materialul necesar, mai ales în stocuri mari, pentru că prelucrându-l, să-şi asigure existenţa. Lemnul din pădurile Statului e cumpărat de câteva societăţi care îl speculează. Insă cea mai mare parte din lemnul lucrat se sustrage prin fraudă din pădurile Statului. Relatam rândul trecut, după un raport al Ocolului Silvic din Câmpeni cum, într’o singură corpună, delictele silvice s’au ridicat în câţiva ani la suma de 5.000.000 (cinci milioane) lei. Pentru normalizarea lucrurilor, pentru a rupe definitiv cu tradiţia fatală a contravenţiilor, sunt necesare o seamă de schimbări, de inovaţii, de soluţii. Deoarece contravenţiile nu pot fi stârpite numai cu paza bună a pădurilor, cu amenzi ce n’au de unde fi încasate, — atunci când singurul mijloc de traiu al populaţiei e prelucrarea şi comercializarea (primitivă, e adevărat), a lemnului. Trebue să i se dea moţului posibilitatea să cumpere lemnul necesar. SISTAREA EXPLOATĂRILOR MARI DIN PĂDURILE STATULUI ȘI TARIFELE SPECIALE Pentru o echilibrare a lucrurilor, în cazul când Statul ar consimţi să desfacă materialul, în cantităţi mai mici, întregei populaţii a regiunii, propunem sistarea exploatărilor mari din pădurile Statului şi din cele comunale. Lemnul să fie rânduit individual, la un preţ special, sub cel de azi, tuturor familiilor, după întinderea de pământ şi după numărul membrilor familiei. Să se permită deci ridicarea lemnului cu bonuri, hotărânduse restricţia cedării bonurilor, şi a vânzării lemnului în picioare. Şi fiindcă păşunile sunt suficiente în Munţii Apuseni, s’ar impune, pentru protecţia pădurilor şi a populaţiei, o lege: să se declare păduri comunale toate pădurile cedate comunelor în scopul de a fi tăiate în vederea păşunatului. ALTE mijloace de CÂŞTIG Oricum un lucru ar trebui să se aibe în vedere ca să nu se ajungă la ruina acestui ţinut, secătuit destui până acum: protejarea pădurilor. Deoarece, „distrugându-şi pădurile, Moţii îşi distrug propriul lor viitor" — cum îmi spunea prietenul Florea Florescn, şeful unei echipe regale la Vidra. E adevărat că materia aceasta primă, lemnul, formează bogăţia de căpetenie a regiunii. Insă ar trebui să se caute şi alte mijloace de câştig, care să nu macine mereu din avuţia naturală. O ocupaţie, pentru copii şi bătrâni, ar constitui o culegere a seminţelor de conifere, de o calitate atât de superioară aici. Deci ar trebui înfiinţată o mare uscătorie de seminţe de conifere — una modestă există la Câmpeni, — pentru a se putea valorifica aceste produse. Şi, pe deasupra un mic favor: toate însămânţările, la altitudinile corespunzătoare din ţară (600-700 m.) — să se facă numai cu sămânţă de aici. INDUSTRII ŞI COOPERATIVE Desigur că salvarea nu poate veni decât de la o industrializare a regiunii. In felul acesta mâna de lucru ar putea fi întrebuinţată şi proletarilor satelor, „holeangării",, şi-ar afla un plasament sigur. întreprinderile Statului (R.I.M.M.A.), de la Roşia, şi societăţile participate cum ar fi „Mica" sau „Aur" — din altă parte a Ţării Moţilor, au recrutat din satele ce împrejmuie exploatările, cea mai mare parte din proletariatul lor. Pentru Valea Arieşului, o fabrică de cherestea şi una de celuloză ar împlini, deocamdată ,oferta braţelor de muncă, ce lâncezesc în mizerie şi foame. , Pentru aceasta e necesară o cooperativă a moţilor, cu centre de achiziţie a produselor în principalele sate şi oraşe: Abrud, Câmpeni, Vidra etc. — şi cu ramificaţii în provinciile unde mărfurile acestea se cer. Totodată chestiunea cerealelor pentru moţi s’ar cere să fie în atenţiunea cuvenită. Aceleaşi cooperative să aducă porumbul de bună calitate, distribuindu-l la preţul cuvenit şi îndepărtând bandele de negustori necinstiţi trustul şi specula cea mai ordinară, de pe pieţele moţeşti. Căile Ferate Române, care au înţeles să facă o reducere simţitoare de 60% din tariful trenurilor de persoane, pentru moţi, ar trebui să aibă în vedere şi transporturile de materiale de aici precum şi transportul cerealelor , acordându-le aceelaşi beneficii, încheind, cu rândurie de faţă, sumara noastră expunere asupra moţilor ciubărari, de pe Arieş, — vom trece la regiunea minieră de pe Valea Roşiei. Şi Mais , tot înfăptuiri cari se cer pentru regiunea Moţilor Ciubărari Problema lemnului de construcţie . Stârpirea delictelor silvice şi sistarea marilor exploatări ale pădurilor; Să se vândă lemnul necesar pentru mica industrie, ţărănească; uscăturii pentru sămânţa de conifere;fabrici şi cooperative; plasamente pentru proletariatul satelor. MIHAIL EMINESCU .ATITUDINE Hotărârea Germaniei de a ţinea pe picior de război un efectiv aşa de important, produce îngrijorare în unele cercuri diplomatice. Există însă şi optimişti care nu cedează Aceştia, desluşesc intenţia Germaniei de a nu face războiu, în atitudinea luată cu prilejul încăerarii ruso-japoneze. Cred a şti respectivii că militarii japonezi aşteptau din moartea celui de al treilea Reich, încurajări formale, în ultimele zile premergătoare armistiţiului, încurajările au întârziat să se producă. Pe această chestiune a fost mutism complect pe „Axă”. O telegramă din Berlin a agenţiei Rador a anunţat că d. von Ribbentrop, într’o întrevedere cu ambasadorul Japoniei, ar fi promis „sprijinul moral” al Reichului, „care va vine în serviciul cauzei japoneze toate mijloacele de propagandă de care dispune în presă, radio şi cinema”. SITUAŢIA Intr’o recentă cronică din „Figaro”, marele romancier François Mauriac — de la Academia franceză — îşi impută faptul de a fi asistat la o luptă cu tauri, organizată acum câteva zile în Sudul Franţei. Ca atâţia înaintea lui — creştini la spirit şi miloşi din naştere — subliniază fondul de barbarie redeşteptat în mulţimea care se surprinde urlând de frenezie în faţa animalului mânjit de sânge. Pe marginea acestei „ultime lupte” cu taurii, Mauriac insistă plin de melancolie asupra ferocităţii umane care, prin secole, deşi atâtea instituţii se schimbă, se menţine într’o umilitoare permanenţă. Reflecţiile scriitorului francez par din alte vremuri.... In adevăr, ce să mai indigneze îmbrâncirea în arenă a unui taur luptând cu ingeniozitatea omenească, de vreme ce sub ochii noştri se întrec în a se ucide, în războaie civile interminabile, fraţi buni întru civilizaţie contimporană! Faţă de aceste măceluri, organizate sub stindarde venerabile, ce înseamnă să masacrezi chiar un biet taur! Paradoxul condiţiei umane din zilele noastre, sub acest aspect, a fost surprins magistral de un caricaturist francez, in numărul recent al unui hebdomadar parizian. Desenul prezintă un mare teatru în Spania: scenă şi staluri. Numai că de data aceasta în scenă se vedeau oamenii învălmăşiţi în lupte sângeroase, iar în staluri, ca spectatori calmi şi confortabil instalaţi, asistau la încăerarea taurii! Ce ironie la adresa civilizaţiei de după 1900! SEMNIFICAŢIE Excursiunile de studiu şi de recreaţie ale muncitorilor din ţară se continuă. De data aceasta nu se mai aplică neaoşul adagiu cu românul care greu se decide, că de lăsat, o face imediat. Trenul de muncitori aduşi în Capitală a impresionat marele public. Pe feţele muncitorilor se citea voea bună, mândria de a fi onoraţi de atenţia ministerului muncii, a autorităţii. Un spor de demnitate profesională şi umană, îmbrăca pe fiecare muncitor. Coroana depusă la mormântul Eroului Necunoscut n’a fost o solemnitate fără sens. Muncitorilor li s’a atras atenţia — şi au reţinut sensul — că vin să se prosterne la simbolul forţei anonime, acea forţă pe care o întrupează, alături de cei mulţi şi umili cu care îşi duc viaţa. Li s’a explicat că „Eroul Necunoscut” nu-i o ficţiune, o creaţie de circumstanţă. E conterenţa virtuţilor creatoare — pe front, în timp de luptă, în fabrici, pe vreme obişnuită — ale gloatei trudnice şi trudite. OMAGIU In judicioasa cuvântare de la „Radio” asupra mijloacelor de propagandă cele mai eficace, d■ N. Iorga a acordat loc de cinste scrisului zilnic, atribuindu-i o forţă excepţională în a consolida regimurile de mare înoire socială Omagiul adus astfel presei de marele savant, e una din puţinele satisfacţii care compensează extenuanta muncă într-o profesiune până acum nu prea aglomerată de atenţii. De altfel a. N. Iorga binemerită de la presa şi gazetarii români prin faptul că de ani de zile stătue pe acelaş teren, afirmându-se cu aceiaşi amploare, prestigiu şi autoritate, ca şi în toate domeniile de activitate intelectuală pe care le ilustrează excepţional. In istoria gazetăriei româneşti, d. Iorga va ocupa loc de frunte, prin acele cape d’opere în care îmbină aşa de fericit, spiritul de sinteză realismul cugetătorului politic, plasticitatea poetului, umorul fin dus până la polemica cea mai usturătoare, exprimată în fraze calme, lapidare. Aceste mari daruri servite de ardentul patriotism, larga umanitate şi creştinescul spirit de dreptate al acestui român ajuns la margenea rasei, fac din d. N. Iorga forţa supremă a scrisului românesc cotidian, de astăzi şi de altă dată. Breasla noastră, pe care a omagiat-o cordial la „Radio”. Se simte mândră ori de câte ori are prilejul să i-o poată spune, cu admirație afectuoasă. : - (