România, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 92-106)
1938-09-01 / nr. 92
ТЯТИЁГ CORPII ™е "Aurel Jiqindi — Ce ți-a spus ție domnul învățător? A băgat de seamă că ți-a făcut problema tăticu. — N'a băgat de seamă, dar s’a mirat că pot să fac singur atâtea I greșeli. 1 Competenţă metafizică ! Frumoasa carte a lui Vasile Băncilă, Lucian Blaga, energie românească, a avut nefastul... noroc de a fi comentată şi de d. Pompiliu Constantinescu, recenzentul literar al unui cunoscut săptămânal din Capitală. Ştiindu-i obiceiul de a scrie „studii” cu reînoite continuări, fireşte, nu putem bănui pe ce dimensiuni va socoti de cuvinţă d.Constantinescu să se ocupe de volumul lui Vasile Băncilă. Мощ, deocamdată, ne-a p- a-*piw- tre-sâ -eh tim аЩг două părţi. Recenzentulliemii ținea cu orice preţ, să facă de astădată filosofie „sui generis”, pe care ne-ar veni foarte greu s’o definim cu un singur cuvânt. Căci confuziile sunt prea vădite şi nesiguranţele prea violente. Mintea oricât ar fi de puţin ageră, le pătrunde lesne, ca pe tot atâtea insulte aduse spiritului metafizic. In primul rând, d. Pompiliu Constantinescu nu exprimă nici o părere. D-nia sa neagă valoarea etnicităţii şi o afirmă în acelaş timp şi cu aceiaşi inconsistentă argumentare verbală. De ce? Nu ne-o mărturiseşte nicăeri. Apoi d. Pompiliu Constantinescu nu vrea (sau probabil nu poate) să înţeleagă ceea ce discută. Din două una: ori Vasile Băncilă a greşit căutând să explice sistemul lui Lucian Blaga prin hexagonul gnoseologic ţărănesc — şi atunci trebuia să ni se demonstreze unde şi în ce măsură greşeşte; ori Vasile Băncilă are deplină dreptate, tălmăcindu-l pe Lucian Blaga cu ajutorul categoriilor de gândire rustică şi în acest caz, învinuirile formulate de d. Pompiliu Constantinescu sunt simple gratuităţi ale unui impresionism de inactuală factură. Noi suntem convinşi că adevărul zace aici, în cel de al doilea termen al alternativei. Şi asta dintr’un motiv foarte limpede: recenzentul beletristic, rătăcit în pădurea textelor filosofice, nu izbuteşte să descopere sensul ideatic al conceptelor. Umbra magnifică a noţiunilor îi întunecă perspectiva şi îl sileşte să se sbată pe loc. Strălucita încercare a lui Vasile Băncilă nu râvneşte să facă din marele cugetător al Marelui Anonim şi al censurii transcendente un flăcău de la ţară, pornit cu tot dinadinsul să-şi dureze construcţia spirituală în acelaş fel în care se plăsmuieşte o chiuitură de joc sau câteva versuri de doină. Intenţia sa e cu totul alta. Aceia de a dovedi că modalităţile gândirii ţărăneşti se cuprind sub bolta misterioasă a metafizicii.Щ Blaga fără însă a-i acoperi întreagă suprafaţa. D. Pompiliu Constantinescu să fie sigur că se află încă extrem de departe de tâlcul cărţii lui Băncilă. Iar de opera lui Lucian Blaga şi mai departe. Sephiniu Bucur IV'г Шл IX 1939 ROMÁNIA No. 92 Deoarece nimănui nu i-a trecut prin minte să adune într-o ediţie critică toată corespondenţa lui Mihail Eminescu, poate nu este lipsit de interes să publicăm aici, din când în când, câte o scrisoare a poetului. Iată, de pildă, una adresată surorii sale. Data scrisorii e falsificată, probabil că e 20 Aprilie 1880. Hanrieta locuia la Botoşani, pe str. Sf. Nicolae. Eminescu era la Bucureşti, redactor-salahor la „Timpul". Dragă Harieta, „Iartă-mă puiule dacă nu pot veni după chemarea ta la Iaşi, dar cum au căzut sărbătorile pe dos, am avut atâta de lucru zilele acestea încât nu m’am putut urni din loc. Ba mi-am legat cărţile în teancuri ca să mă mut, ba mi-am căutat casă, şi pe lângă toate acestea mai sunt bolnav şi trupeşte, dar şi mai mult sufleteşte. Ca şi când n’aş voi de ciudă sau de îndărătnicie, aşa imputări mi se fac, poate... poate pentru ca să se mântuie, ştiu eu? „Observă-i Doamnei Veronica Micle că între scrisorile ce i s’a trimis din partea unui om, este una în plic care trebue arsă şi pe care acel om n’a îndrăsnit s’o pue pe foc. „Pentru ce nu scriu acasă ştii tu — mai târziu, când mi-o da mâna, scriu. Altfel poţi zice tatei tot, ce vrei tu, că mă aflu bine şi sănătos, că sunt fericit — ce vrei, ce nevoie are el să-şi bată capul cu grijile mele, ce nevoie să ştie câte sufăr. Alţii nu înţeleg, dar el? Mateiu s’a însurat ieri. Mi-a trimis o invitaţie prin poştă, pe care am primit-o abia azi după amiazi. Dacă-i scrii, scriei-i că-l felicit — eu n’am nici vreme nici dispoziţie; şi nu voiu avea-o mult timp, de a mă ocupa de aceasta. „Te sărut şi te rog fii cuminte şi iartă-mă că nu pot veni. „Aş fi dorit din tot sufletul să te văd dar mi-e cu totul peste mână. „Poate la toamnă... Dar să nu mai vorbesc, nu de toamnă, ci nici de ziua de mâni... Lumea-i schimbăcioasă şi toate visurile noastre şi nădejdile sunt făcute ca să se spulbere în vânt. Toamna anului e una pe an, apoi îi urmează primăvară. Toamna vieţii vine fără să ştii când, nici de unde... nu mai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Şi atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, şi ar vrea să moară. „E mult de atunci Harietă, de când eram mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta. Al tău Mihai.“ ..Incontrolabilul avea să cucerească, în curând mintea de pisc, făcând-o să vadă că „organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun". Şi fiindcă am pomenit de I. P. Haşdeu, nu ştiu dacă abrudenii cunosc această poezie a celui care a închipuit titanicul plan al lui „Etymologicum Magnum Romaniae”: „Aţi fost voi oare la Abrud? „Acolo-s munţii o comoară: ,pe piatră dă ciocanul crud „Mai dă, mai dă a suta oară „Tot dă sălbatecul ciocan, „Sburând scântei ca din balaur: „Se sparge bietul bolovan „Ş’atunci din el s’alege aur”. Evident, ca de obicei, Haşdeu îşi făcea autobiografia, totuşi poezia preţueşte şi altfel. Deaceia am şi reprodus-o în ziua de 24 ianuarie 1934, M. S. Regele Carol II a spus: „vor fi fost pe vremuri lupte şi rivalităţi între fraţi, azi ele trebuie să dispară. In România de astăzi, care ar trebui să fie ţara cea mai fericită de pe lume, nu trebuie să mai fie nici o dezbinare, ci numai o singură năzuinţă salvatoare, aceia a Unirii tuturora într’o colaborare dezinteresată, toate eforturile obşteşti tinzând la asigurarea binelui acelui factor permanent care este poporul românesc." Iată cuvinte de foc, în cari cea mai înaltă poruncă ne chiamă la viaţă, rostita de geniul Regelui nostru prin prezenţa Căruia România va deveni o ţară a păcii. O cartă poştală, sosită dela Iaşi, ne spulberă nedumirirea de acum câteva zile. Spuneam, atunci, că poetul Mircea Pavelescu — în urma unui concurs, de premiu pentru poezie, — care i se cuvenea, s’a retras din publicistica literară. Aflăm, acum, cu bucurie, că Mircea Pavelescu activează, la Iaşi, în cadrul Asociaţiunii „Noua Junime’’ condusă de d. G. Călinescu. Dar, cum sunt poeţii distraţi, n’am putut afla, pe cartea poştală, adresa expeditorului. Bănuim totuşi că misiva noastră îl va găsi într’un somptuos apartament la... Hotel „Parnas”. Să nu se mire’ ieşenii: Parnasul e un hotel exclusiv pentru poeţi. REVISTE ^STRĂINE JArt and Music” ne aduce un fragment din lucrarea lui Arnold Haskell despre ballet. Autorul , un mare iubitor al dansului, recunoscut în Anglia ca o autoritate în acest domeniu al artei, mărturisește că s-a „născut pasionat" pentru ballet. A început de mic copil să aprecieze spectacolele atunci când îşi agonisea micile economii pentru ca să-şi poată permite satisfacerea pasiunii. De atunci a colindat lumea întreagă atras de spectacolele de ballet. г Arnold Haskell a jucat un rol important în evoluţia balletului englez şi el este responsabil de introducera expresiei — balletomania — în limbajul englez. Lucrarea recent publicată este o călăuză în balet, istoria, teoria, date asupra personalităţilor şi creatorii baletului modern şi dansatori contimporani. Reproducem câteva rânduri din fragmentul publicat în revista Art and Music". „Acum vreo şapte ani baletul era sezonier, era luxul costisitor pe care prea puţini şi-l puteau permite; azi în Londra spectacolele de balet sunt în tot cursul anului şi la preţuri de cinematograf. „Sunt dor şi porţi în orice manifestare teatrală: actorii şi publicul , şi în ultimă instanţă publicul este acela care dictează calitatea spectacolului. „Baletul este o artă a tradiţiei, şi tradiţia este o forţă ce trăeşte. Musica îşi are portativul, drama îşi are acţiunea şi picturile trecutului pot fi văzute pe pereţii muzeelor şi reproduse în mare măsură. Baletul nu se bucură de asemenea avmtajii. » ! Tradiţia este trecuta de maestrusia maestru, încetat pentru vreo douăzeci de ani, şi dansul e uitat. Când dansatorul moare, nu rămâne ,de,cât un jijime şi,câteodată,,Q.Jegpqdă, Tradition fm,Xmbogăţită,r, de fiecare mare dansator şi ceva din contribuţia ei în artă este păstrată şi predată în şcoală şi pe scenă. Taglioni, Zucchi, Pavlova au lăsat în urma lor o contribuţie pozitivă artei pe care au cultivat-o, deşi e atât de greu să o analizezi în cuvinte. „Sunt felurite moduri de a trata istoria baletului: technic, social sau estetic. Este o concepţie primordială fără care nu se poate înţelege baletul, este concepţia pe care tinerii dansatori de balet o ignorează: baletul este o artă modernă, dansul este preistoric. Istoria baletului este numai un fragment din istoria dansului”. A apărut Romanul lui EMINESCU CEZAR PETRESCU ediție definitivă în volume Editura ..NAȚIONALA CIORNEI* f 1 Primejdia (Cinema Scala). Fără să pună în... primejdie rit-» î mul normal al respiraţiei spectatorului, filmul prezentat de cinematograful Scala rămâne o acceptabilă banda poliţistă. Eroul este cunoscut’tul capitan Brumond, detectivul căruia îi pică mereu din senin câte-o afacere senzaţională. In Primejdia este obligat să-și amâne nunta ca să' dea de urma unui foarte bine situat personagiu care şterpelise un dia-' mant fals, cu neputință de deosebit ! mnsă de unul natural. Formula des- ' coperită de un modest savant рей- e elita serios interesele nobilului per- * sonagiu care avea mine de diamante, şi de aceea piatra falsă dispare în1 ’ condiţiuni misterioase. Fireşte, ca ştim alte filme, superiorii de la Scotland ' Yard spun că totul nu e decât , o nălucire a lui Drumond care triumfă în cele din urmă şi îşi recucereşte mireasa. Momentele cu adevărat reuşite sunt rare, nu s’a făcut risipă de ingeniozitate... Totuşi câteva urmăriri un stil specific, un foarte originit au el disputat între doi combatanţi înarmaţi respectiv cu un cnut şi o sabie, cum şi alte câteva scene ţin destul de treaz interesul spectatorului. Avem totuşi o serioasă obiecţie de făcut în general formulei „Drumond” nu numai acestei realuri. Personagiul colonelului Nielson, şeful Scotland-Yard-ului, este direct ridicul cu vecinica lui neîncredere, s’ar presupune mai multă perspicacitate la un om care ocupă cel mai înnalt post din poliția britanică. Nici Sir Guy Standing în alte benzi, nici John Barrymore în Primejdia, cu toată interpretarea excelentă, n’au izbutit, să facă plauzibil personagiul. ST. O. ecouri ZEII STADIONULUI, unul din filmele care au pornit mari favorite, la Expoziţia de la Veneţia, are o urmare: Tineret Olimpic, care arată viaţa satului unde au trăit atleţii de tot timpul concursurilor. Şi această realizare a stârnit pretutindenii acelaşi entuziasm ca şi ceai dintâiu, făcând să crească nerăbdarea noastră, a celor care n’am văzut încă aceste imnuri în imagini închinate sportului şi frumuseţii. PIERRE CHENAL este mimeld, unui regisor din ce în ce mai căutat pe piaţa franceză. Are la activ, Jean de la, Lune, Crimă şi Pedeapsă, Alibiul, certe succese ale cinematografului francez. In curând va începe turnarea unui scenariu: de WilliamMarberrot Afacerea Bossa, având'5 ca- printeipalî i interpreţi pe Louis Jouvet, Jules Berry..şi Viviane Romance. PE hipodromul dela Saint-Cloud s’au lucrat primele scene ale filmului Trei Valsuri, pe care-l pune în scenă Ludwig Berger. Vedetele sunt Yvonne Printemps şi Pierre Fresnay, un cuplu care a cucerit Sif adultă vreme celebritatea graţie darurilor artistice Şi ...coarnelor lui Sacha Guitry. .ШШ. Poeţii tineri bucovineni III D. Mircea Streinul are dreptate când distinge în familia iconarilor pe cei ce şi-au găsit formula personală şi contează integral de cei ce s’au realizat,, cum zice d-sa, anto^gic. fapt este, însă, că şi ceiiar cruzi dintre dânşii susţin lirismul acesta colectiv şi-i adaogă o notă, oficâla interesanta. Aşa e cazul atât al d-lor Ghedeon Coca, G. Nimigeanu, Vasile I. Posteucă, Cristofor Vitencu şi al d-nei Aspazia Munte, ce figurează în prezenta antologie, cât şi al unui mare număr de stihuitori, de dincolo de zidurile acestei grădini liniştite, din cari nu odată se citează foarte izbutite crâmpee. Intre altele, elegia, cu accente satirice, a d-lui Aurel Putneanu, la care imagina finală se cuvine în deosebi reţinută pentru răzbunătorul ei sarcasm: Când în declinul unei zile voi muri sărac — c’aşa m’au dăruit părinţii — vă voiu lăsa avere carnea mea de-un veac, în care să vă rupeţi dinţii ! Se poate, de pildă, ca poezia d-lui Ghedeon Coca să evolueze tot mai mult spre temele simbolice, de felul Fregatei (versul aliterativ: şi-un cer de ceţi de cer ne despărţit vădeşte pe artist) sau spre arhipelagul de miragii false al algelor plutitoare , drumul său îl fereşte talismanul a două versuri, neînsemnate în speranţă, de concentrată poezie în realitate, ca două versuri albe dintr‘o elegie de Duhamel. Copacii aceştia nu m’au văzut niciodată şi acum stăm faţă în faţă şi ne privim. Poezia feminină bucovineană are în d-na Aspazia Munte pe una din cele mai discrete făuritoare de imagini, judecând desigur după elementele cuprinse în această antologie. Poate că firul d-sale original să fie ascuns în miniaturalele stanţe din poema Izvor, unde abia-şi face loc o umbră de melancolie ronsardiană. O notă, întrucâtva distonantă, aduce poezia d-lui Vasile I. Posteucă. Şi totuşi, cu cât mai complex apare momentul acesta liric al iconarilor, când alături de poemul cerebral sau hermetic, al celor mai puri dintr’înşii, se aşează cântecul graţios şi catrenul sentimental, derivând din cel mai autentic caer Iosif Anghel, ale poeziei d-lui Vasile I. Posteucă: In lungi cosiţe ţi s’adună Comoara părului bălai, De parcă numa’n clar de lună II piepteni pururea şi-l tai. Poezia părintelui Gh. Antonovici —■ ca să revenim la ordinea alfabetului, chit că nu ne-om ţine de dânsa şi nu ne-om opri, aşa cum s’ar cuveni, la toate literele — este o poezie, prin excelenţă, bucolică. Descriptivă, de dragul peisagiului sau subordonată unor teme sentimentale, ca’n admirabilul madrigal Toast de seară, sau religioase, ca în Culegătorul de spice, poezia aceasta e înainte de toate fragedă. Imagina şi stihul părintelui Antonovici sunt cristaline ca apa de izvor şi răcoritoare ca şi dânsa. Virtutea lor sugestivă vine, însă, nu atât de la fragmentul de natură pe care-l reflectă cât din artă de a selecta cuvântul și imagina. Vrăjea departe Prutu’n naiv de ape sau: Dar sub nucii lor — psalmodiază îngerii’n sobor — răcoarea acră — a poamelor prea crude sunt versuri în care materialitatea imaginei inedite se imprimă, surprinzătoare, în sufletul cetitorului. Cu poezia d-lui Traian Chelariu trecem din universul sensibil pe tărâmul gândului şi al meditaţiei. Ea apare fie în glosele lilkeiane din Aniversară, fie în încercarea de lămurire etnică din Sânge ca o legendă, fie în elegia, uşor sceptică şi amintind de ritmurile legănate ale lui Francis Jammes, Tristie de după amiază: Spune-mi de ce numai noi punem tristeţe unde orice ram s’a lăsat să mai fie mlădiat în azur şi pogorît melodie cât mai pură şi-adânc prin limpezită stihie? Spune-mi de ce numai noi punem tristeţe în vegheri prelungi, în plimbări matinale şi’n tăcerile noastre, multe, ca intervale, cărora te supui ca unei seri autumnale ? Şi de ce’n priviri ducem numai tristeţe? Dragostea nu ne’nflori, clară minune? Regretăm că de-acum nici când poate nu ne vom revedea? — Nicicând... Sau vom spune: „Ce uşor înşelăm iubirea cu vorbe isteţe”. Atmosfera bucovineană, cu mănăstiri, cu voevozi şi legende, stărie în majoritatea poemelor d-lui George Drumur. Şi dacă cele mai multe, graţie distihului ce le încheie, ca o maximă gravată la sfârşit, iau un uşor aer convenţional, verbul, în schimb, e plastic, colorat şi energic, fie în pastelul, aşa de original intitulat Cantilenă, fie în grava solemnitate cu care începe poema Sfârşit nelămurit: Aplecaţi-vă spre umilinţa porumbului, Să-l auziţi în nopţi cum pocneşte dintre bălegar şi singurătate, spre temelii de întuneric şi cu ce chiot creşte, etc. Vorbiam, deunăzi, de împletirea continuă de autohtonism şi exotism, din poezia iconarilor. Ea se observă la cei mai mulţi dintre dânşii, în aspiraţia după alte climate, risipite pe întinsul globului, presate în poeţi străini, din cari tălmăcesc sau se inspiră sau închise în vocabule rare, ca’n vrăjite cutii de rezonanţă. Un ostrov din cele mai exotice reprezintă poezia d-lui Nicolae Tcaciuc-Albu, tălmăcitorul în versuri, al Florilor din Răsărit, ale lui Li-Tai-Pe. Lirismul extremuluiorient e de câtva timp în graţia scriitorilor noştri, şi în deosebi a eminentului interpret care este d. Al. T. Stamatiad. Traducerile d-lui N. T.Albu aduc în plus podoabele rimei şi un contur din cele mai naturale, mai cu seamă în poemele de proporţie. Totul se cuvine citat din tălmăcirile d-sale, dar regretul nostru e neogoiat că nu putem transcrie în întregime poema Războiu de iarnă, una din cele mai puternice şi mai actuale ale genialului Chitai: Ce minunat e curcubeu’n ţara mea! La noi în Tsun, gălbui mimoze înfloresc. Gazele saltă. Şi la noi e-o boală grea, Războiul, dar în soare armele sclipesc, etc., etc. Interesant aliaj de romanţă, din linia lui Ion Minulescu şi frescă parnasiană de genul lui Leconte de L’Isle oferă poezia d-lui E. Al. Zaharia. Şi totuşi, chiar printre evlavii retorice şi brize marine îşi fac loc un distih calm, de poezie intimă, mustind de humor: Pe dealuri sublunare pasc iepurii trifoi Şi’n vale de la un suflet de poet se bat dracii, sau un somptuos pastel, de-o puternică poezie silvestră, Fuga prin pădure. D. Teofil Lianu comandă pe frontul poeziei de inspiraţie folklorică. Ritmuri şi peceţi populare, tipare de colind, gluma şi sfichiul strigăturilor, cimilitura de înaltă factură literară, se întretac în stihurile d-sale, ca sborul de albine, harnic, din pajişti înflorate la urdiniş, şi înapoi. Nu ştiu cum stau cronologiceşte cimiliturile din Curcubeu peste ţară, ale d-lui Teofil Lianu, faţă cu poemele într’un vers ale d-lui Ion Pillat. Dar judecând bine, între monostihul oblu al autorului Grădinii între ziduri şi cel dat pe din două şi cu titlul-răspuns în coadă, al d-lui Lianu, e o mare înrudire. Şi totuşi, iată un catren, prin care s’a abătut un acord din filosofia graţioasă a lui Horaţiu, ca o dovadă că d. Teofil Lianu cântă pe mai multe coarde: Cresc desnădejdile precum cerneala’n fire, precum tristeţea ploilor în elegie. Deşertăciune’s toate şi zădărnicie, şi umbră toată truda minţii, Teofile. Este cred, o înrudire, mai puţin de temperament, cât de râvnă artistică, între d-nii Neculai Roşea şi Iulian Vesper. Verbul şi versul lor au o strălucire mată, de mineral trecut prin mari temperaturi. Şi faptul e explicabil la doi dintre poeţii cu cele mai multe afinităţi cu poezia modernă, de la noi şi de peste hotare. Sunt în poezia originală a d-lui Neculai Roşea atâtea versurimedalii, amintind acele versuri-cristal, de esenţă mallarmeiană, din poezia d-lui Ion Barbu, că n’am putea trece uşor peste distincţia şi timbrul lor de metal rar — Se-aude stilizată o inimă’n zăpezi. Mers ondulat şi static spre-un raiu interior. Căci peste lot veni un val de duioşie — pe cari dacă le-am smuls cu brutalitate din trei poeme tăiate în Carafa, e în nădejdea că ecourile lor ar putea, din necesitate, suplini perfecţiunea şi tâlcul unor poeme ca Toamnă albastră şi Nu e greu să priveşti moartea în faţă. Cum nu putem cita nici din d. Iulian Vesper, fie poemul închinat amintirii lui D. H. Lawrence, versurile de amuzantă satiră din Barbarii sau inspiratul poem nupţial, Ad uxorem, de a cărui elevaţie poate că ar putea da o vagă idee imagina finală. Câmpiile vor avea înălţimea noastră. Te voiu mângâia cu lumina de azi Şi sărutul meu va cădea Ca o stea peste brazi. Pe d. Mircea Streinul, cum cere Şi protocolul, l-am lăsat la urmă. Dar dacă oaspeţii antologiei au fost nedreptăţiţi, cu cât mai mult va fi amfitrionul, când opera sa este una din cele mai diverse şi din cele mai închegate. Am amintit, dacă nu mă’nşel, de predilecţia pe care tânăra poezie bucovineană ar avea-o pentru poemul de extindere, pentru acel langum melos, ca să întrebuinţăm expresia horaţiană. D. Mircea Streinul a dovedit cu Tarot sau călătoria omului, cu cele Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi, ca de curând apărutul Corbul de aur, ca şi cu viitoarele lucrări de care dă de ştire notiţa sa bibliografică, a fi unul din cei mai asidui ucenici ai poemului de concepţie. Nu e vorba să epuizăm, astăzi, impresiile noastre despre o operă, lai continuă afirmare. Ultima sa plachetă ne va oferi cred, prilejul să stăruim pentru acea temă a morţii, proprie tinerii poezii bucovinene şi care la d. Mircea Streinul ocupă un loc de frunte. Să ne mulţumim, deocamdată, cu un citat, pe care greutatea alegerii îl face şi mai dificil. E din al Zecelea cuvânt al fericitului Francisc din Assisi, şi desigur nu mai puţin expresiv, oricât ar suferi de pe urma truncherii. Oare suntem altceva dcât o seară* sau amiază, în care Dumnezeu stăpâneşte, şi nu sună mai clară inima, atunci, de sângele meu? E sufletul unora crin subţire de argint cu fulguiri albastre da ninsoare, al altora — o albă mănăstire cu turle svelte, cari tălăzuiesc lai soare, etc. etc. ...Nu ştiu în ce măsură ne e îngăduit să facem indiscreţii, fie şi de natură bibliografică. Păcatul nostru, dacă aşa ceva este, să cadă pe demonul acela al analogiilor care ne îndeamnă să folosim, imagina, ori de câte ori o aflăm în drum. întâmplarea a făcut să citim, nu de mult, manuscriptul unui roman al d-lui Iulian Vesper, de o puritate stilistică și de-un inedit epic, remarcabile, titlul căruia — Primăvară în ţara fanilor — ne-a urmărit tot timpul acestor rânduri despre tânăra poezie bucovineană. Amintiţi-vă, pe de altă parte, de celebra Primăvară literară de-acum trei decenii şi mai bine, recapitulaţi distanţele şi peisagiul şi nu se poate să nu recunoaşteţi în poezia tinerilor bucovineni întâia şi durabila primăvară lirică din ţara fagilor. PerpessadRS . .13. ,IT