România, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 92-106)

1938-09-01 / nr. 92

ТЯТИЁГ CORPII ™е "Aurel Jiqindi — Ce ți-a spus ție domnul învățător? A băgat de seamă că ți-a fă­cut problema tăticu. — N'a băgat de seamă, dar s’a mirat că pot să fac singur atâtea I greșeli. 1 Competenţă­­ metafizică !­­ Frumoasa carte a lui Vasile Băncilă, Lucian Blaga, ener­gie românească, a avut ne­fastul... noroc de a fi comen­tată şi de d. Pompiliu Con­­stantinescu, recenzentul lite­rar al unui cunoscut săptă­mânal din Capitală. Ştiindu-i obiceiul de a scrie „studii” cu reînoite continuări, fi­reşte, nu putem bănui pe ce dimensiuni va socoti de cu­­vinţă d.­­Constantinescu să se ocupe de volumul lui Vasile Băncilă. Мощ, deocamdată, ne-a p­- a-*piw- tre-sâ -eh tim аЩг două părţi. Recen­­zentul­­li­emii ținea cu orice preţ, să facă de astădată fi­­losofie „sui generis”, pe care ne-ar veni foarte greu s’o de­finim cu un singur cuvânt. Căci confuziile sunt prea vădite şi nesiguranţele prea violente. Mintea ori­cât ar fi de puţin ageră, le pătrunde lesne, ca pe tot atâtea insulte aduse spiritului metafizic. In primul rând, d. Pompiliu Constantinescu nu exprimă nici o părere. D-nia sa neagă valoarea etnicităţii şi o a­­firmă în acelaş timp şi cu a­­ceiaşi inconsistentă argumen­tare verbală. De ce? Nu ne-o mărturiseşte nicăeri. Apoi d. Pompiliu Constantinescu nu vrea (sau probabil nu poate) să înţeleagă ceea ce di­scută. Din două una: ori Vasile Băncilă a greşit căutând să explice sistemul lui Lucian Blaga prin hexagonul gnoseo­logic ţărănesc — şi atunci trebuia să ni se demonstreze unde şi în ce măsură gre­şeşte; ori Vasile Băncilă are deplină dreptate, tălmăcin­­du-l pe Lucian Blaga cu aju­torul categoriilor de gândire rustică şi în acest caz, învi­nuirile formulate de d. Pom­piliu Constantinescu sunt simple gratuităţi ale unui im­presionism de inactuală fac­tură. Noi suntem convinşi că a­­devărul zace aici, în cel de al doilea termen al alterna­tivei. Şi asta dintr’un motiv foarte limpede: recenzentul beletristic, rătăcit în pădurea textelor filosofice, nu izbute­şte să descopere sensul idea­tic al conceptelor. Umbra magnifică a noţiunilor îi în­tunecă perspectiva şi îl si­leşte să se sbată pe loc. Strălucita încercare a lui Vasile Băncilă nu râvneşte să facă din marele cugetător al Marelui Anonim şi al cen­­surii transcendente un flăcău de la ţară, pornit cu tot dina­dinsul să-şi dureze construc­ţia spirituală în acelaş fel în care se plăsmuieşte o chiui­­tură de joc sau câteva ver­suri de doină. Intenţia sa e cu totul alta. Aceia de a do­vedi că modalităţile gândi­rii ţărăneşti se cuprind sub bolta misterioasă a metafi­zicii­­.Щ Blaga fără însă a-i acoperi întreagă suprafaţa. D. Pompiliu Constantinescu să fie sigur că se află încă extrem de departe de tâlcul cărţii lui Băncilă. Iar de opera lui Lucian Blaga şi mai departe. Sephiniu Bucur IV'г Шл ­ IX 1939 ROMÁNIA No. 92 D­eoarece nimănui nu i-a trecut prin minte să adune într-o e­­diţie critică toată corespon­denţa­ lui Mihail Eminescu, poate nu este lipsit de interes să publicăm aici, din când în când, câte o scri­soare a poetului. Iată, de pildă, una adresată surorii sale. Data scri­sorii e falsificată, probabil că e 20 Aprilie 1880. Hanrieta locuia la Bo­toşani, pe str. Sf. Nicolae. Eminescu era la Bucureşti, redactor-salahor la „Timpul". Dragă Harieta, „Iartă-mă puiule dacă nu pot veni după chemarea ta la Iaşi, dar cum au căzut sărbătorile pe dos, am avut atâta de lucru zilele acestea încât nu m’am putut urni din loc. Ba mi-am legat cărţile în teancuri ca să mă mut, ba mi-am căutat casă, şi pe lângă toate acestea mai sunt bolnav şi trupeşte, dar şi mai mult sufleteşte. Ca şi când n’aş voi de ciudă sau de îndărătnicie, aşa imputări mi se fac, poate... poate pentru ca să se mântuie, ştiu eu? „Observă-i Doamnei Veronica Mi­­cle că între scrisorile ce i s’a tri­mis din partea unui om, este una în plic care trebue arsă şi pe care acel om n’a îndrăsnit s’o pue pe foc. „Pentru ce­ nu scriu acasă ştii tu — mai târziu, când mi-o da mâna, scriu. Altfel poţi zice tatei tot, ce vrei tu, că mă aflu bine şi sănătos, că sunt fericit — ce vrei, ce nevoie are el să-şi bată capul cu grijile mele, ce nevoie să ştie câte sufăr. Alţii nu înţeleg, dar el? Mateiu s’a însurat ieri. Mi-a­ trimis o invitaţie prin poştă, pe care am primit-o abia azi după amiazi. Dacă-i scrii, scriei-i că-l felicit — eu n’am nici vreme nici dispoziţie; şi nu voiu avea-o mult timp, de a mă o­­cupa de aceasta. „Te sărut şi te rog fii cuminte şi iartă-mă că nu pot veni. „Aş fi dorit din tot sufletul să te văd dar mi-e cu totul peste mână. „Poate la toamnă... Dar să nu m­ai vorbesc, nu de toamnă, ci nici de ziua de mâni... Lumea-i schimbă­­cioasă şi toate visurile noastre şi nădejdile sunt făcute ca să se spul­bere în vânt. Toamna anului e una pe an, apoi îi urmează primăvară. Toamna vieţii vine fără să ştii când, nici de unde... nu mai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoar­ce. Şi atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, şi ar vrea să moară. „E mult de atunci Harietă, de când eram mici de tot şi ne spu­neau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta. Al tău Mihai.“ ..Incontrolabilul avea să cuce­rească, în curând mintea de pisc, făcând-o să vadă că „organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun". Ş­i fiindcă am pomenit de I. P. Haşdeu, nu ştiu dacă abrude­­nii cunosc această poezie a celui care a închipuit titanicul plan al lui „Etymologicum Magnum Ro­maniae”: „Aţi fost voi oare la Abrud? „Acolo-s munţii o comoară: ,pe piatră dă ciocanul crud „Mai dă, mai dă a suta oară „Tot dă sălbatecul ciocan, „Sburând scântei ca din balaur: „Se sparge bietul bolovan „Ş’atunci din el s’alege aur”. Evident, ca de obicei, Haşdeu îşi făcea autobiografia, totuşi poezia preţueşte şi altfel. Deaceia am şi reprodus-o î­n ziua de 24 ianuarie 1934, M. S. Regele Car­ol II a spus: „vor fi fost pe vremuri lupte şi rivali­tăţi între fraţi, azi ele trebuie să dispară. In România de astăzi, care ar trebui să fie ţara cea­ mai ferici­tă de pe lume, nu trebuie să mai fie nici o dezbinare, ci numai o sin­gură năzuinţă salvatoare, aceia a Unirii tuturora într’o colaborare dezinteresată, toate eforturile ob­şteşti tinzând la asigurarea binelui acelui factor permanent care este poporul românesc." Iată cuvinte de foc, în cari cea mai înaltă poruncă ne chiamă la viaţă, rostita de geniul Regelui nos­tru prin prezenţa Căruia România va deveni o ţară a păcii. O cartă poştală, sosită dela Iaşi, ne spulberă nedumirirea de acum câteva zile. Spuneam, atunci, că poetul Mircea Pavelescu — în urma unui concurs, de premiu pentru poezie, — care i­ se cuvenea, s’a retras din publicistica literară. Aflăm, acum, cu bucurie, că Mircea Pavelescu activează, la Iaşi, în ca­drul Asociaţiunii „Noua Junime’’ condusă de d. G. Călinescu. Dar, cum sunt poeţii distraţi, n’am putut afla, pe cartea poştală, adresa expeditorului. Bănuim totuşi că misiva noastră îl va găsi într’un somptuos apartament la... Hotel „Parnas”. Să nu se mire’ ieşenii: Parnasul e un hotel exclusiv pentru poeţi. R­EVIS­TE ^STRĂINE JArt and Music” ne aduce un fragment din lucrarea lui Arnold Haskell despre ballet. Autorul , un mare iubitor al dansului, recuno­­scut în Anglia ca o autoritate în acest domeniu al artei, mărturisește că s-a „născut pasionat" pentru ballet. A început de mic copil să aprecieze spectacolele atunci când îşi agonisea micile economii pen­tru ca să-şi poată permite satisfacerea pasiunii. De atunci a colindat lumea întreagă atras de spectacolele de ballet. г Arnold Haskell a jucat un rol important în evoluţia balletului en­glez şi el este responsabil de introducera expresiei — balletomania — în limbajul englez. Lucrarea recent publicată este o călăuză în balet, istoria, teoria, date asupra personalităţilor şi creatorii baletului mo­dern şi dansatori contimporani. Reproducem câteva rânduri din fragmentul publicat în revista Art and Music". „Acum vreo şapte ani baletul era sezonier, era luxul costisitor pe care prea puţini şi-l puteau permite; azi în Londra spectacolele de balet sunt în tot cursul anului şi la preţuri de cinematograf. „Sunt dor şi porţi în orice manifestare teatrală: actorii şi publi­cul , şi în ultimă instanţă publicul este acela care dictează calitatea spectacolului.­­ „Baletul este o artă a tradiţiei, şi tradiţia este o forţă ce trăeşte. Musica îşi are portativul, drama îşi are acţiunea şi picturile trecutu­lui pot fi văzute pe pereţii muzeelor şi reproduse în mare măsură. Baletul nu se bucură de asemenea avmtajii. » ! Tradiţia este trecuta de maestrusia maestru, încetat pentru vreo douăzeci de ani, şi dansul e uitat. Când dansatorul moare, nu rămâ­ne ,de,cât un jijime şi,câteodată,,Q.Jegpqdă, Tradition fm,Xm­bogăţită,r, de fiecare mare dansator şi ceva din contribuţia ei în artă este păs­trată şi predată în şcoală şi pe scenă. Taglioni, Zucchi, Pavlov­a au lăsat în urma lor o contribuţie pozitivă artei pe care au cultivat-o, deşi e atât de greu să o analizezi în cuvinte. „Sunt felurite moduri de­ a trata istoria baletului: technic, social sau estetic. Este o concepţie primordială fără care nu se poate înţe­lege baletul, este concepţia pe care tinerii dansatori de balet o igno­rează: baletul este o artă modernă, dansul este preistoric. Istoria ba­letului este numai un fragment din istoria dansului”. A apărut Romanul lui EMINESCU CEZAR PETRESCU ediție definitivă în­­ volume Editura ..NAȚIONALA CIORNEI* f 1 Primejdia (Cinema Scala). Fără să pună în... primejdie rit-» î mul normal al respiraţiei spectato­­rului, filmul prezentat de cinemato­­graful Scala rămâne o acceptabilă­ banda poliţistă. Eroul este cunoscut’­tul capitan Brumond, detectivul că­ruia îi pică mereu din senin câte-o afacere senzaţională. In Primejdia este obligat să-și amâne nunta ca să' dea de urma unui foarte bine situat personagiu care şterpelise un dia-' mant fals, cu neputință de deosebit ! mnsă de unul natural. Formula des- ' coperită de un modest savant рей- e elita serios interesele nobilului per- * sonagiu care avea mine de diamante,­­ şi de­ aceea piatra falsă dispare în1 ’ condiţiuni misterioase. Fireşte, ca şt­i­m alte filme, superiorii de la Scotland ' Yard spun că totul nu e decât , o nă­­lucire a lui Drumond care triumfă în cele din urmă şi îşi recucereşte mi­reasa. Momentele cu adevărat reuşite­ sunt rare, nu s’a făcut risipă de in­geniozitate... Totuşi câteva urmăriri un stil specific, un foarte originit au el disputat între doi combatanţi înarmaţi respectiv cu un cnut şi o sabie, cum şi alte câteva scene­ ţin destul de treaz interesul spectatoru­lui. Avem totuşi o serioasă obiecţie de făcut în general formulei „Drumond” nu numai acestei realuri. Persona­giul colonelului Nielson, şeful Scot­­land-Yard-ului, este direct ridicul cu­ vecinica lui neîncredere, s’ar presu­pune m­ai multă perspicacitate la un om care ocupă cel mai înnalt post din poliția britanică. Nici Sir­ Guy Standing în alte benzi, nici John Barrymore în Primejdia, cu toată interpretarea excelentă, n’au izbutit, să facă plauzibil personagiul. ST. O. e­couri ZEII STADIONULUI, unul din­ filmele care au pornit mari favorite, la Expoziţia de la Veneţia, are o ur­mare: Tineret Olimpic, care arată viaţa satului unde au trăit atleţii de tot timpul concursurilor. Şi a­­ceastă realizare a stârnit pre­tutin­­denii acel­aşi entuziasm ca şi ceai dintâiu, făcând să crească nerăbda­rea noastră, a celor care n’am văzut încă aceste imnuri în imagini în­chinate sportului şi frumuseţii. PIERRE CHENAL este mimeld, unui regisor din ce în ce mai cău­tat pe piaţa franceză. Are la activ, Jean de la, Lune, Crimă şi Pedeapsă, Alibiul, certe succese ale cinemato­grafului francez. In curând va începe turnarea u­­nui scenariu­: de William­­Marberrot Afacerea Bossa, având'5 ca- printeipalî i interpreţi pe­ Louis Jouvet, Jules­­ Berry..­şi Viviane Romance. PE hipodromul dela Saint-Cloud s’au lucrat primele scene ale­ filmu­lui Trei Valsuri, pe care-l pune în­ scenă Ludwig Berger. Vedetele sunt Yvonne Printemps şi Pierre Fres­­nay, un cuplu care a cucerit Sif ad­ultă vreme celebritatea graţie darurilor artistice Şi ...coarnelor lui Sacha Guitry. .ШШ. Poeţii tineri bucovineni III D. Mircea Streinul are dreptate când distinge în familia iconarilor pe cei ce şi-au găsit formula per­sonală şi contează integral de cei ce s’au realizat,, cum zice d-sa, an­­to^gic. fapt este, însă, că şi cei­­iar cruzi dintre dânşii susţin liris­mul acesta colectiv şi-i adaogă o notă, oficâla interesanta­. Aşa e ca­zul atât al d-lor Ghedeon Coca, G. Nimigeanu, Vasile I. Posteucă, Cris­­tofor Vitencu şi al d-nei Aspazia Munte, ce figurează în prezenta an­tologie, cât şi al unui mare număr de stihuitori, de dincolo de zidurile acestei grădini liniştite, din cari nu odată se citează foarte izbutite crâmpee. Intre altele, elegia, cu ac­cente satirice, a d-lui Aurel Put­­neanu, la care imagina finală se cu­vine în deosebi reţinută pentru răz­bunătorul ei sarcasm: Când în declinul unei zile voi muri sărac — c’aşa m’au dăruit părinţii — vă voiu lăsa avere carnea mea de-un veac, în care să vă rupeţi dinţii ! Se poate, de pildă, ca poezia d-lui Ghedeon Coca să evolueze tot mai mult spre temele simbolice, de felul Fregatei (versul aliterativ: şi-un cer de ceţi de cer ne despărţit vă­deşte pe artist) sau spre arhipela­gul de miragii false al algelor plu­titoare , drumul său îl fereşte ta­lismanul a două versuri, neînsem­nate în speranţă, de concentrată poezie în realitate, ca două versuri albe dintr‘o elegie de Duhamel. Copacii aceştia nu m’au văzut niciodată şi­ acum stăm faţă în faţă şi ne privim. Poezia feminină bucovineană are în d-na Aspazia Munte pe una din cele mai discrete făuritoare de ima­gini, judecând desigur după ele­mentele cuprinse în această antolo­gie. Poate că firul d-sale original să fie ascuns în miniaturalele stanţe din poema Izvor, unde abia-şi face loc o umbră de melancolie ronsar­­diană. O notă, întrucâtva disto­nantă, aduce poezia d-lui Vasile I. Posteucă. Şi totuşi, cu cât mai com­plex apare momentul acesta liric al iconarilor, când alături de poemul cerebral sau hermetic, al celor mai puri dintr’înşii, se aşează cântecul graţios şi catrenul sentimental, de­rivând din cel mai autentic caer Iosif­ Anghel, ale poeziei d-lui Va­sile I. Posteucă: In lungi cosiţe ţi s’adună Comoara părului bălai, De parcă numa’n clar de lună II piepteni pururea şi-l tai. Poezia părintelui Gh. Antonovici —­■ ca să revenim la ordinea alfabe­tului, chit că nu ne-om ţine de dânsa şi nu ne-om opri, aşa cum s’ar cuveni, la toate literele — este o poezie, prin excelenţă, bucolică. Descriptivă, de dragul peisagiului sau subordonată unor teme senti­mentale, ca’n admirabilul madrigal Toast de seară, sau religioase, ca în Culegătorul de spice, poezia aceasta e înainte de toate fragedă. Imagina şi stihul părintelui Antonovici­ sunt cristaline ca apa de izvor şi răcori­toare ca şi dânsa. Virtutea lor su­gestivă vine, însă, nu atât de la fragmentul de natură pe care-l re­flectă cât din artă de a selecta cu­vântul și imagina. Vrăjea departe Prutu’n naiv de ape sau: Dar sub nucii lor — psalmodiază îngerii’n sobor — răcoarea acră — a poame­lor prea crude sunt versuri în care materialitatea imaginei inedite se imprimă, surprinzătoare, în sufletul cetitorului. Cu poezia d-lui Traian Chelariu trecem din universul sensibil pe tă­râmul gândului şi al meditaţiei. Ea apare fie în glosele lilkeiane din Aniversară, fie în încercarea de lă­murire etnică din Sânge ca o le­gendă, fie în elegia, uşor sceptică şi amintind de ritmurile legănate ale lui Francis Jammes, Tristie de după amiază: Spune-mi de ce numai noi punem tristeţe unde orice ram s’a lăsat să mai fie mlădiat în azur şi pogorît melodie cât mai pură şi-adânc prin limpe­zită stihie? Spune-mi de ce numai noi punem tristeţe în vegheri prelungi, în plimbări matinale şi’n tăcerile noastre, multe, ca intervale, cărora te supui ca unei seri autum­nale ? Şi de ce’n priviri ducem numai tristeţe? Dragostea nu ne’nflori, clară mi­nune? Regretăm că de-acum nici când poate nu ne vom revedea? — Nicicând... Sau vom spune: „Ce uşor înşelăm iubirea cu vorbe isteţe”. Atmosfera bucovineană, cu mă­năstiri, cu voevozi şi legende, stă­­rie în majoritatea poemelor d-lui George Drumur. Şi dacă cele mai multe, graţie distihului ce le în­cheie, ca o maximă gravată la sfâr­şit, iau un uşor aer convenţional, verbul, în schimb, e plastic, colorat şi energic, fie în pastelul, aşa de o­­riginal intitulat Cantilenă, fie în grava solemnitate cu care începe poema Sfârşit nelămurit: Aplecaţi-vă spre umilinţa­ porum­bului, Să-l auziţi în nopţi cum pocneşte dintre bălegar şi singurătate, spre temelii de întuneric şi cu ce chiot creşte, etc. Vorbiam, deunăzi, de împletirea continuă de autohtonism şi exotism, din poezia iconarilor. Ea se observă la cei mai mulţi dintre dânşii, în aspiraţia după alte climate, risipite pe întinsul globului, presate în poeţi străini, din cari tălmăcesc sau se inspiră sau închise în voca­bule rare, ca’n vrăjite cutii de rezo­nanţă. Un ostrov din cele mai exo­tice reprezintă poezia d-lui Nicolae Tcaciuc-Albu, tălmăcitorul în ver­suri, al Florilor din Răsărit, ale lui Li-Tai-Pe. Lirismul extremului­­orient e de câtva timp în graţia scriitorilor noştri, şi în deosebi a eminentului interpret care este d. Al. T. Stamatiad. Traducerile d-lui N. T.­Albu aduc în plus podoabele rimei şi un contur din cele mai na­turale, mai cu seamă în poemele de proporţie. Totul se cuvine citat din tălmăcirile d-sale, dar regretul no­stru e neogoiat că nu putem tran­scrie în întregime poema Războiu de iarnă, una din cele mai puter­nice şi mai actuale ale genialului Chitai: Ce minunat e curcubeu’n ţara mea! La noi în Tsun, gălbui mimoze înfloresc. Gazele saltă. Şi la noi e-o boală grea, Războiul, dar în soare armele sclipesc, etc., etc. Interesant aliaj de romanţă, din linia lui Ion Minulescu şi frescă parnasiană de genul lui Leconte de L’Isle oferă poezia d-lui E. Al. Za­­haria. Şi totuşi, chiar printre evlavii retorice şi brize marine îşi fac loc un distih calm, de poezie intimă, mustind de humor: Pe dealuri sublunare pasc iepurii trifoi Şi’n vale de la un suflet de poet se bat dracii, sau un somptuos pastel, de-o pu­ternică poezie silvestră, Fuga prin pădure. D. Teofil Lianu comandă pe fron­tul poeziei de inspiraţie folklorică. Ritmuri şi peceţi populare, tipare de colind, gluma şi sfichiul strigă­turilor, cimilitura de înaltă factură literară, se întretac în stihurile d-sale, ca sborul de albine, harnic, din pajişti înflorate la urdiniş, şi înapoi. Nu ştiu cum stau cronolo­­giceşte cimiliturile din Curcubeu peste ţară, ale d-lui Teofil Lianu, faţă cu poemele într’un vers ale d-lui Ion Pillat. Dar judecând bine, între monostihul oblu al autorului Grădinii între ziduri şi cel dat pe din două şi cu titlul-răspuns în coadă, al d-lui Lianu, e o mare în­rudire. Şi totuşi, iată un catren, prin care s’a abătut un acord din filosofia graţioasă a lui Horaţiu, ca o dovadă că d. Teofil Lianu cântă pe mai multe coarde: Cresc desnădejdile precum cer­­neala’n fire, precum tristeţea ploilor în elegie. Deşertăciune’s toate şi zădărnicie, şi umbră toată truda minţii, Teofile. Este cred, o înrudire, mai puţin de temperament, cât de râvnă ar­tistică, între d-nii Neculai Roşea şi Iulian Vesper. Verbul şi versul lor au o strălucire mată, de mineral trecut prin mari temperaturi. Şi faptul e explicabil la doi dintre poeţii cu cele mai multe afinităţi cu poezia modernă, de la noi şi de peste hotare. Sunt în poezia originală a d-lui Neculai Roşea atâtea versuri­­medalii, amintind acele versuri-cri­­stal, de esenţă mallarmeiană, din poezia d-lui Ion Barbu, că n’am pu­tea trece uşor peste distincţia şi timbrul lor de metal rar — Se-aude stilizată o inimă’n zăpezi. Mers on­dulat şi static spre-un raiu interior. Căci peste lot veni un val de duio­şie — pe cari dacă le-am smuls cu brutalitate din trei poeme tăiate în Carafa, e în nădejdea că ecourile lor ar putea, din necesitate, suplini perfecţiunea şi tâlcul unor poeme ca Toamnă albastră şi Nu e greu să priveşti moartea în faţă. Cum nu putem cita nici din d. Iulian Vesper, fie poemul închinat amintirii lui D. H. Lawrence, versurile de amuzantă satiră din Barbarii sau inspiratul poem nupţial, Ad uxorem, de a că­rui elevaţie poate că ar putea da o vagă idee imagina finală. Câmpiile vor avea înălţimea noastră. Te voiu mângâia cu lumina de azi Şi sărutul meu va cădea Ca o stea peste brazi. Pe d. Mircea Streinul, cum cere Şi protocolul, l-am lăsat la urmă. Dar dacă oaspeţii antologiei au fost ne­dreptăţiţi, cu cât mai mult va fi amfitrionul, când opera sa este una din cele mai diverse şi din cele mai închegate. Am amintit, dacă nu­ mă’nşel, de predilecţia pe care tâ­năra poezie bucovineană ar avea-o pentru poemul de extindere, pentru acel langum melos, ca să întrebuin­ţăm expresia horaţiană. D. Mircea Streinul a dovedit cu Tarot sau că­lătoria omului, cu cele Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi, ca de curând apărutul Corbul de aur, ca şi cu viitoarele lucrări de care dă de ştire notiţa sa bibliogra­fică, a fi unul din cei mai asidui ucenici ai poemului de concepţie. Nu e vorba să epuizăm, astăzi, im­presiile noastre despre o operă, lai continuă afirmare. Ultima sa pla­chetă ne va oferi cred, prilejul să stăruim pentru acea temă a morţii, proprie tinerii poezii bucovinene şi care la d. Mircea Streinul ocupă un loc de frunte. Să ne mulţumim, deocamdată, cu un citat, pe care greutatea alegerii îl face şi mai di­ficil. E din al Zecelea cuvânt al fe­ricitului Francisc din Assisi, şi de­sigur nu mai puţin expresiv, oricât ar suferi de pe urma truncherii. Oare suntem altceva dcât o seară­* sau amiază, în care Dumnezeu stăpâneşte, şi nu sună mai clară inima, atunci, de sângele meu? E sufletul unora crin subţire de­ argint cu fulguiri albastre da ninsoare, al altora — o albă mănăstire cu turle svelte, cari tălăzuiesc lai soare, etc. etc. ...Nu ştiu în ce măsură ne e îngă­duit să facem indiscreţii, fie şi de natură bibliografică. Păcatul nostru, dacă aşa ceva este, să cadă pe de­monul acela al analogiilor care ne îndeamnă să folosim, imagina, ori de câte ori o aflăm în drum. întâm­plarea a făcut să citim, nu de mult, manuscriptul unui roman al d-lui Iulian Vesper, de o puritate stilis­tică și de-un inedit epic, remarca­bile, titlul căruia — Primăvară în ţara fanilor — ne-a urmărit tot timpul acestor rânduri despre tâ­năra poezie bucovineană. Amin­­tiţi-vă, pe de altă parte, de celebra Primăvară literară de-acum trei de­cenii şi mai bine, recapitulaţi dis­tanţele şi peisagiul şi nu se poate să nu recunoaşteţi în poezia tinerilor bucovineni întâia şi durabila pri­măvară lirică din ţara fagilor. PerpessadRS . .13. ,IT

Next