România, septembrie 1938 (Anul 1, nr. 107-121)

1938-09-16 / nr. 107

INVENTATORUL SCORMONY prezintă zece inventiuni brevetate (10) I. Son MODEL Гс PREZENTAM: „BUCALAPLIC11, constă dintr’o serie de aplicuri­­ la gură prezentate în cutii capitonate, câte trei feluri în fiecare cutie. Model I este un cioc de pasere care se aplică la primadone pentru ca să facă uşor triluri. Se numeşte: „TRILIURTRILITIR11 Model II, este un rât de porc care se aplică pe gura dactilografelor pen­tru ca directorii respectivi să nu mai fie tentaţi să le sărute şi astfel să întârzie lucrările. Se numeşte: „CICCEABEBEU". Model III, este un aparat cu colţi pentru mâncat fripturile din restau­rante. Se numeşte: „CANIN*1. Ţinem la dispoziţia amatorilor catalogul cu toate aplicurile pentru orice împrejurare: de afaceri, de reuşită în viaţă, de dragoste şi de răsbunare. Modul de întrebuinţare: Simplu. Se ţine cine cu dinţii până ce aceştia se prind în pasta cleioasă a extremităţii aplicului şi se obţine astfel o masă comună cu falca. Apoi se eliberează intenția. |n * • I scriitorului Aceasta ar trebui să fie ru­­găciunea scritorului: Ferește­­mă Doamne de cli­pa în care m’ar goni destinul dincolo de hotarele tării mele !. ,Th 'Clîpa acela, s'a uipt legă­tura cu pământul, precum în simbolicul basm cu voinicul Grej/fce­anu. . .,/Fr­unteuii din basme, în această împrejurare, duhul potrivnic al străinătăţii, te-a ridicat în braţe vrăşmaşe, ferindu-ţi pi­cioarele de atingerea cu ţărâ­na intimă, care ţi i-a primit pe spinare în umblet de prunc, te lasă sterp şi neapărat de nimic familiar, de nimic din ceia ce alcătuia decorul sufle­tesc prielnic, precum pămân­tul ce-i este sortit fiecărei bu­ruieni. Cei can au trăit dramatica rupere de solul natal, în vre­mea noastră au fost scriito­rii­ ruşi. A fost în exodul aces­ta a unei frăniri de naţiune şi exodul în massă al majorită­ţii intelectualilor şi scriitorilor ruşi. Scrisul lor înfăţişează cel mai strălucit exemplu al unei literaturi în care se restrânge viaţa poporului. Fiecare crea­ţie, este încărcată de spiritul autentic al vieţii ruseşti, în toate manifestările şi trecând prin, toate nuanţele şi gamele. Viaţa, socială a Rusiei cu trecutul şi prezentul (prezentul care a rămas şi el un trecut, timpul în care s-au creeat o­­perele de rezistenţă) atât de colorat, viaţa spirituală atât de densă cu cărări atât de în­­tortochiate,, cu probleme atât de grave, de mistică, de psihoză socială, de veşnice conflicte morale, a dăruit acea paletă bogătă, şi rar întâlnită, lite­raturii ruse. * Kuprin, cel care nu a putut să îndure exilul,­ şi s’a reîntors în ţara sa­, pe care a aflat-o cu obrazul schimbat, spunea­ : „Un romancier nu poate trăi departe de poporul său. N’aşi putea­ scrie din memorie; şi nu am imaginaţie". Kuprin a pus condeiul la că­pătâiul mormântului, pentru că n’a mai aflat climatul su­fletesc care să-i convină. Bunin şi alţii trăiesc. Dar trăiesc cu condeiul spălat de apele dramaticei înstrăinări. In anii din urmă Bunin a făcut să apară un nou roman „Elle". Este o carte frumoasă plină de trista exegeză a unei tinereţi şi a unei iubiri sugru­mate. Rar încearcă să m­ai e­­xalte un crâmpei de ţară ru­sească,­dar nu tr­ai este Bunin din­­prumui din San Fran­cisco", „Satul", din toate căr­ţile рЩе de Rusia. De aceia rugăciunea scrii­torului trebuie să fie : _ floreste-mă Doamne, de clipa în care­­m’ar isgoni des­tinul, departe de hotarele ţă­rii mele. Radu Boureat­u Rugaciunea trWWWWWVUVWVWWlAftAAA/Vb « 16 IX 1938 ROMANIA No. 107 I мявши ntr’o editură bucureşteanăt va a­­pare, aÿa ni se anunţă, un „Nietzsche” de Heinrich Mann. După cum se vede, soarta celui care a scris „Vesela Ştiinţă”, este foarte ingrată. Disputat de toţi, insultat pe cât este de lăudat, neînţeles de unii şi prefăcut în unealtă de alţii, Nietz­­sche e chemat azi să slujească drept pretext împotriva germanilor. Este adevărat că Nietzsche nu i-a iubit pe teutoni şi, asemenea lui Schopenhauer, a mârâit­ şi­­el oride­­câte ori auzea vorbindu-se de... pru­saci. Polon prin nume, german prin cetăţenie şi slav prin suflet şi ge­niu, Nietzsche este un rus care pier­zând obiceiul de a se mai duce în Crimeia, a ajuns­­în Italia. Profeso­rul acesta miop şi bolnăvicios, care a plâns în parcul de la Tautenburg fiindcă La Salomé i-a refuzat ce­rerea în căsătorie, a iubit două lu­cruri în lumea aceasta: omul şi soa­rele. Pe om l-a iubit până la a-l ve­dea su­pra-ощ, iar soarele i-a fost drag întrucât reprezintă principiul vieţii, al biruinţii , al creaţiei. Şi iPentru a se vedea cine a fost Nietz­sche, cu toate filipicele sale, să ne amintim că, interpretul său cel mai autorizat, Gh. Andler, îl socote drept un autentic creştin. Nietsche n’a fă­cut politică. Ură politica, deoarece o considera drept o meserie a vulgu­lui. Aşa­dar, Nietsche nu poate fi socotit partizanul nici unuia din cel care azi se luptă­ pentru „cel cu paie” sau „cel cu fân”. Din pricina aceasta, nu înţelegem sensul aces­tui „Nietzsche” al lui Heinrich Mann, aşa după cum n’am înţeles nici ros­tul acelui falsificat basm al lui Şte­fani Zweig... P­aul Zarifopol spunea: „Gân­dirii practice i se iartă a dis­tinge ideile fără multă deli­cateţe; şi gândirea, comună e prac­tică şi sentimentală. Insă gândirea propriu zisă distinge neîncetat; ea este, în esenţă, distrugere oricare i-ar fi obiectul, postulatul acesta ea пц, poate să-l schimbe. Se înţelege că, despre sine însuşi, omul gân­deşte mai ales practic; atitudinea pur teoretică apare aici puţin natu­rală, este puţin obişnuită, şi mulţi-i mii îi e antipatică. Aceea ce s’ar putea numi gândire literară — adică ideile periodic consemnate şi răs­pândite despre artă, morală, religie, ipolitică, aparţin gândirii practice, Si mai mult ori mai puţin confuze prin formare.” Şi dacă observaţi bine, aceia ce ne ’lipseşte azi mai mult este distinge­­’rea gândirii propriu zisă. unt oameni egri vor să fie Îăijjdfţiţ«edlj$§&,şi atunci, e,âiţ­i,'. 1 îi ignorezi. Singuru! lor vis e să fie pe toate buzele ca afişele pe idnte gardurile. Pe ei nu-i intprese$­ fză cine îi laudă ; lor le este sete şi foame numai de laudă. Vor să se sculce şi să se scoale cu laudă, să fie asurziţi de laudă. Şi fiindcă vor să­­fie veşnic lăudaţi se cred perfecţi în toate­ neghiobiile cari le fac.” I­n unul din studiile sale atât de subtile, G. Ibrăileanu observa: „Un poet nou vine cu un fond nou şi cu un stil nou. Dar fondul şi ■forma sunt numai două feţe ale ace­luiaşi lucru, văzut din două puncte de vedere deosebite. Ceea ce este obscur în formă (vorbim de poeţii adevăraţi) este obscur pentru că nu-i străin fondul, pentru că ceea ce spu­ne poetul viu poate găsi ecou în su­fletul nostru, pentru că — cu un ter­men pedant, dar just — nu avem cu ce a percepe ceea ce spune el”. Un singur lucru mai trebuia să spună criticul pentru ca observaţia sa să fie fără replică. Trebuia să in­troducă şi... a patra dimensiune în judecata sa. Adică­­să atragă atenţia că obscurul de azi e mâine clar. De pildă, Mallarmé era obscur la 1880, azi e clar. Valéry era obscur la 1920, azi e clar. Dăm numai exemple străine pentru a nu trezi suscepti­bilități... Și pentru a închide nota, vom spune: un poet nu e obscur sub specie eternă, ci numai... contempo­rană. Au­becedarul este prima carte a I­ A oricărei culturi. Iată de ce os­­tenirea abecedarului este o o­­peră menită să ajute cultura româ­nească. Ai auzit, desigur de faimosul dicţionar de rime, al lui Emi­­nescu. Ar trebui poate publi­cat, pentru a se vedea cum lucra marele nostru poet. Plecând de la a­­cest dicţionar de rime, poeţii mo­derni ar constata şi învăţa că, poe­zia este inspiraţie numai la înce­put, dar că organizarea ei sau transformarea inspiraţiei în dura­tă şi obiect (poezia propriu zisă) a­­re nevoie de un material technic prodigios. Din această pricină, el, E­minescu, geniu, învaţă „limba ve­che şi’nţeleaptă“. Şi tot din acea­sta pricină el cumpără manuscrise vechi, rare, scumpe. Plăteşte, de pildă, 50 lei (preţ fabulos pe acea vreme) pentru un manuscris. Din lectura acestor manuscrise, din cu­legerea de poezii populare, din dra­gostea lui pentru istorie şi folclor, Eminescu adună în şase caiete „dic­ţionarul de rime”. Iată un exemplu: ,înturna-va „Sava Aşa lucra Eminescu. Geniul e muncă... Şi „cădi-s’or „profésor „marl-s „Amaris „lubi-vei v : „guralivei „vesel lese-l „Amirilis „copile-s ,înturnia-vei ,bolnavei „subţiri’s „Tomiris /ădi*sei „ţevei „plevei „stevii „opri-l’o ? „copilo „Venus de Millo ’sibilo „iubt-veţt „Crtveţ „opri’l-va? ..Silva REVISTELE ROMÂNE In şedinţa festivă a Academiei Române, din iu Iunie 1938, domnul prof. I. Petrovici a vorbit despre Arthur Schopenhauer de la a cărui naştere s’a împlinit în Februarie a. c. 150 ani. Cuvântarea va apare şi n „Analele AcademieiIată an fragment din portretul pe care d. prof. I. Petrovici îl face filosofului german: „Rămas din propria sa mânie orgolioasă pe din afară din cadrele nvăţămăntului, Schopenhauer n'a avut nici măcar satisfacţia să fie discutat ca autor. Ani întregi, prin­tr’un fel de conspiraţie, a fost igno­mt cu desăvârşire, deşi opera lui poseda calităţi de primul ordin, fând de altfel menită să aibă atâta răsunet mai târziu. Abia în ultima recadă a vieţii, cam pe la 60 de ani, după ce făcuse să apară şi unele scrieri cu caracter mai popular, Schopenhauer a reuşit in fine să atra­gă atenţia asupra operei lui, să dezlănţue talazuri de admiraţie, plan­­ându-şi numele pe buzele tuturora şi rodind cu ideile sale atâtea ca­­pete de elită, atât în domeniul artistic cât şi in cel speculativ. In ulti­ma perioadă a existentei sale, filosoful a asistat la propria sa apote­oză, despăgubindu-se de nesocotirea anilor anteriori şi având satisfac­ţia să vadă că ajunsese loc de adevărat pelerinagiu, locuinţa sa din Frankfurt a. Mein. Fireşte această îmbulzeală de admiratori şi năvală de scrisori omagiale, nu l-au clintit din poziţiile sale pesimiste şi din preţuirea nefiinţei, ca bun suprem şi ţel al omului înţelept; tot aşe după cum, deşi personal devenise mai socip.1, ba căpătase la urmă şi manierele perfectului gentilom, continua să păstreze în înfăţişarea la ceva satanic — un călător francez declară că vizităndu-l s’a aflat la fata lui însuşi Belzebut — ba chiar să sperie copiii, după cum ne mărtu­risește fostul Cancelar imperial Principele de Bullow în memoriile sale recente, povestind o încrucișare pe stradă, în anii copilăriei, cu un bătrân hirsut, cu privirea răutăcioasă, de care i-a fost teamă și cam­ nu era altul decât Schopenhauer". Studiul acesta al domnului Prof. I. Petrovici are accente antolo­gice. Domnia-Sa știe să logodească stilul cel mai făurit cu cea de desăvârșită libertate de analiză. De aici, eleganta și adâncimea stu­diilor domniei-sale. O nouă ediţie din Iliada Avem uneori neplăcuta con­vingere că scriitorii clasici cerşesc o reabilitare prin slo­va noastră. De fapt, este e­­roare de interpretare. Scriito­rii clasici, fără a pierde ni­mic din valoarea lor, nu sunt la mare cinste, pentru că nu se citesc. In pagubă se află în­săşi pasiunea cetitului şi teh­nica înţelegerii. A-i ceti pe clasici, înseamnă a avea o cultură adecvată pentru a-i pătrunde. Nimeni nu s’ar în­vrednici bunăoară să citească „Divina Comediei" a lui Dan­te, — fără a se gândi că tre­­bue să se familiarizeze cu o samă de cunoştinţe istorice, filologice sau filozofice, de care se simte absolută ne­voie. Dacă însă o operă clasică întruchipează năzuinţa către perfecţiune, — dacă nu chiar însăşi perfecţiunea, o tradu­cere este susceptibilă de mo­dificări. Ne încredinţează de acest fapt d. George Murnu, inspiratul traducător al Ili­adei lui Homer în româneşte. O ediţie şcolară, apărută de curând în Ed. „Cartea Româ­nească", aduce mărturisirea unui gând cinstit pe care-l reproducem în întregime : „Crezusem că ultimul cuvânt mi l-am spus după o radicală revizuire şi stăruitoare cize­lare şi punere la punct a ver­sului (care este exametrul, aşa de greu adaptabil limbei româneşti) în fastuoasa ediţie monumentală, care, graţie i­­niţiativei ilustrului şi mult de plânsului meu coleg şi pri­eten Vasile Pârvan, s’a făcut de „Cultura Naţională" din Bucureşti în condiţiunile ma­teriale şi estetice care consti­tue un titlu de mândrie a edi­turii româneşti". „Dar nici ediţia aceasta până la urmă nu mi s’a părut defi­nitiv încheiată; am revizuit-o mai mulţi ani dearăndul, pâ­nă ce i-am dat formă actuală". Asemenea rostiri cinstite se întâlnesc foarte rar în lumea noastră literară. O operă ter­minată in grabă este socotită bună de tipar, şi autorul nu se mai gândeşte la soarta ei, de îndată ce a apărut în librărie. Avem o traducere a „Odiseei”, datorită d-lui E. Lovinescu, dar contrafăcută după un text franţuzesc. Criticul, pasionat de revizuiri, de data aceasta nu a găsit utilă nici o revizu­ire. Avem câteva traduceri din Aristofan, dar atât de încâl­cite şi de neroade, încât iz­butesc să întunece renumele împeliţatului umorist. D. George Murnu este unul dintre inspiraţii cunoscători şi şlefuitori ai limbei româ­neşti. Cele două traduceri, ale Iliadei şi Odiseei, pe bu­nă dreptate numite edi­ţii „monumentale", — sunt o capod­operă de limbă literară. Traducătorul însă, cu un pronunţat spirit auto-critic, publicând o nouă ediţie, a vă­zut necesitatea unei revizuiri. O muncă în plus, care denotă o lăudabilă conştiinciozitate. Noua ediţie pusă în mâna şcolarilor, umple un gol sim­ţit de multă vreme. Versurile lui Homer, publi­cate disparat în cărţile di­dactice, sunt insuficiente pentru a contura o imagi­ne completă despre întin­derea şi genialitatea acestei opere. Autorii clasici, ori se citesc în întregime, ori nu se citesc deloc. Această afirma­ţie noi o luăm drept axiomă, şi perseverăm în credinţa că publicarea extraselor, sau a aşa ziselor pagini de antolo­gie, fac mai mult rău decât bine.Nicolae Crucianu KOT - KODAK TEATRAL de NEAGU RADULESCU MIŞU FOTINO A SEMNAT PENTRU ACTUALUL SEZON CONTRACTE ŞI CU SICA ALEXANDRESCU ŞI CU IONEL TARANU... Mişu Fotino — Da ce, la Naţional n'ar fi fost Bine? D-NA BULANDRA, N. SOREANU ŞI LIVESCU AU FOST SCOŞI LA PEN­SIE DELA ACADEMIA DE ARTA DRAMATICA. — De acum încolo, ne vom petrece dimineţile in Cişmigiu... ROMEO LAZARESCU, DIRECTORUL TEATRULUI „MARCOVICI”, A FOST ANGAJAT LA „MODERN*1 Romeo Lăzărescu: Ce ţi-e şi cu gloria­­ asta! O vară întreagă am fost „Clapon11 ” în coteţul meu, şi acum devin din nou o găină intr'un coteţ comun. Щ Aveam numai patru ani când pro-” blema lui „dincolo" a m­i-o put sa imii frământe. vIfl 'friârgin'ea 0grăziî;'îin­ gard înalt, cu scânduri cenușii mi se ridica înaintea ochilor de câte orî ieșeam din cetatea casei. — Ce-o fi fiind după el? — spu­nea nedeslușit firul plăpând de gândire din căpuşorul meu cât un măr domnesc. Vagi întinderi de nelinişte şi frică­ păreau a fi zăgăzuite de zăplazul’ misterios şi prin crăpăturile înguste ale scândurilor se vedea doar o apă tulbure. — Uite ici!... spusese într’o zi fra­tele mai mare, mândrindu-se că pușca lui desfundase un dop din gard. .■ Pusesem sprânceana la gaura care deschisese o uşă spre taina nemăr­ginirii, dar mă privise o pată verde,] astupându-mi înţelegerea. I Multă vreme, — în tot timpul co­pilăriei dintâiu, — infinitul mi-a apărut în minte subt forma unor ] ţepuşe cenuşii de zăplaz înalt, după]­­ care nu se ştie ce putea fi. Iar vi­]­­ şurile de mai târziu se amestecau I cu garduri întunecate pe orizonturi­­ gălbui, pe ceruri tainice de înserare,’ I pe apusuri melancolice, pe zbateri­­ de vânt. ] Misterul necunoscutului se naşte i odată cu noi, ca o boală fără leac. ] Copil, te caţeri pe un dâmb prăpăs­­­­tios să atingi cu mâna o floare rară ] ce ţi se pare de-o frumuseţe ne­­­grăită şi când acul unei albine ] ascunse ce păzeşte minunea aceia I te înţeapă cu răutate —i tot nu te înveţi minte să fii cuminte. Un povârniş al unui deluţ te chia­­mă din toate puterile, ademenin­­du-te cu catifeaua lui verde de muşchi, ce pare de puf. Te duci la el, alergând şi când te arunci pe] spinarea lui, observi că ceiace ţi] s’a părut blând e plin de ţepi rari] şi aspri de iarbă printre care câte un spin răutăcios nu se dă în lături să te împungă dureros — măcar că nu i-ai făcut nimic. — Ce bine trebuie să fi petrecut la munte! — îţi spune cu invidie un prietin. Adevărat că n’ai avut a te plânge de vreme frumoasă, vila în care stai era minunată, banii nu ţi-au­ lipsit, eşti tânăr, sănătos... dar ce folos că zile­ după zile ţi-au fost otrăvite de gândul că departe, în oraşul rămas în urmă, cineva scump ţi-e greu bolnav — poate pe moarte. Tot aşa femeia care doreşte să ai­bă o talie fără cusur, închipuindu-şi că subt noua formă va putea în sfâr­­şit să se bucure de viaţă, să fie ad­mirată, să petreacă. Ce folos că dacă şi-a ajuns ţinta, şi pare cu zece ani mai tânără, moralul i-a suferit o schimbare gravă d­e de­primată şi nu mai are chef de ni­mic. Zorim din toate puterile cu gân­dul spre ţărmuri nelămurite ce se ascund privirilor noastre., Incorigi­bili, visăm spre alte orizonturi, cu­rioşi să aflăm ce-i „dincolo”. Zăpla­zul însă pe care credem că l-am doborît subt piciorul nostru, se ri­dică din nou în faţă, mai înalt, mai tainic. Şi cu sufletul înţepat de aşchia ce ne-a intrat adânc, îndu­­rerându-ne, ne aşezăm pe dâmbul verde, privind întinderile се-şi iau zborul fără noi. V ' • 1 ‘ . : Floare de crâng, Astfel vieţile Şi tinereţile Trec şi se stâng Orice no­roc Şi ’ntinde aripele Gonit de clipele Stării pe toc Un mare dramaturg al timpurilor noastre, Eugene O’Neil, a suflat a­­supra tuturor pieselor lui acest sen­timent nedesluşit: dorinţa de a-ţi lua zborul spre zări tainice се-ţi a­­par într’o lumină de vis. Fie că’n Ana Cristie -- piesă care a fost înscenată reuşit în cinematograf — acest sentiment apare ca un înger căzut de pe piedestal­ui — apoi tă­măduit la umere în locul în care al­tădată fuseseră aripile —, fie în „Wildernes” unde elanul tinereţii sălbatice se izbeşte» de zidul prozaic al vieţii, fie în „Primul om” care pune problema libertăţii de a putea oricând porţi în aventură şi necu­noscut, — oriunde acelaşi dor de­ a cuceri tărâmuri necunoscute, tai­nice. .. Dar unde acest sentiment se ră­­fâieşte în voie, atacat în plin, e în „Dincolo de orizont” piesă de­ o gingaşă psihologie şi de un puter­nic dramatism de cea mai bună ca­litate. După cum arată titlul, Eugene O’Neil a vrut să zugrăvească în lu­crarea lui, chinul unui suflet ce vra să afle ce se ascunde „dincolo” de zările unde i se scurge viaţa prozai­că. Elanul lui tineresc se izbeşte însă de dragostea pământească pen­tru o fată plină de viaţă şi porţile necunoscutului se închid pentru el, ţinându-l pe loc. Şi ironia soartei— ce totdeauna stă la pândă Şi râde în pumni — trimite spre orizonturi pe altul care пц avea nevoie de taine şi care coboară raiul nemărginirii folisindu-se de el pentru a se îmbo­găţi. Iar Robert visătorul moare cu ochii in zări, fericit că poate măcar acuma, prin dematerializare, să poată păşi pragul dorit şi să cu­noască misterul nemărginirii. — In urmă, viața cade în juru-i, grea, a­­păsătoare. El cel puţin, a scăpat de jugul ei tiranic. „Dincolo de orizont” rămâne ace­sa. c­­iaşi problemă chinuitoare spre care zorim întreaga viaţa. Cum n’oiu mai fi pribeag De-atunci înainte, Spune Eminescu. — Dar îndată adaogă: M’or trocni cu drag Aduceri aminte. Cu alte cuvinte peste noi vor curge amintirile vieţii, ca nişte vân­turi lungi neadormite. Atât. Dar unde sunt zorii noi ai celeilalte lumi, ce trebuie să-şi deschidă por­ţile odată сi-am sburat din viaţa pământească? Murim cu ochii în zări, fără să ştim ce ne aşteaptă dincolo. Profira Sadioveama Paradisul furat (Cinema Scala) Este un vechiu obiceiu în ţara noastră ca titlurile originale ale filmelor să fie traduse cât mai sfo­răitor, pentru a se atrage un anu­mit public care — cred unii -!- este singurul iubitor de cinematograf. Fireşte,, unele titluri nu mai au nici o legătură cu acţiunea, dar subtilii psihologi care le concep nu se în­curcă în asemenea fleacuri. Dacă un film se cheamă „Amor criminal” sau „Misterul amoros” (sunt câte­va cuvinte care au mare trecere), lumea va năvăli să-l vadă... Paradisul furat are o mare origi­nalitate — probabil singura. Ni­­căeri nu e vorba de vre­un hoţ de paradisuri (de perle însă da), şi e ciudat că titlul autentic sună exact la fel. A fost tradus corect pentru că „paradis” e unul din acele cu­vinte de predilecţie ale tălmăcitori­lor noştri de ocazie. Prima jumătate a filmului este poliţistă (împănată cu ceva muzi­că) şi e destul de izbutită, cu toate că lovitura dată de banda hoţilor Internaţionali nu avea sorţi de iz­bândă decât în faţa unei organiza­ţii poliţieneşti excesiv de nătânge, aşa cum nu ne-a fost dat să vedem nici chiar în cinematograf. Cealaltă jumătate este ocupată cu un foarte grav conflict pe care-l trăieşte tânăra „Viespe” (numele... de guerre — recte de cazier — al eroinei), culminând cu un mare ghiveci muzical în timpul desfăşu­rării căruia banda e prinsă pentru că juna hoaţă cu conştiinţă activă nu vrea să desamgeasc­ă pe un bă­trân pianist care le oferise adăpost în casa lui. Şi aşa, vor merge toţi la puşcărei pentru că o femeie a a­­vut cuget... Morala este foarte interesantă dar realizatorul n’a urmărit asta, intenţiile lui fiind probabil altele, de care spectatorul nu ia cunoştin­ţă. Olympe Bradna e destul de puţin expresivă şi joacă prea conştiin­cios ca să se mai poată vedea dacă e înzestrată într’adevăr. Credem că nu, pentru că nici tinereţea nu ştie să şi-o exploateze. Tovarăşul de bandă a fost Gene Raymond, bun şi agreabil ca de obiceiu, iar pe virtu­ozul la pensie l-a jucat eu demult t

Next