România - Capitala, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)
1938-11-01 / nr. 153
XI 1938 ROMÂNIA No- 153 Drumul către realităţile româneşti Numai având conştiinţa de sine, un popor ajunge la majora realizare a destinului său. In conferinţa sa, ţinută la „Radio”, d. prof. D. Gusti vorbind, după cum se ştie, despre „Semnificaţia Serviciului Social obligator”, a spus că „Legea” aceasta „nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realităţii actuale. Ea nu impune şi nu inventează nimic, ci preconizează descoperirea nevoilor satelor, pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul ştiinţific. Intr’adevăr, satele româneşti, dacă sunt asemănătoare, nu sunt niciodată identice. Greşala fundamentală a legislaţiei româneşti (agrară, şcolară, economică, financiară ori administrativă) a fost tocmai presupunerea unui sat, egal cu el însuş, acelaş pe toată ţara”. Observaţiile d-lui prof. D. Gusti nu reprezintă, aşadar, o viziune personală şi deci subiectivă a unui om care a trăit numai în birou şi numai intre cărţi. Observaţiile acestea se sprijină pe o experienţă „de peste 15 ani” şi au dus la adevărul înfiorător că realităţile româneşti au fost ignorate şi lăsate în paragină de vechiul regim politicianist negativ prin egoismul şi imoralitatea sa. Şi d. D. Gusti adaugă, cu autoritatea omului de ştiinţă, că neobositele cercetări făcute de d-sa i-au arătat „cât de mare este prăpastia între ţara reală şi ţara legală”. Iar drept concluzie a primei părţi, a conferinţei sale, asupra căreia, de altfel, ne vom opri în nota de faţă, d. D. Gusti afirmă: „Ţara legală trebuie să se clădească pe ţara reală, şi nu dimpotrivă, cum pare că se credea până acum”. Dar pentru a putea surprinde în toată adâncimea ei, gândirea care hrăneşte viziunea sociologică a d-lui D. Gusti, în cuprinsul „Serviciului social obligator", este bine să amintim că d. prof. Gusti spune: „Prima caracteristică a legii Serviciului social, este elasticitatea şi realismul ei”. Iată-ne, în felul acesta, în miezul problemei. Iar când d. D. Gusti atrage atenţia că „ţara legală trebuie să se sprijine pe ţara reală”, nu face altceva decât să ne arate că, o ţară nu trăieşte prin legile sale decât în măsura în care acestea sunt înseşi realităţile ei. Or, legea „Serviciului social obligator se caracterizează, cum spune d. Gusti, prin „elasticitatea şi realismul ei”. Asta înseamnă că, această lege nu vine să mutileze realităţile, ci, dimpotrivă, să le ajute creşterea, desvoltarea şi desăvârşirea. Cum? In primul rând acoperind „prăpastia între ţara reală şi ţara legală”, adică nemaipunând accentul pe erudiţia acelor cari, încărcaţi cu un nume de familie sau o diplomă, credeau că au dreptul să conducă ţara reală dându-i legi, ci chemând la muncă nouă şi creatoare numai pe aceia cari ştiu ce este realitatea românească. Cităm din conferinţa d-lui prof. Dem. Gusti: „Noi nu am pornit la drum, — spunea M. S. astă vară la inaugurarea celei de a 4-a expoziţii a echipelor regale studenţeşti, — cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca nişte dascăli cu intenţia de a şcolarici pe elevii minori. Noi am venit să învăţăm noi înşine şi, din învăţăceii, cari au fost echipierii noştri la început, au devenit dascălii ţării. Aici este baza mare a acestei opere şi temelia ei morală”. Dar d. D. Gusti mai spune : „Greşala fundamentală a legislaţiei româneşti (agrară, şcolară, economică, financiară ori administrativă) a fost tocmai presupunerea unui sat egal cu el însuşi, acelaş pe toată ţara”. Şi noi ne îngăduim să adăugăm : eroarea fundamentală a mers atât de departe încât legislaţiile româneşti de până acum erau concepute după chipul şi asemănarea intereselor şi mentalităţii orăşeneşti, adică ignorându-se complect satul. Dacă s’ar fi făcut legi numai sub semnul erorii „unui sat egal cu el însuşi, acelaş pe toată ţara”, încă ar fi fost bine. Adevărul e că, se concepeau legi pentru sate numai în măsura în cari puteau fi folositoare oraşelor, adică partidelor politice. Ce a rezultat de aici? Ignorarea totală a vieţii româneşti, adică a celor 15 mii de sate, adică a trei sferturi din populaţia autentică a ţării noastre. Ceia ce am spus până acum, nu trebuieşte luat decât drept schiţarea problemei. In nota de faţă am prezentat elementele necesare discuţiei viitoare care, în cadrul conferinţei d-lui D. Gusti, va încerca să arate cum „Serviciul social obligator” este un pas hotărîtor către adevăratele realităţi româneşti. Petru Manoliu vwiwvwjMmmivvvvwuw'#! Roadele date de instituţia „Pregătirea Premilitară" in educaţia tineretului de la 18-21 ani, după 4 ani de la înfiinţare In toamna aceasta se împlinesc 4 ani de când din iniţiativa M. S. Regelui Garol al II-lea a luat fiinţa instituţia „Pregătirea Premilitara , pentru educaţia tineretului roman între 18-21 ani. . .. . . Urmărind întărirea simţamintelor morale şi naţionale, cultivând spiritul de ordine şi disciplina cetăţenească, instituţia„Pregătirea Premilitară” a reuşit sa pună la timp capăt anarhiei spre care tineretul mergea cu paşi repezi în anul 1934. Astăzi tineretul de la 18-21 ani este complect schimbat. Cipe a avut prilejul să treaca în zilele de sărbătoare prin satele noastre acum, a avut prilejul să vada când îşi pierdeau vremea degeaba respectuoşi şi harnici ca până ori, când îşi pierdeau vremea degeaba şi în contact cu toţi aventurierii şi agenţii partidelor politice ce-i cultivau pentru scopurile lor. Minunea, căci aşa trebuie să o numim, s’a săvârşit datorită spiritului clarvăzător al Suveranului care a înţeles la vreme ce-i lipseşte acestui tineret. Bisericile cari până mai eri erau pustii, sunt astăzi neîncăpătoare de tineri cari în cadrul instituţiei primesc cum am mai spus, pe lângă o pregătire technică-militară şi una morală-naţională. Sectele religioase sunt pe punctul de a dispare şi ele din centrul preocupărilor sătenilor noştri, datorită cuvântului de luminare asupra scopurilor ce urmăresc, cuvânt adus în casele părinteşti de tineri când se întorc de la şedinţele săptămânale de pregătire. Şcoala nu mai este privită cu teamă, iar căminele culturale sunt pline acum de tineri cari vreau să-şi lumineze mintea, răsfoind cărţile ce zăceau acoperite de praf de ani de zile. Toate acestea nu sunt altceva, decât semn că tineretul a înţeles şi el timpurile pe care le trăim şi că se integrează de bună voie în ritmul vremii. Este o stare de lucruri îmbucurătoare şi de nădejde că mâine ţara va avea altă înfăţişare. E încrezător în cel care a orânduit toate aceste lucruri — M. S. Regele — tineretul de la coarnele plugului, din fabrici ca şi cel şcolar, caută să fie la înălţimea încrederei ce Acesta şi-a pus în el. Ţara cea nouă pe care Suveranul o doreşte înfăptuită cât mai de grabă, va avea la temelia ei şi contribuţia tineretului. Şi este bine că s’a căutat a fi făcut şi cel părtaş la această zidire fiindcă altfel nu ar fi putut aprecia sacrificiile înaintaşilor cari s au jertfit pentru aşezarea ei în graniţele actuale şi de totdeauna. Relevând toate acestea astăzi când se împlinesc 4 ani de la înfiinţarea instituţiei „Pregătirea Premillitară”, vrem să dovedim tineretului că ţara îl urmăreşte în acţiunea sa şi-l apreciază aşa cum se cuvine. Mereu deci, tineri premilitari pe acelaş drum cu „Credinţă şi Muncă pentru Ţară şi Rege” D. M. CRĂCIUN ROSTURILE UNEI INIŢIATIVE Primim de la Constanţa o scrisoare prin care ni se vesteşte apropiata apariţie a revistei „Pontice”, însoţită de măgulitoarea invitaţie de a ne prenumăra şi noi printre membrii fondatori. Faptul că ne-am făcut studiile liceale la Constanţa, şi de a fi colaborat la revistele şi la ziarele din acest oraş, legitimează, poate, cinstea care ni se face. Gândul nostru însă, nu a fost reţinut de o ecuaţie personală, ci s’a oprit stăruitor asupra utilităţii acestei iniţiative, datorită Excelenţei Sale d-lui Rezident Regal N. Ottescu. Constanţa are în bună parte o viaţă cosmopolită, de altfel ca toate porturile maritime, din pricina mulţilor străini cari trec pe aici şi a vizitatorilor veniţi din ţările Estului sau Nordului Europei, pentru a găsi un loc de recreare sau a folosi prilejul unei cure balneare. Cafenele şi restaurante în care se discută zgomotos, se râde cu poftă în razele soarelui flagelat de vânturile mării, iar când nopţile pontice îşi aştern linţoliul peste oraş, în stradă pătrund sgomotele stridente ale saxofoanelor sau ţipetele vieţii de bar şi varieteu. Visătorii ,vrăjiţi de feeria lunei, se retrag tăcuţi pe promenada digului dela cazinou, şi deabea cu gândul dacă poţi ghici că într’o singurătate de sihastru un poet îşi mai însăilează melancolic stanţele iar un intelectual, prizărit în acest mozaic de forme şi culori, întârzie într’o bibliotecă personală, uitat parcă de lume şi de înţelegerea ei. Din această pricină, Constanţa şi Dobrogea nu ne-au dat o tradiţie culturală care să stea alături bunăoară de aceia a Moldovei sau a Olteniei. Condiţiile de viaţă se pare că s’au împotrivit, şi omul, aplecat mai mult asupra ţelurilor practice, a ajuns un bun cultivator de pământ, un harnic antreprenor, fapt care se verifică cu prisosinţă, când ne gândim la progresele economice realizate în ţinutul din dreapta Dunării. Iniţiativele culturale au fost anemice şi trecătoare. Nu-şi aflau nici înţelegerea şi nici sprijinul material. Constanţa îşi lărgea străzile, îşi construia palate şi hoteluri, în port macaralele făceau un zgomot surd de fierărie grea, şi blocurile de granit care coborau în mare pentru a întâmpina valurile, trăgeau parcă o pânză de uitare peste viaţa sufletească a intelectualilor. Numai Ovidiu, cu dureroasa lui tristeţe, privea din adâncurile neştiutoare ale bronzului forfota negustorilor sau a vizitatorilor străini. In ochii nostalgici, şi în epitaful soclului, se citea o mustrare, căci nicicând singurătatea şi cruda resemnare nu au inspirat mai frumoase versuri. Pe aici au trecut V. Pârvan, O. Tafrali şi arheologul Vulpe, prin aceste locuri naturalistul Ion Simionescu şi geograful Vaisan făcut-au cercetări şi dat-au la iveală, la lumina ştiinţei moderne, fapte care s’au aşezat cu cinste în studii de erudiţie. Aici a statornicit cândva profesorul C. Brătescu şi a făcut să apară revista de aristocratică ţinută academică „Analele Dobrogei”. Se adunau acolo colaborări de tot felul, şi cine are astăzi în bibliotecă o colecţie a acestei reviste se poate mândri că a avut prilejul să cunoască o epocă de înflorire culturală. Dar, ca un blestem venit de nu se ştie unde, unii din aceşti oameni au murit, iar alţii au părăsit Constanţa, şi astfel s’a făcut că din nou a dispărut emulaţia unei iniţiative rodnice, iar cei rămaşi în urmă îşi domneau drama singurătăţii. Cele câteva iniţiative tinereşti s’au risipit şi ele, şi Constanţa văduvită de un stimulent cultural îşi află în hotărîrea Excelenţei Sale d. N. Ottescu, împlinirea unei nevoi de reîmprospătare a vieţii sufleteşti. Revista „Pontice” trebuind să apară sub această egidă, va semnala prin literatură, studii istorice, critice şi arheologice toată însemnătatea pe care o are Ţinutul Mării. Va renaşte un regionalism cultural într'un spirit şi o faptă cu buna orientare dată de Rezidentul Regal şi să nu ne surprindă termenul de „regionalism cultural”, căci Dobrogea tocmai de aceasta are nevoe, de o conturare a destinului ei cultural, prin valorificarea talentelor, şi nu mai puţin prin publicarea materialului care-i luminează trecutul. Iată pentru ce am întâmpinat cu dragoste şi înţelegere apariţia revistei „Pontice” şi am cetit în hotărîrea Rezidentului Regal exprimarea unei viguroase încrederi în virtualităţile spirituale ale culturii dobrogene. Nicolae Roşu Probleme de gospodărie comunală Organizarea brutăriilor şi măcelăriilor comunale.-Infiinţarea grădinelor de zarzavat.-Ce se petrece la abatorul comunal.Chestiunea lemnelor de foc In legătură cu problema ieftenirei traiului şi a mijloacelor сi-am propus, în precedentul meu articol, pentru combaterea speculei neomenoase ce se face cu alimentele de primă necesitate, vin să mai adaog câteva propuneri de ordin practic. Se prea poate ca intransigenţa şi lăcomia rapace a speculanţilor să nu cedeze aşa uşor. Ei pot provoca când vor o grevă, împiedecând aprovizionarea suficientă a pieţelor de desfacere. Lucrul trebueşte prevenit. Cum? Ar fi mai multe mijloace, uinul din ele ar fi ca administraţia comunală să nu se mărginească a privi numai cum alţii fac negustorie cu alimentele de primă necesitate, dar să facă chiar ea, pe cont propriu, acest lucru. Să organizeze, de exemplu, brutării şi măcelării comunale. Statul ar putea procura, cu mijloacele pe cari le are la îndemână, făină suficientă şi ieftină, iar mâna de lucru ar putea fi foarte uşor găsită şi organizată în acest scop. Dacă ministerul agriculturei, acel al industriei şi acel al muncii ar da un concurs efectiv pentru realizarea unei asemenea iniţiative, specula ce s-a făcut, se face şi se va mai face şi pe viitor, ar putea fi înfrânată cu succes. Acelaş lucru şi cu celălalt aliment aşa de necesar hranei populaţiei, carnea. Să se organizeze măcelării comunale, aducându-se cu concursul autorităţilor respective, vite tăiate sau vii, iar abatorul comunal să înceteze a mai fi un azil pentru măcelarii angrosişti, cari, sub ochii de multe ori aşa de închişi ai organelor de direcţie şi de control, taie şi spânzură cum vreau pe spinarea bietei populaţii. Brutarii şi măcelarii angrosişti terorizează autorităţile comunale şi populaţia. Acesta este adevărul! Sub primariatul meu general de aşa scurtă durată am făcut constatări de care mi-e ruşine să pomenesc azi. Preocupat aşa de mult şi aşa de sincer să-mi îndeplinesc făgăduiala făcută, la instalarea mea, de-a fi acolo mandatarul şi protectorul populaţiunii sărace în primul loc, am constatat că apelul meu civilizat la omenia acelor cari deţineau în mâinile lor aprovizionarea Capitalei cu pâine şi cu carne, n’a avut la început nici un răsunet. Am renunţat atunci imediat la metoda persuasiunei şi am recurs cu toată energia de care mă simţeam capabil în clipele acelea de mare răspundere, la o metodă diametral opusă celei dintâi. Nu m’am lăsat nici terorizat, nici învins şi-am reuşit din primele zile a administraţiunei mele, să ieftinesc şi pâinea şi carnea. Mi-am dat seamă, însă, că problema nu se putea considera, totuşi, rezolvată şi am studiat, cu colaboratorii mei cei mai apropiaţi, problema organizărei de brutării şi măcelării comunale. îmi asigurasem în perioada de tranziţie şi pentru orice eventualitate sau surpriză, concursul ministerului armatei şi al manutanţei militare în ceea ce priveşte pâinea necesară populaţiei, iar în ce priveşte carnea luasem măsuri pentru organizarea târgurilor de vite în faţa Abatorului comunal chiar, pe de o parte, iar pe de alta, aranjasem aducerea din Bucovina a cantităţilor de carne tăiată sau vie, necesară pentru îndestularea nevoilor populaţiei. Odată cu aceste măsuri, hotărâsem înfiinţarea imediată a măcelăriilor comunale şi deparazitarea Abatorului comunal de marii gangsteri ai cărnei, cari transformaseră abatorul comunei într’un câmp vast de speculă neruşinată, de murdării revoltătoare şi de sălbăticie tolerată... Revenind la problema ieftenirii traiului şi a combaterei speculei, propun, pe lângă înfiinţarea de brutării şi măcelării comunale, organizate de Primării în regie, înfiinţarea grădinilor de zarzavaturi după acelaş sistem. Primăriile din ţară şi primăria Capitalei în special, posedă terenuri suficiente şi locuri virane întinse la marginea oraşelor, pe cari se pot face grădini de zarzavat. Specula neomenoasă ce face azi cu zarzavaturile a devenit revoltătoare. • Alimentul acesta aşa de necesar populaţiei, mai ales pe timpul verii, se desface cu preţuri fantastice de speculă, devenind uneori inabordabil pentru populaţia săracă. Ticăloşia aceasta trebue să înceteze şi concomitent cu măsuri drastice de represiune, trebuesc organizate grădinile de zarzavat pe seama comunelor. Am convingerea că cu măsurile arătate mai sus, se vor putea zmulge alimentele de primă necesitate, adică pâinea, carnea şi zarzavaturile, din ghiarele nemiloase ale speculanţilor. Acelaş lucru s’ar putea face şi cu lemnele. Organizarea sistematică depozitelor comunale, cari aproape nu mai funcţionau sau funcţionau... fără lemne, e de imperioasă şi urgentă necesitate. Cu concursul Căilor ferate şi al Casei pădurilor, care de multe ori a lipsit sau a fost absolut insuficient, problema lemnelor poate fi şi ea lesne soluţionată în modul cel mai mulţumitor. Supunând celor în drept modestele mele experienţe şi propuneri pentru rezolvarea problemei ieftenirei traiului şi pentru înfrânarea speculei, îndeplinesc o simplă datorie de cetăţean şi de gospodar. Const. C. Bradesku Fost primar general al Capitalei У-ъ1г% Un marinar britanic în luptă cu rebelii la I '■--J'Â'Î'A Pro- Arte Couperin-Rameau Un vădit interes la şedinţa de muzică franceză veche a grupării „Pro- Arte” a prezentat conferinţa d-lui Em. Ciomac. Conţinutul era informativ, esenţial ales, plin de subtile vederi personale şi limpede expus, cu mici răgazuri în vorbire, cu deschideri de cărţi care nu aveau caracterul pedant al oratorilor de meserie dornici să aducă un sprijin livresc frazelor goale de sens. D. Emanoil Ciomac a sintetizat într’un timp relativ scurt, doi muziciani: Couperin delicatul, amabilul, imitator al naturii, întâiul creator a imaginilor sonore, apropiat de Debussy şi Rameau anecdoticul, măsuratul, Racine al armoniei, spirit clar şi concis, care transpune dansurile, le stilizează şi le înobilează. Programul muzical încredinţat d-lor: Nicolae Rădulescu, Vasile Jianu şi George Cocea a oferit o inedită atracţie prin intervenţia zumzetului de clavecin, abil mânuit de d. Rădulescu, dar nesatisfăcător auzului contimporan educat în direcţie polifonică. Am fi preferat piesele de Couperin şi Rameau interpretate la pian. Sonoritatea indigenă a instrumentului de muzeu, deşi cultivat de o Wanda Landowska, nu poate naşte decât umbre palide de emoţii, amuzante senzaţii retrospective, recomandabile numai amatorului de curiozităţi. Sunetele clavecinului creiază o panică de tropice în sală. Toate gângăniile invizibile te năpădesc. Ai dori o plasă ca să te aperi. Sau capeţi sentimentul unei singurătăţi auzindu-l „ţârâind încet ca greieri printre negre vechi zidiri”. De comun acord în intenţiile lor muzicale, d-nii: Rădulescu, George Cocea (violoncel) şi Vasile Jianu (flaut) au trezit din uitare Concertul Regal de Couperin. Audiţia bună de la 29 octombrie s’a bucurat deasemenea şi de concursul d-nei Rost-Bauman-Rădulescu. ERI Ministerul Educaţiei Naţionale se dovedeşte a nu mai fi, în ultimul timp, acel biurou de înregistrare a milioanelor de cereri de pe tot întinsul ţării, satisfăcute doar cu înscrierea lor la registratura respectivă — venerabil mormânt al atâtor speranţe umile. Ministerul Educaţiei Naţionale nu mai continuă deplorabila tradiţie de a se realiza numai în funcţie de acel iureş de mutări, transferări, concedii cu plata salariului întreg — mai ales — sub pretextul unui „voiaj de studii” în străinătate. Sub regimul de după 10 Februarie, de când haosul a făcut loc organizării, ministerul respectiv nu se mai numeşte pe veresie al „educaţiei” naţionale. Concomitent cu acea severă supraveghere technică a bunei funcţionări a imensei maşini de cultură care-i şcoala românească, ministerul în cauză iniţiază o operă proprie de educaţie: este centru de organizare a unor iniţiative de edu- caţie directă. In această mare operă înscriem la loc de cinste organizarea „zilei economiei” în cadrul unui program care nu mai respiră tradiţionalul „lasă-mă să te las” al înaintaşilor abili a se trage comod dintr’o asemenea obligaţie, apelând la... banala conferinţă, la stereotipele circulări recopiate de pe an pe an — şi atât .1jASTÂZI „Ziua economiei” din 1938 a fost încadrată într’un program practic. Pe urma „serbării” va rămâne altceva decât literatură de circumstanţă. S’au instituit premii de încurajare pentru depunători. Aceste premii erau prevăzute în legea de organizare a casselor de economii din 1932. Dar numai prevăzute... Pe baza lor se vor recruta desigur, în anul ce vine, noui depunători. S’au distribuit librete de economii dăruite de „Cec”, cu o depunere iniţială blocată până la majorat, tuturor copiilor născuţi în cele 10 ţinuturi, în ziua de 21 Octombrie. Se vor distribui premii şi directorilor de şcoli care se vor dovedi stăruitori şi ingenioşi în a stimula elanul de a chivernisi, al tineretului şcolar. Iată, atâtea dovezi că pe urma şcolii de eri — haos, politicianism, lipsă de directivă etc., — s’a inaugurat o alta: o şcoală care pregăteşte pentru viaţă, nu pentru biurocraţie. Dacă-i vorba de amintit după decenii, numele lui Haret, această şcoală — care pune accent pe viaţă, practicitate —* numai ea îl evocă cu pietatea de cuviinţă... ANTIGONIADA! Am urmărit toată literatura in care câţiva confraţi au înfăşurat peripeţiile aventuroasei Antigona Maxima Dobrescu. Fără îndoială că s’au oferit spaţii cu o dărnicie demnă de cauze mai nobile. A reuşit astfel presa de un leu şi confratele care altădată se intitula „cel mai popular”, să creeze mit public din năzdrăvăniile fetişcanei care, la ani neliniştiţi, şi-a creat o gloriolă ce va tulbura somnul multora din generaţia sa şi din cele imediat apropiate. Fără îndoială că atenţia acordată „cazului” n’a fost fără tâlc, s’a urmărit clasica diversiune. S’a răpit atenţia publică dela creaţiile vrednice ale zilei, stimulatoare de noui iniţiative, lăsându-le să se cufunde în umbra anonimatului. S’au uitat câteva zile fraudele care sunt în curs de cercetare — ecou întârziat care dă de ştire despre ce era vechiul regim al politicianismului. Pe „cazul” Antigonei s’a făcut deci politică, veche politică, aceia care nu era operă constructivă, ci numai nărav! Revine la a spune că în concertul de solidaritate unanimă al naţiei care dezaprobă ceia ce a fost şi binecuvântă să nu se mai întoarcă, se mai semnalează, strecurându-se abil, arareori, pe ici pe colo, strigoii, marii profitori ai politicianismului din presă. Căci au fost, şi în acest sector al vieţii publice, nărăviţi ai profitului veros. Cuvântarea d-lui Herriot de la cotigiosul radical-socialist a fost plină de tristeţă în ce priveşte analiza bilanţului realizat de „Societatea Naţiunilor”. I s-a întocmit, societăţii geneveze, un bilanţ total deficitar, de către unul din susţinătorii cordiali. E la mijloc deplina garanţie de obiectivitate. Dar, al douilea aspect al cuvântării d-lui Herriot, merită reliefat. Marele umanist francez n’a pierdut speranţa într’o mai bună organizare a omenirii, pe baza unei morale internaţionale care să funcţioneze permanent şi în respectul tuturor statelor. Această morală internaţională întronată pretutindeni, va fi garanţia cea mai solidă, în ultima etapă de organizare a păcii. Aceiaşi pace, crede d. Herriot, nu se poate realiza temeinic decât prin extinderea securităţii colective: o extindere a alianţelor „care să nu fie ofensive decât contra războiului". „Altfel, vom recădea în barbarie şi în haos”. . Dens ca constatări pesimiste asupra prezentului, discursul d-lui Herriot deschide perspective totuşi optimiste asupra viitorului. Franţa crede în prosperitatea condiţiei umane, în momente din cele mai centeicet ca acele rde astăzi. Sir. I