România - Provincie, ianuarie 1939 (Anul 2, nr. 216-224)

1939-01-07 / nr. 216

% ■Tt....—7 I 1939 ROMÂNIA No. 216» Е355Э „NOTE DIN GRECIA"* O plachetă a evocării Eliadei, văzută în cadrul timpurilor de azi, ne dărueşte d. Al. Rosetti. Un mănunchi de impresii de călătorie, fără obişnuita literaturizare, fără nostalgii afeminate şi stilizări de circumstanţă. O mărturisire sinceră, directă şi cinstită, a frumuseţilor clasice, descoperite în relieful mângâietor al statuilor, în măreţia impunătoare a templelor, în trăinicia arhitecturală a construcţiilor care sfidează ruina timpului. Un capitol de viaţă cerebrală, o vibraţie sensorială din care se desprinde necontenit emoţia estetică. Pentru cititor, un prilej fericit, cuprins în două ore de lectură calmă, caldă, odihnitoare. După ce ai parcurs ultima filă revezi clişeele, şi nectarul beatitudinii, cules în această călătorie în posteritate, se clarifică, şi devine un stimulent al gândurilor şi al ideilor în feluritele lor contururi de viaţă fără de moarte şi de tinereţe fără bătrâneţe. Căci ideia perfecţiunii se desprinde de pretutindeni, şi rămâne aşişderea, neschimbată, împotriva oricăror încercări care s’au făcut sau se vor face încă. Nu există depăşire a perfecţiunii, după cum nu există nici perimare a miracolului. Eternitatea se scoboară pe pământ din lumea divinităţii întruchipând armonia frumosului. Cu acest sentiment, copleşit de miracolul grecesc încearcă d. Al. Rosetti să descifreze ruinele Eladei. Ele vorbesc călătorului la fiecare pas, de o viaţă senină şi echilibrată, trăită în plin soare, înălţată eroic pe culmile idealului, fără închipuiri bolnave, fără durerea înfrângerilor, fără putinţa acestor înfrângeri. Călătorul şi scriitorul, un om de gust şi de pricepere artistică, desprinde câteva momente, dăcontur câtorva imagini, înmănunchiază câteva capitole, şi din statuarul grandios al artei edifică în atenţia cetitorului prilejul unei incantaţii. Este un imn închinat frumosului, o partitură dintr’o simfonie clasică, şi după ce ai depănat firul impresiilor culese, te regăseşti în epilogul unor clipe de meditaţie. Pare că timpul s’a oprit In loc, că istoria se întoarce pe propriile ei urme, că însuşi Dumnezeu a zămislit perfecţiunea inspirând geniul artistului. „Arta grecească, — spune d. Al. Rosetti, — radioasa aratare ce se înfăţişează pretutindeni pelerinului, pe Acropole, nu are început, nici sfârşit Ea s’a născut o singură dată pe pământul fericit al Eladei, şi de atunci meşterii cei mai iscusiţi caută zadarnic să afle secretul pierdut al creaţiei sale”. Ch. Maurras a găsit în peisagiul culturii şi civilizaţiei elene punctul de plecare al doctrinei monarhice. A scris la întoarcere „Anthinea”, mărturisind această descoperire. Edouard Schuré a descoperit în zeităţile Elenilor înţelepciunea; Ernest Renan a opus templul grecesc catedralei gotice. Amintind această confruntare, d. Al. Rosetti acceptă fără rezerve punctul de vedere al lui Ernest Renan,, afirmând pe bune temeiuri că „Parthenonul produce asupra vizitatorului cea mai puternică impresie de preştiinţă a divinităţii ce i-a fost dat să o încerce vreodată . Apoi călătoria isi urmează cursul prin Delphi, prin Corinth, prin ruinele templului lui Epidaur, pentru a poposi timp mai îndelungat in Olympia. Aici sentimentul de grandoare răsplăteşte cu prisosinţa concepţia despre viaţă a grecilor antici, concentrată la un moment dat în geniul lui Phidias. „Situat în toiul dogoarei soarelui, dar ferit de raze am gustat aici ceasuri de pace profundă, când sufletul împăcat şi-a strâns aripile iar conştiinţa, topită în beatitudine, e trezită la viaţă numai din când în când, de bătaia ritmica a sângelui în artere”. .. .... . Ne oprim la această expresie a emotivităţii artistice care l-a îndemnat pe d. Al. Rosetti să-şi scrie impresiile de călătorie in Grecia. Ea confirmă o sensibilitate calda, şi receptivitatea frumosului artistic în viaţă ca şi în scris. ■ Nicolae Roş» Gânduri desprinse din sloviile unei cărţi Citind lucrarea d-lui Teofil Gh. Sidloroviei, apărută în anul 1937 şi intitulată atât de sugestiv „Din viaţa unui Fiu de Rege" — fiind închinată Marelui Voevod Mihai de Alba Iulia, cu ocazia împlinirii a 16 ani, când a fost înălţat la gradul de sublocotenent al armatei române, — fără voie, privirea, ţi se opreşte deasupra câtorva rânduri, menite să atragă, prin sinceritatea lor, atenţia cetitorului. In capitolul „Un rege pedagog" autorul, căutând să ne arate care sunt legăturile între Naţiune şi Rege, scrie: „Suveranul nostru, ca Prinţ moştenitor a primit o creştere care L-a pregătit temeinic pentru înalta misiune de Rege. Crescut în legea creştină ortodoxă, participând la viaţa de stat de la vârsta de 18 ani, după prevederile Constituţiei, coborînd apoi în mijlocul poporului, organizând tineretul, însufleţindu-i avântul spre cele bune, Majestatea Sa Regele Carol II Şi-a cucerit, prin iubire şi prin muncă, Naţiunea. Iar astăzi, când cu atâta destoinicie cârmuieşte destinele Ţării, când este poate cel mai desăvârşit cunoscător al nevoilor ei, înţeleg© de cât folos i-a fost apropierea nemijlocită de realitatea vieţii naţionale şi sociale, de trăirea bucuriilor şi necazurilor alături de popor, de acea potrivire a bătăilor inimii la Rege ca şi la Ţăran. Iată de ce Românul nostru, spre deosebire de alte seminţii îşi iubeşte cu dragoste neţărmurită înaltul Comandant, tovarăş nedespărţit la bine ca şi la rău şi iată de ce la el Rege înseamnă Ţară şi Ţară înseamnă Rege. La noi, cele două Suveranităţi — Regele şi Poporul — sunt înfrăţite în cuget, în credinţă, în muncă şi în năzuinţe...” Astfel stă scris în prima lucrare literară a acelui fiu de ţăran, coborâtor de pe plaiurile Bucovinei, acolo unde, mai mult ca oriunde, a licărit şi licăreşte flacăra românismului curat. Astfel a înţeles să scrie despre Regele acestei ţări acela căruia i s’a încredinţat conducerea şi îndrumarea tineretului de azi, pe ai cărui umeri Neamul îşi clădeşte viitorului. Desigur, cartea d-lui Teofil Gh. Sidorovici, în paginile căreia sunt descrise amănunţit şi cu multă gingăşie toate preocupările zilnice, până şi cele mai adânci stări psihologice ale Augustului Voevod Mihai de Alba Iulia, nu conţine numai un document în legătură cu viaţa vlăstarului Regesc, ci este una din cele mai frumoase pagini ale istoriei. . Astăzi intratdfevftrî atât pentru ţăranul cum se cade, cinstit, pentru plugarul harnic, pentru muncitorul din ateliere, din uzine sau din fabrici, cât şi pentru cărturarul înţelegător al vremilor noui, „Rege înseamnă Ţară şi Ţară înseamnă Rege!“. Dacă pe deasupra tuturor intereselor noastre de fiecare zi, dacă pe deasupra ambiţiilor sterile şi neomeneşti s-ar ridica măcar o clipă simţământul spiritului unităţii naţionale şi dragostea în Dinastie, neliniştea ce a stăpânit cândva, poate, sufletul sbuciumat al unei părţi din tineretul ţării, ar dispare, lăsânndl loc înţelegerii şi pocăinţei. „In evoluţia unui popor — scrie d. Teofil Sidorovici, vorbind despre Coroană, — se pot observa treceri de la o epocă la alta, schimbări mai mult sau mai puţin simţite în ceea ce priveşte formele de viaţă, o prefacere continuă pentru adaptarea la cerinţele vremii, o frământare în domeniul spiritual şi în cel practic, decoruri schimbate, pe aceiaşi scenă, generaţii ce se succed, urmând linia unui destin naţional, destin pentru strălucirea căruia s-au revărsat stropii de lumină al generaţiilor pierdute în umbră, insfârşit se poate observa elanul şi năzuinţa de cucerire a viitorului, în lumina aceleaşi credinţe. In marea familie a unui neam, generaţiile sunt verigi ale unui lanţ cu început, dar fără sfârşit. Peste toate învolburările trecutului nostru de popor oţelit în luptă şi greutăţi, peste atâtea rânduri de oameni, ce nu mai sunt, a stat de veghe o permanenţă, din a cărei lumină s-a împărtăşit istoria şi care a determinat urcuşul spre mai bine, spre progres: Coroana”. Iată deci, cu câtă claritate ne este redată legătura între popor şi Rege, atât în gând, în simţ, în trăire, cât şi în fapte, cu câtă aprofunzime ne face să înţelegem frăţia ce există intre două generaţii — generaţia trecută şi cea prezentă — legate prin strălucirea Monarhiei, de-a pururi stăpâna blândeţii şi gândului de mai bine. De aceea, cartea d-lui Teofil Gh. Sidorovici, ţinând locul vechilor epitafe de pe care se învăţau odinioară slovele iubirii de Patrie, este astăzi, va fi mâine şi totdeauna, un îndemn, o îndrumare izvorîtă din curăţenia unui suflet de Comandant. „Astăzi Acel ce simbolizează năzuinţele întregului nostru popor, Cârmuitorul destinelor noastre pe valurile agitate ale istoriei contemporane, este o personalitate de uriaşe proporţii, ale cărei virtuţi proectează până departe in negura viitorului, luminile unui îndreptar de viaţă, nouă,...". Cezar Blamuţă crestaturi TEATRU Șl VOE BUNĂ SSSSOTUSV Ne amintim de stagiunile fostului „Teatru popular“ în care domnul Victor Ion Popa, împărtăşea o deosebită grijă, pentru spectatorul tânăr, pentru copilul, care trebuie pregătit să înţeleagă şi să iubească teatrul de mâine. Venind aici conducerea teatrului „Muncă şi Voe bună“ a înţeles să lege firul acelei campanii de intensificare, de canalizare a iubirii de teatru la copii. In fecare Joi şi Sâmbătă au loc matineri pentru cei mici, pentru copiii muncitorilor, cu piesa „Uşa fermecată“ de dr. Marin Iorda după un basm al Reginei Maria. Succesul pe are îl obţine spectacolul pentru copii, l-a hotărît pe d. Victor Ion Popa să pună în repetiţie o serie de piese, care vor fi anunţate la timp. 12 SCAUNE Este un roman semnat de doi scriitori ruşi, Ига Щ şi Petrov martori la desmăţui şi răsturnarea vieţii sociale după marea revoluţie rusă. Romanul urmează desfăşurarea reală a unei acţiuni cu fond, grotesc, trecând prin toate fazele şi formele vieţii ruseşti. Cele douăsprezece scaune, făcând parte dintr’o coleţie a unui bogătaş poartă în unul din ele taina unei mari averi. Eroii secundari ai romanului, oamenii, se sbat trecând prin aventuri multiple şi de toate nuanţele comicului şi tragicului, căutând să adune cele 12 scaune, păstrătoare în căptuşala unuia dintre ele a bogăţiei jinduite. Este un roman de o factură nouă, scris cu nerv şi bogat în observaţii asupra derutei vremurilor de tranziţie socială, a Rusiei. VIAJA Şl OPERA Гш3С^Ж'рЕТКЕ8Си D-ra Rosa Petrila Montagna, studentă la Facultatea de litere şi filologie modernă din Roma, elevă a d-lui Claudiu Isopescu, a scris în limba italiană „Viaţa şi opera lui Cezar petrescu". Lucrarea se, Va tipări la Roma sub auspiciile seminarului Щ literat tură română. ION VLASIU вжитавЕяинижеяга" Un veritabil talent este acest domn sculptor şi „literat", Ion Vlasiu. De curând, editura Miron Neagu, de la Sighişoara, i-a tipărit o carte de spovedanie simplă. Am plecat din sat. Nu veţi găsi „literatură“ în acest volum. Nici nu trebue să găsiţi aşa ceva. Talentul cu adevărat „creator“ acela care transfigureză datele experienţei, îl puteţi găsi în lucrările de sculptură, cu adevărat în afară din comun, ale tânărului autor. Şi tocmai de aceia iată o carte care ne-a interesat. Prin naturaleţe ei, prin instinctul ei just al povestirii. Sunt pagini de autobiografie ale unui pui de țăran despre care vom auzi multe... * Ш X (■вашввввнияв1ав!ЕП!данвна!&ш8 Boteszul Domnului Icoana de la Putna sec. XV CRONICA ARTEI ICOANELE BOTEZULUI In cimitirele subpământene ale Catacombelor din Roma sau de aiurea, în baptisteriile săpate tot acolo pentru cei dintâi creştini, întâlneşti câteodată, cercetând pioasele imagini care acopăr pereţii, câte un palmier zugrăvit, alteori un cerb sau o pasăre fenix, pe care nu înţelegi cu ce gând mâna evlavioasă a pictorului le-a aşezat acolo, între chipuri de olante, de martiri sau de profeţi. Ai crede că numai un gând de poezie sau de nostalgie paradisiacă inventa aceste idilice imagini, pentru alintarea ochilor sau poate pentru o făgăduială sufletelor însetate de fericirea cerească. Dar un înţeles mai categoric Şi mai clar se ascundea sub simbolurile acestea care azi vorbesc atât de enigmatic ochilor noştri. Ele erau aluzii abia învăluite la istoria recentă a Mântuitorului, evocări pentru cei iniţiaţi şi tâlcuiri totodată în formele spirituale ale faptelor din Evanghelie. Palmierul, cerbul, pasărea-fenix nu erau altceva decât mistice imagini ale Botezului, care vorbeau despre victoria creştinului botezat asupra puterilor întunericului (palmierul), despre renaşterea spiritului prin botez (pasărea-fenix) sau despre setea de botez a catseumenului (cerbul). Astfel îşi figurau Evanghelia şi înţelesurile ei aceşti creştini cari, dacă nu văzuseră aievea chipul lui Isus, auzeau povestindu-li-se faptele lui de cei ce-i atinseseră haina cu mâna şi respiraseră acelaşi aer ca şi el Alteori, când gândul lor era de a arăta totdeodată tainica corespondenţă dintre faptele Evangheliei şi ale vechiului Testament, ei zugrăveau Botezul într’altfel, închipuind icoana Potopului cu barca lui Noe plutind pe ape, sau Trecerea Mării Roşii, care tălmăcea cuvintele Sfântului Pavel: „Părinţii noştri, toţi au primit botezul norului ,şi al mării, urmând pe Moise“ (l. Cor. X, 2) sau zugrăveaţi isvorul ce ţâşnea din ancă la atingerea vergii lui Moi-Uneori, chiar scene din Evanghelie, cum era scena Samariteneiila fântână, înfăţişa tot botezul, amintind cuvintele de adânc simbolism ale lui Isus: „apa pe care i-o voi da eu, se va preface în el intr’un isvor din care va ţâşni viaţa veşnică" (Ioan. IV, 14). Târziu numai când va începe să se risipească sfiala de a înfăţişa deadreptul chipul venerat si faptele precise ale Mântuitorului, prin secolul al IV-lea, adevărata scenă a Botezului lui Isus va începe să apară, în picturile din Catacombe în sculpturi de sarcofagii, in mozaicuri sau miniaturi. Dar pictorul sau sculptorul de atunci nu erau deloc siguri de elementele pe care aveau să le înfăţişeze. Le căutau atunci abia pe încetul, imaginea definitivă avea să fie găsită. Intr’o pictură din cripta Lucinei în Catacombele Sfântului Callist din Roma, — una dintre prea puţinele care pot fi mai vechi decât sec. al IV-lea —, un om se vede la marginea unui râu, întinzând mâna unui copil, ca pentru a-l ajuta să iasă din apă, iar într’o parte o pasăre sboară aducând o ramură de aur. Erau întâiele elemente, încă puţin hotărîte care ilustrau cuvintele Evangheliei: „In clipa când ieşea Isus din apă, Ioan a văzut cerurile deschise şi Duhul pogorîndu-se peste El, in chipul unui porumbel" (Mc. I. 10). Pictorul nu ştia încă ce înfăţişare să dea lui Isus, care aici e un copil, în alte părţi un adolescent şi mai rar un bărbat, nu ştia să-l reprezinte pe Ioan, — un sarcofag, de pildă, din sec. al IV-lea, ni-l arată cu haina, cu figura şi ţinuta unui filosof antic; nu era sigur dacă apa ce stropea creştetul Mântuitorului, era vărsată de mâna lui Ioan, de porumbelul Domnului, sau de vreun vas misterios venit din, cer, aşa cum, şi intr’un fel şi intr’alteie, ni se arată în diversele reprezentări. Şi nu era sigur nici de peisagiul în care se petrecea scena. Amănunte chiar, ale acestor primi imagini ale Botezului Domnului, ne vorbesc mai mult de amintirile păgâne decât de Evanghelie pe care artistul dorea s’o ilustreze Căci, nu numai ţinuta Şi înfăţişarea lui Ioan par desprinse din vechi reliefuri sau picturi păgâne, dar de cele mai multe ori chipul alegoric al Iordanului se vede alături, sub înfăţişarea obişnuită a alegoriilor antice ale fluviilor, iar peisagiul, cu pescari ce întind undiţa în apă şi cu amănunte de pitoresc, pare deadreptul imitat după picturi elenistice dela Pompei sau dela Alexandria Arta bizantină veche avea să transforme încetul cu Încetul aceste elemente. Trăsăturile esenţiale ale scenei şi amănuntele de decor aveau să se precizeze. Dar tradiţia elenistică din care întreaga pictură creştină luase naştere, avea să se păstreze multă vreme, uşor de recunoscut în caractere de stil şi înreminiscenţe ,evidente de figuraţie. Simplitatea de compoziţie şi nobleţea atitudinilor erau antice. Pictorul nu pierduse încă în aceste icoane ale unei noi credinţe, sentimentul de euritmie care înobilase arta clasică. Isus tânăr şi fără barbă e prezentat din faţă şi ocupă centrul tabloului. E gol, iar braţele lui atârnă dealungul corpului. Ioan, mai în vârstă şi bărbos e îmbrăcat uşor, în felul antic. Uitând cuvintele Evangheliei care ni-l descrie acoperit cu haină de pârte cămilă şi încins cu o curea, pictorul bizantin îi va zugrăvi purtând cămaşă şi drapat în pallium clasic. El stă la dreapta sau la stânga; e uneori în picioare, alteori înclinat sau chiar în genunchi. Un înger, doi, mai târziu şi mai mulţi, stau pe malul apei, cu mâinile acoperite după ritul liturgic, sub un văl. Porumbelul sfânt coboară din cer drept deasupra capului lui Isus, iar într’un colţ ieşind din apă, alegoria antică a Iordanului cu barba lungă şi cunună de trestie nu va lipsi aproape niciodată. Aşa vom întâlni această scenă, definitiv constituită, în pictura biantină, în mozaicuri sau în miniaturi, până târziu în sec. al X-lea şi uneori chiar după aceea. Stilizarea caracteristică pe care o cunoaştem, avea să se adauge numai, pentru a disimula întrucâtva derivaţia tototuşi paralele, influenţând mai aceasta imagine. Dar un al doilea tip, cu totul diferit de acesta, avea să se ivească totuşi paralele influenţând mai ales iconografia apuseană a acestei scene în pictura medievală, şi într-o măsură destul de mare şi iconografia bizantină. Era tipul creat în Orient de imaginaţia ascetică şi realistă a călugărilor din Syria şi din Capadocia, avea aprigi anahoriţi, a căror fervenţă mistică avea să transforme întreaga iconografie creştină împrumutându-i caractere care nu mai au nimic de a face cu alta antică. Severitatea schimnicişilor trăită în pustiuri galbene şi în chinovii săpate în stânci, misticismul dus până la flagelaţie şi până la ura cărnii, temperamentul întreg al acestor oameni înclinaţi către excese, de sfinţenie ca şi de barbarie aveau să ducă la concepţia de rigurozitate religioasă şi la un realism drastic în expresie, care însemnau ţiea dreptul contrazicerea oricărei amintiri clasice in artă. Ioan fusese el însuşi un anahoret care trăise în pustie. Haina lui era haina pustnicilor care se pedepseau imbrăcându-se, iar hrana, rădăcina scaiului şi mierea viespilor ascunsă in nisip. Nu era nici un motiv deci ca icoana Botezului Domnului, să-l arate într’altfel, mai blând, mai frumos sau mai Îmbrăcat. Şi pe miniaturile încondeiate în aur ale acestor neîmblânziţi schimnici Sirieni, miniaturi care au circulat în toată lumea creştină a Evului Mediu, până în Apus, până în fundul Angliei sau până în adâncurile nordice ale Rusiei, se întâlnea această altă înfăţişare a Botezătorului, omul pustiei, aspru, descărnat, cu pletele şi barba încâlcită botezând un Iisus care — el însuşi ideal al vieţii spirituale — e departe de a mai înfăţişa vreo frumuseţe trupească. Chipul lui e bărbos, ca şi al lui Ioan, trupul gol şi slab, cufundat în apă până la brâu. Iar împrejur, peisagiul dezolat al pustiei, cu ridicături râpoase tăiate capricios, înşirându-se una după alta, uneori ca nişte trepte, alteori ca nişte movile scorburoase, goale, netede şi sure. In picturile din Capadocia chiar, până şi în acest element de decor, oricât de sobru şi de aspru e socotit de prisos. Peisagiul e suprimat, ca şi perspectiva însăşi, ca pentru a face să dispară orice element de realitate inteligibilă. Isus stă în mijlocul Iordanului, dar nu cufundându-se El în apă, ci apa urcând către el, învăluindu-l uneori până la^ umeri, și ascunzându-i trupul ca într’un clopot bizar cu margini rotunde, pe care nici o matcă nu le încercuește. Această nouă iconografie, expresie a misticismului călugăresc, avea să se răspândească mai cu seamă in Occident, unde ea e curentă înainte de sec. al XlV-lea, şi in ţinuturile provinciale ale Bizanţului, pătrunzând şi în arta românească. Dar la noi, elemente neaşteptate se vor adăuga, desprinse din imaginaţia artiştilor locali, şi din credinţe populare, constituind o variantă originală a acestei tipice iconografii. La Suceviţa de exemplu, în picturi din sec. al XVI-lea, scena e de dou-trei ori repetată, cu amănunte demne de reţinut. Peisagiul e pustia Iudeii, cu atânci goale ce se înşiră într'un semicerc, asemeni unor turnuri retezate. Ici şi colo, câte un copac pitic răsare întrerupând monotonia. E noapte. Cerul albastru e plin de stele de aur, iar pe crestele stâncilor se prelinge un fel de lumină lunară. Iordanul nu e un râu, ci un lac închis între stânci. Ioan, de pe mal, se înclină asupra Domnului botezându-l. Iar Isus e gol în apă, purtând numai un şorţ în jurul Şalelor şi încununat de nimbul de sfinţenie.. Pe celălalt mal, cinci îngeri în stihare, asistă cu mâinile ascunse in valuri. S-au deschis cerurile şi din aureola de lumină, porumbelul Sfântului Duh coboară spre Isus. Dar pictorul a adăugat şi alte amănunte, mai puţin obişnuite: Apa e plină de peşti care în şiruri Se apropie de Isus, iar Mântuitorul stă de un fel de piatră ce striveşte o hidră şi în mână ţine o hârtie pe care în slavoneşte se citesc cuvintele ciudate: „Tocmeala lui Adam: Ce era această tocmeală a lui Adam? O credinţă populară, pe care zadarnic am căutat-o în Evanghelie. Ea venea din obscure erezii răspândite odinioară în poporul nostru. Intre Adam şi Satana fusese un contract care dăruise diavolului sufletul oamenilor ce mureau. Şi contractul acesta sta închis într’o piatră pe care numai Isus avea s’o descopere. Botezul Domnului era, fireşte, deslegarea de acest contract, întoarcerea sufletelor creştineşti la puritatea dinainte de Adam. Şi dacă Evanghelia uitase a povesti aceste fapte, zugravul nostru o complecta, arătând creştinului naiv dovada mântuirii lui. Asemenea elemente de credinţă populară, de imaginaţie folkloristică, se întâlnesc necontenit în toată iconografia noastră religioasă. Un învăţat strein care lucrează de mulţi ani printre noi, d. Paul Henry, a putut culege chiar,într’un studiu foarte interesant, încă multe alte exemple din acest domeniu. Toate arată acelaş lucru care nu e lipsit de interes. Că pictura aceasta veche, în aparenţă atât de tipică şi de lipsită de variaţie, era în realitate o artă vie, în care artistul popular ştia să puie cu îrfdrăsneală, nu numai imaginaţie dar adeseori propriului gând asupra lucrurilor pe care le ilustra. Arta noastră religioasă se asimila astfel şi se creea a doua oară sub mâna meşterilor de altădată. Ea nu e nici astăzi improprie pentru o nouă creaţie. Dar artistul chemat s’o cultive i se cere să aducă nu mai puţin decât aducea cel de odinoară. O identificare a sufletului său cu lucrurile minunate pe care are a le exprima, şi o sinceritate de meşteşug, care în artă e aproape acelaşi lucru cu credinţa. Av. Busuioceanu »гШреи IDITUPA «NATIONALA-CIORNOIl .