România - Provincie, ianuarie 1939 (Anul 2, nr. 225-240)

1939-01-16 / nr. 225

Taxa plătită1 P. T. T. Nr 143.114. Anul II Nr.225 Iarnă romanească In ce amintire nu dăinuieşte oare într’ascuns» tresări? emoţie a celei dintâi magice, albe, virginale ninsori? In ce suflete oare, cât de gârbove şi sclerozate şi ‘ viaţa şi insenzibilizate de viaţa; in ce suflete oare,­­ un ostrov de dincolo de neguri feerica iarna , cop’ aşa cum a fost, transfigurând într’o singură noap' '. Am cunoscut unchiaşi cu sprincenile stufo? V sina ninsă a arhondaricurilor de monăstire' ,pergamentul obrazului scrijilat de ieroglife .X .­­O indescifrabil, paralitici ţintuiţi de-un decr 'c~. ^qV cuprinşi cu toţii, de acelaş înduioşător r surda bucurie, de aceiaşi miraculoasa hk ► V jpi­larieii în dimineaţa primei zăpezi. Şi dea* v v pe la jumătatea veacului trecut, din cine ştie ce .rşii cu privilegii şi palate apărate de ger, de viscol­area cea aspră, a iernii! Pentru mulţi suvenirul acelor­­ nopţi de crivăţ, când chiuie glasuri sinistre în horn şi bâj baba Dochia cu degete de strigoaică din besnă în ferestrele oblonite, e legat de povestea unor familii sărace şi împovărate de ploduri. S’ar cuveni să cutremure şi acum, cu înfioratul pomelnic de suferinţi şi de lipsuri, de tusete seci şi de sgribulite priveghii în jurul vetrelor goale, care lasă în suflet cicatrici adânci ca tot atâtea muşcături de lup! N’a rămas însă nimic. Amintirea le-a înlăturat, le-a dige­rat, le-a neantizat­. Iernile de odinioară ne apar tuturor într’un nostalgic peisagiu cu sloiuri de cleştar, cu sclipitoare nemărginiri de albă nea, cu clinchet de zurgălăi şi gălăgioase cete de ploduri care şi-au găsit un dâmb de săniuş. E aceasta, numai aceasta, iarna românească? Fireşte, un ritm nou şi sportiv al veacului, a scos şi oamenii în toată firea din casă, la zăpezile de-afară, să lunece aerian pe tălpi de ski şi să se bucure de iarna care a fost până mai deunăzi numai o fericire a copiilor. Fireşte, în câţiva ani, ne vom învred­nici să concurăm celebrele staţiuni alpine, căci Pronia s’a întâmplat a fi generoasă cu noi, dăruindu-ne tot ce lipseşte altora: munţi Cu ■ piscurile­ în nori, brădet neatins, poeni unde scurmau zimbrii cu copitele până acum câteva veacuri, , ţărmuri de mare, isvoare ţâşnind din lespedea stâncilor, tancuri de piatră pe care se profi­lează silueta unei capre negre, o variaţie de întreg continent rotun­jit într­’iun singur hotar de ţară. "­Dar iarna românească mai este şi alta. Şi altfel. Mă gândesc la satele care hibernează sub hermina moale de omăt. ■■ ■- ■ .. . . - Decorul e fără îndoială purificat, înobilat, transfigurat. Nu se mai zăresc cocioabele hâite şi negre; au dispărut drumurile hrisoase şi podeţele cu bârnele desghiocate din ţinte; sălciile scorburoase s’au­ transformat în fantastice braţe de madrepori albi. O iarnă într’adevăr fotogenică. •­Cercetată mai de aproape, sub învelişul nămeţilor imaculaţi, viaţa indigenilor e însă mai puţin poetică şi îşi arată, umil, hâdele răni. Intr’un­ an nu s’au putut săvârşi minuni. Nu se vor desăvârşi nici în doi, nici în trei ani, căci tot ce-a fost nimicit într’un veac nu-i în firea lucrurilor şi în puterea omenească să metamorfozeze cu o vărguţă de vraciu. Va fi nevoie de răbdare, de luare aminte, de­ o lucidă readaptare la condiţii de viaţă care au fost ale noastre şi le-am pierdut, în stupida iluzie că ne civilizăm cu mare viteză, îşi aveau satele noastre, adică trei sferturi din norodul ţării, o viaţă armonică, orânduită în ciclul anotimpurilor după soluţiile de existenţă şi de lucru, fireşti unui neam de păstori şi plugari. Cât timp sămânţa pusă în pământ germina în mustul zăpezii, oamenii câmpurilor şi ai plugurilor şi ai turmelor, nu dormeau pe cuptor şi nu aşteptau echinopţiul de primăvară cu braţele încrucişate. Se îndeletniceau cu o industrie casnică, cu meşteşuguri mărunte, cu acele migăloase născociri de faur, care făceau din unealta cea mai vulgară şi din tolnicul de aşternut pe jos, un obiect de artă astăzi mult preţuit sub geamul vitrinei de muzeu. Acestea s’au stins. Nu-şi mai aveau călare şi folos, când ne-au invadat produsele me­canice ale occidentului, cu o marfă ieftină, standardizată şi lipsită de suflet. Gustul pentru costumele din buni străbuni, cu al lor particularism local, s’a pierdut; lingura e de fabrică, de fabrică oala d­e tift şi de tablă, de fabrică scaunul, masa, cârpa de jos şi de pe trup, chiar imitaţia trivială a scoarţelor cu tărcătura culorilor im­­prinate. Suspinăm după ele de dragul­ esteticei? Poate. Fără îndoială că da. Dar nu pentru argumente estetice, ne bucură îngrijorarea acestor timpuri nou, care încearcă să restaureze o tradiţie pier­dută. Ci mai ales ne bucură aceasta pentru că întoarcerea la tra­diţia pierdută, restituieşte iernii româneşti un rost activ în ciclul anotimpurilor, isbăvind trei sferturi din ţară de-o hibernare prin constrângere, în care fieştece muncitor cu braţele era osândit să consume în trei luni, de trândăvie obligatorie, tot ce-a agonisit din nouă luni de muncă robească pe brânci. Este-ne cititorul, că în loc de lirice inscripţii pe zăpada câm­purilor, nu-i oferim decât un asemenea prozaic prilej pentru ase­menea prozaice reflecţii. GEZAR PETRESCU ^CEKTIMÿ ••••• ianuarie 1939 *

Next