România - Capitala, martie 1939 (Anul 2, nr. 270-284)
1939-03-01 / nr. 270
I m 1939 ROMANIA Nr. 271 Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 28 Miercuri 1 Martie (n1. *69) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultimă se va anunţa din timp Valorile, către care ne întoarcem Ecourile unui banchet nu trec, de obiceiu, de orizontul mesei şi se sting, mai totdeauna, odată cu râsul înfundat al paharelor şi cu zgomotul mărunt al tacâmurilor. Recenta sărbătorire a d-lui prof. Mihail Ralea de către cărturarii, artiştii şi oamenii noştri de ştiinţă — cu toate că desfăşurată în jurul unor mese ca toate mesele — n’a fost, mi se pare, un simplu banchet, o simplă manifestaţie, care ar fi putut avea loc oricând. Omagiala adunare camaraderească a fost o demonstraţie deliberată, salutul unanimităţii intelectualior, cu prilejul naşterii unei ferme conştiinţe de demnitate intelectuală. Larvară până de curând, această conştiinţă a demnităţii, trezită în intelectual şi menită să-l înalţe pe prim-planul societăţii, a fost promovată, cu tărie, în cuvântarea d-lui Mihail Ralea. O cuvântare, în care văd, în care toţi ar trebui să vedem, un îndreptar pentru scriitorul român de azi, un manifest pentru oricare creator. Axat pe necesitatea întoarcerii către valorile pe care atmosfera, greu de pucioasă, a obscurantismului a încercat să le demodeze,în discursul sărbătoritului a fost o îndoită chemare: a scriitorului, care nu-şi trădează vocaţia, şi a omului, care nu-şi alungă umanitatea. Scriitorul, în care legile artei nu vor să cunoască experienţa tragismului vieţii, este, desigur, un trist exemplar de scriitor. Pentru umanizarea intelectualului şi pentru revenirea sa la demodatele dar eternele idei, de raţiune, de conştiinţă şi de civilizaţie a pledat d. Mihail Ralea. Pentru experienţa de artă, fireşte, dar şi pentru experienţa de viaţă, pentru experienţa socială. Vorbind, d-sa s-a gândit, cred, nu numai la Péguy şi la a sa „dorinţă de a salva”,de care a amintit, ci şi la marele Cartesius, care — de-abia după ce a cunoscut cu deamănuntul lumea, de-abia după ce a luptat, şi nu numai în oştile ducelui de Nassau, ci şi alături de năzuinţele întregii umanităţi — a descoperit singura scânteie, care ne deosebeşte net de celelalte animale : raţiunea. Eugen Jefaeleanu D. MIHAIL RALEA „Miroir de Bucarest" Ultimul număr al revistei lunare „Miroir de Bucarest" redactat într-o elegantă ţinută de d-na Anne Marie Negulescu, ne aduce un bogat material de informaţie politică, estetică şi mondenă din viaţa Capitalei. Numărul este închinat Reginei Marioara a Iugoslaviei, despre care d-na Negulescu scrie un însufleţit articol omagial. Un admirabil portret al d-lui ministru Armand Călinescu vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ne înfăţişează în fraze sobre, personalitatea marelui bărbat de Stat. Se subliniază, în acest portret, rolul covârşitor pe care d. Armand Călinescu îl are în opera de regenerare naţională, patronată de Majestatea Sa Regele Carol II. Mai semnalăm o pagină de însemnări, pe marginea activităţii d-lui Grigore Gafencu, ministru al Afacerilor Străine, DeuSOitiehea,o prezentare a d-lui Jovan Dudci, ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti, care este nu numai o personalitate politică, ci şi unul din cei mai de seamă scriitori ai Serbiei de azi. Contesa Raczynska, soţia ambasadorului Poloniei în România, îşi povesteşte într’un subtil interview preferinţele literare şi impresiile despre ţara şi poporul nostru. Despre înalta semnificaţie în istoria noastră naţională a zilei de 24 ianuarie, scrie d. I. Paleologu, un interesant şi documentat articol, ,Miroir de Bucarest" ne mai aduce şi o parte de cronică şi comentarii asupra mişcării artistice şi muzicale, Bucureştene. „Miroir de Bucarest" nu este numai o publicaţie de serioasă ţinută, cu un bogat material din activitatea vieţii artistice şi mondene a Capitalei, ci şi o valoroasă realizare grafică. Desen de Stybicvka m crestaturi RĂDĂCINI Despre Rădăcini, ultimul roman al d-nei H. P. Bengescu, d. Vladimir Streinu a scris, într’un cotidian de dimineaţă, o cronică judicioasă. Numai că foiletonul al doilea al acestei cronici se termină cu o astfel de observaţie... gratuită: „Rădăcini, ca şi toată producţia romancierei din anii din urmă, este o operă scrisă pentru a fi mai întâi citită într’un cenaclu literar, aşa cum însăşi autoarea îşi înştiinţează ctitorii. Topica orală (!), prezentă mai în fiecare frază, îngreunează lectura”. Este aceasta o observaţie gratuită, fantezistă, deoarece e desminţită de fapte. Este ridicol să crezi că un autor ca dina Bengescu ar fi putut scrie o carte ca asta „pentru lectură”. Iar ceea ce i se pare d-lui V. S. că e „topică orală”, este de fapt o dialectică interioară, o dinamică discursivă — stil propriu al autoarei, despre care vom sări odată un mic studiu explicativ. Dimpotrivă, la „lectură” romanul nu „mergea” deloc, fiind foarte greu de urmărit. Astfel,o bună intenţie se împotmoleşte câteodată intr’o mică inaptitudine de intuiţiei SUZANA Ed. Cartea Românească a lansat romanul Suzana, a cunoscutei scriitoare Maria S. Palade. Este romanul culiselor noastre teatrale, o carte din viaţa teatrului românesc, cu toate înălţările şi mocirlele sale. CHARLES MORGAN îi răspunde astfel lui George Moore, într-o conversaţie despre „lucrurile care-l interesează muai mult în viaţă: arta, amorul şi moartea. — De ce nu spui: arta, femeile şi religia?, întreagă George Moore cu o nuanţă de ironie. — Pentru că nu e acelaş lucru, răspunse Morgan. (Vezi „Nota despre filozofia operei sale” la traducerea Sparkenbroke de Ana Costin asupra căreia vom reveni). Ceea ce nu înţelegea George Moore, să căutăm a explica noi. Charles Morgan rtu spune: arta, femeia* şi religia,cir arta■ amorul''şi moartea, deoarece,,femeia” ,şi religia”, sunt formele exoterice ale amorului şi ale... morţii! Charles Morgan ştie ce spune dar George Moore era un realist care nu putea înţelege. Mai clar: un adevărat artist nu „iubeşte” femeile ci iubirea, în sine, nu are nevoe de „religie" (forma comună a legii divine) ci pătrunde chiar în esenţa elementului generator de religie care e moartea. FLAMURI .......— Revista literară artistică a liceelor militare, care apare la Craiova, aminteşte de tehnica grafică a dispărutei„Ramuri”. Numărul se deschide cu „ararea M. S. Regelui către ţară şi popor". Cu un cuvânt de bun rămas şoptit la pragul pornirii către eternitate „Ţării mele şi poporului meu” de Regina Maria: „Când veţi citi aceste slove Poporul Meu, eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină... Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o a-şi dori ca vocea Mea să te ajungă încă odată, chiar dincolo de liniştea mormântului. Abia împlinisem 3 ani, când am venit la tine, eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara Mea de baştină, şi sunt astăzi mândră de a fi fost născută engleză; dar când am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m’am străduit să devin o bună româncă". In restul numărului se încearcă evocarea altor mari pierderi ale neamului nostru: Octavian Goga şi Mareşal Averescu. In continuare numărului, versuri şi proză semnate de elevii şcolilor militare, alcătuind astfel un bogat mozaic al producţiei intelectuale, a tuturor acestor şcoli. VASILE POGOR Intr’o broşură de 50 pagini, d. V. I. Cataramă caută să evoce şi totodată să reabiliteze in faţa posterităţii pe unul dintre entuziaştii membri ai „pleiadei” junimiste, puţin cunoscut din cauza carenţei de creaţie literară dar care, având în vedere rolul jucat şi aportul cu totul de altă natură pe care el l-a adus Junimei merită să stea pe acelaș soclu cu T. Maiorescu. După o succintă expunere biografică, autorul insistă asupra rolului de factor constructiv, pe care Vasile Pogor l-a jucat în sânul cenaclului literar. Deși, în afară de călea traduceri din Hugo, François Copée, Th. Gautier Alfred de Musset etc., precum şi o încercare palidă de versificare, fără reală valoare, Vasile Pogor n’a scris nimic, totuşi prin „ţinuta” lui prin prestigiul şi mai ales prin atitudinea lui în faţa fenomenelor sociale ale timpului, el s'a impus cu o puternică personalitate junimistă. Desigur, încercarea pe care o face d. I. Cataramă în micul său studiu este interesantă și binevenită pentru care miorul merită laude. детдчпвш MENŢIUNI CRITICE: Eculptor şi pre cât se spune, dintre cei mai originali, d. Ion Vlasiu se situiază în categoria scriitorilor recrutaţi din artele plastice. Literatura noastră cunoaşte câţiva, în rândul cărora, şi fără să ne gândim a epuiza registrul, am aşeza pe d-nii: N. N. Tonitza, autorul atâtor spirituale pagini de critică plastică, dar şi socială; O. Han, portretistul de violente virtuţi caustice; F. Şirato, subtilul teoretician al dogmelor picturale; Ion Anestin, maestru, atât de desăvârşit, în desenul de caracter, precât şi în plastica pitoreştilor moravuri de demult şi Tache Soroceanu, all cărui cronici plastice depăşesc de bună seamă cadrul unor stricte aplicaţii profesionale. Scrisul d-lui Ion Vlasiu nu datoreză nimic vreunuia dintre înaintaşii aceştia, aşa cum nu datorează nici unuia din scriitorii, câţi s’au apropiat de subiecte, ca acela din paginile romanului d-sale. Am plecat din sat coboară din cerul surprizelor, cu hârzobul iar autorul ei se impune, dintr’odată, cu însuşiri ce vădesc pe predestinatul meşteşugar al scrisului. De bună seamă, d. Ion Vlasiu a citit literatură, în orice caz mai multă decât citise Pierre Loti, la vremea când era ales membru al Academiei Franceze. Ici şi colo, în cartea sa, sunt amintite nume de scriitori şi opere, căci eroul care pătimeşte atâtea şi care abia la vârsta juneţii împlinite şi după o puternică criză sufletească, ce-i întoarce cu gânduri funeste. Inagra lui de naştere, în preajma Murăşului la un alt drum fără pulbere, are revelaţia menirei lui de sculptor, eroul acesta, zic, era un mare devorator de literatură. Pentru un copil rămas de mic fără părinţi şi pripăşit în casa, cu dure afecţiuni, a Moşului său cititul era, poate, mai mult decât o necesitate sufletească. Era un scut, la adăpostul căruia se mai putea nădăjdui. Cititul acesta, într’o gospodărie în care munca precumpănia, prilejueşte câteva scene din care una e cu deosebire caracteristică. In timp ce devora nişte cărţi cu poveşti, adunese vacanţă din Târgul Mureş,, unde urma acum şcoala de meserii’' Moşul , discoasa şi giupâ ce-i cercetează cartea, înches: „Ia o carte d de poveşti, care nu-i bună la nie. Nici vorbă să fie aşa cum scrie ac». Ori tu crezi că mai sunt bălani?” şi lutorul: „N’am avut curajul să-i spun dar în balauri credeam”. Cum avea să creadă, mai târziu în chipurile ce dăltuia în piatra întâmplătoare — credinţă ce l-a scos deasupra sorburilor ce-l trăgeau la fund şi l-a făcut să ia conştiinţă dedarul său. După cum iarăşi, nu odată, tirania confruntărilor, îţi aduce în minte un cetitor sau altul, cu care s’ar putea să vezi înrudită arta scriitoricească a d-lui Ion Vlasiu. Cutare scenă dintre ursuzul Moş, cam tare la ureche şi angelica bunică — bună, cu adevărat bună, nu numai a nepotului acestuia fără de părinţi, dar a casei întregi — aminteşte, într’un plan, desigur mai aproape de pârnajat, de inimitabilul dialog al moşnegilor uitaţi de vreme din schiţa „Doi bătrâni” a păr. Agârbiceanu. Atâtea trăsături de psichologie ţărănească, uneori aspră, alteori sticloasă, începând cu Moşul şi sfârşind cu cel mai episodic din galeria de tipuri a volumului, duc în lumea eroilor lui Pavel Dan, de care îl apropie, de altminteri acelaş peisaj câmpenesc. In timp ce atâtea aspiraţii după o altă viaţă şi peregrinările la care se imte îndemnat eroul, îl înrudesc cu eroul „drumurilor fără popas” ale lui Petre Neagoe, indiferent de deosebirile de nivel, de la o carte la alta, una, roman în ampla accepţie a cuvântului, ceastălaltă a d-lui Ion Vlasiu, jurnal de scene, cusute una de alta, dar izbutind să dea un tot, cu puternice încheieturi şi mai ales de stăruitoare ecouri. Apropieri, mai mult sau mai puţin arbitrare, dar care au meritul, că duc la aceiaşi concluzie, anume, că lucrarea d-lui Ion Vlasiu, nu ţine de niciun model şi că numai din sine îşi trage izvorul deliciilor. Aceasta vine, poate, în primul rând, de acolo că d. Ion Vlasiu nu face literatură sau mai exact, că nu-l simţi făcând literatură. Graniţa dintre document şi reflexul său în artă nu e atât de lesne de surprins, dar sare întotdeauna în ochi, oridecâte ori intervine voinţa scriitorului, nevoia lui de a ieşi la lumină. Cartea d-lui Ion Vlasiu e o carte de confesiuni, de bucurii şi tristeţi, de adevăr şi vis, de credinţă şi depresiune, iar ceea ce uneşte o întâmplare de alta şi trece prin toate magicul său fir de artă, este calmul şi marea simplicitate cu care autorul îşi deapănă povestea. Simplicitate şi calm, atât de sigure de sine, chiar atunci când totul ar îndemna la revoltă şi diatribă, cum este cazul câtorva, puncte dureroase din viaţa de şcolar sau de ucenic a povestitorului, care se mulţumeşte să noteze, dar iartă şi trece mai departe. Şi este după aceea, dacă nu cumva înainte de aceasta, sau poate chiar o altă fată a aceluiaş dar înăscut de meşteşugar al scrisului, marea putere de caracterizare a autorului, la care nimic din ce întâmpini: întâmplare cu lungi peripeţii, cum sunt neînţelegerile familiare din casa Moşului, o simplă trăsură de stil .Avea şaisprezece ani şi era ruşinoasă şi dulce ca la vârsta aceia), scene de un glas humor sau inocente idile, reamintind vârsta sirenelor nepromovate — totul interesează şi reţine. Ogna a crescut în inima mea scrie într’unul din paragrafele cele mai duioase ale cărţii d-sale d. Ion, Vlasiu şi imagina este nu numai sugestivă dar adevărată şi pentru oricare din cititorii şi confidenţii d-sale. Şi pentru a ne opri o secundădouă la această artă însăşi, să exemplificăm, sacrificând, nu cu puţină părere de rău, atâtea din mărturiile acestei arte. Vorbiam de puterea de caracterizare a d-lui Ion Vlasiu şi alegerea merge de la început la portretul bogat în nuanţe ce d-sa consacră Moşului său. Strâns la pungă, ca şi la suflet, cum apare din prima întâlnire, când îşi păcăleşte nepotul cu o piţură rea, Moşul este, în reprezentarea d-lui Ion Vlasiu, o figură complexă, un caracter aspru, dar cuceritor, de o logică şi de un bun simţ, impunătoare, într’un cuvânt un tip inferat, graţie d-sale, în galeria tipurilor literare. Sceptic la tot ceea ce iese din albia celor deprinse, uneori ostil, dar cedând evidenţii, Moşul rămâne, oricând pe poziţia lui sufletească, chiar dacă viaţa se îndârjeşte sâ-l desmintă. Simplitatea lui ţărănească închide mult mai multă subtilitate sufletească decât s’ar crede. Cetitor pe buchisite, al gazetei la care e abonat, Moşul are conştiinţa erarhiilor şi le apără cu tenacitate. Pentru dânsul în preot e un sfânt, de aceea nu vede cu ochi buni când nepotul se hotărăşte să se facă popă. Când mai târziu îi împărtăşeşte dorinţa să se facă profesor de desen, Moşul nu înţelege cum s’ar putea, una ca asta, când nepotul n’a învăţat la liceu. Cărţile cu poveşti sunt, cum s’a văzut, mincinoase. Chipurile sculptate, operă diavolească, iar cel ce o practică, un păgân. Scenăde explicaţie, dintre becul improvizat în stupină, ar merita să fie reprodusă in întregime nu numai pentru humorul ei firesc, dar ’şi pentru nivelul de înţelepciune, la care se desfăşoară. Când sculptorul îi aminteşte că se găsesc cumpărători şi pentru astfel de lucruri, că le pun în casele lor şi le privesc ca pe icoane, Moşul dojeneşte: — „Mă, nu fii prost tu, că ION VLASIU: Am plecat din sat (Editura Miron Neagu, Sighişoara) icoanele sunt sfinte ! Cum să pui în casă nişte sperietori ca alcelea—şi arată cu mâna o sculptură, care reprezenta două fete desbrăcate”, etc. etc., ca să închee cu hotărîrea de expulzare: „Mă, cum poţi pricepe că-s lucruri bune? Cine o mai văzut chipuri cu mueri în chielea goală? Ba la dracul In casa mea nu pot răbda toate ruşinile de pe pământ. Du-te unde vrei cuele, şi apoi fă ce gândeşti, treaba ta ! Dacă o fi bine, bine o fi, dar nu abate mânia lui Dumnezeu la casa mea”. Iar când după succesul întâiei expoziţii, nepotul vine din nou în Ogra, Moşul, deşi învins, tot se mai ţine de bârna credinţei lui: „Dar să nu zici tu că chipurile tale îs una cu icoanele noastre. Că chipurile tale or fi bune pentru domni dar nu pentru creştini. Bună ne asculta şi într’un fel era mulţumită”. O figură, tot pe atâta de complexă, dar ţesută din fire cu totul opuse acelora din care e alcătuit Moşul, e Buna. Cuvântul însuşi, cum am mai spus-o, sugerează îndeajuns. Dar aş vrea să ne fi putut opri la două din scenele, de efect, şi de duioasă umanitate, în care apare Buna, de pildă, când se duce la Târgul Mureş, să-şi vadă nepotul în şcoală, sau măcar scena când, îşi însoţeşte nepotul, cu vorbe şi cu lacrămi, la plecarea din urmă: „De departe de pe marginea Murăşului când mi-am întors capul înapoi, ea era tot în marginea pădurii şi mi se părea că-i aud inima cum bate”. Şi ar mai fi de stăruit asupra sentimentului acela de intimă comuniune dintre artist şi peisagiu natal. Lechinţa cu mormântul mamei, Ogra Cu stupinele, Mureşul cu apele lui ospitaliere sunt în cartea d-lui Ion Vlasiu nu atât elemente de decor, cât personagii însufleţite cu rolul şi rostul lor, deopotrivă cu al oamenilor. Dragostea aceasta pentru această chemare a Mureşului prilejueşte d-lui Ion Vlasiu nenumărate accente, amintind, în ordinea lirică, paleta şi anotimpurile poemelor d-lui Emil Giurgiuca. Cum nu le pot reproduce, le voiu închide pe toate într’o frază a unuia din ţăranii reînnoitei din America: „...Ştiu io cât am stat în America, m'am uscat de dor. Mâneam eu chită albă şi râmfaş englezesc, dar mă gândeam cu jind la mălaiul din Ogra”. Cu adaosul că trăsăturii materiale de aici, îi răspund nostalgii şi acorduri de pură poezie. : Perpessicius Sculptura d-şoarei H. Cihoski (Expoziţia Dalles) Se zice că Phrinea, cunoscuta curtezană, cerând lui Praxiteles, marele succesor al lui Phidias, celebrul sculptor grec, să-i dăruie una din operele sale şi acesta lăsând-o să-şi aleagă singură statuia preferită, frumoasa hetairă a recurs la un truc , a pus pe un individ să spuie sculptorului că-i arde atelierul. La această veste de trăsnet, Praxiteles a strigat : „să mi se salveze cel puţin Eros şi Satyrull” şi astfel Phrinea, s’a domirit ce să aleagă. Dacă s’ar repeta jocul astăzi într’un salon amulativ cu „modernişti” ai plasticei bronzului aş striga: „salvaţi întâi lucrările d-şoarei Cihoschi !". Nu cred prea exagerată apropierea, cu toate proporţiile ce-o comportă, fiindcă, fără îndoială, cele peste zece piese, ce această delicată şi împodobită de D-zeu artistă, le expune la Dalles, arată nu o afirmare de viitor, ci o impunere de prezent, chiar dacă se află la cea dintâi expoziţie, şi poate tocmai de aceea. Rareori s’a putut un artist să înfrunte imperativele timpului şi ale evoluţiei mai lente, ori mai alegre. De cele mai multe ori anii aduc poveri, dar şi elucidări în posibilităţile tistice ale unui creator. Privind în azi, acele expresive capete de acel bronz de neo-clasică artă , capul tânărului aflat primul trate, grupurile de dans, aceativă poză a Sfântului în reculegere, dar mai două îndrăsneţe şi Strâmbă lemne, de balaurul, ori departe de a bronzuri, ori sacrat, în deja patria, nie, de ex conştiinţei tului în rează o s departe nism, a ad ci nevoitor. Şi dacă acela trece doi paşi mai îndărăt, de linia modestă a operelor d-rei Cîhoski şi-i vede portretul de cochetă graţie şi străvezie fineţii spirituală, cu care colegul de expoziţie, marele poet al penelului şi al colorilor, d. Isachie, a pictat-o pe sculptură, îşi va da îndată seama de acea spiritualitate fină din tablou se reflectă în fiece statuetă. Prima expoziţie ? Par’că nu ne vine a crede ! Să ni se erte acest dubiu, şi să ne fie primit ca un binemeritat elogiu* în orice caz. Despre d. Isachie, acest ostracizat al moderniştilor şi celor care pictează cu bidinea muiată simultan în toate culorile, s’a vorbit anterior în acest ziar. Opera sa masivă, de durată şi adâncire, în care grija desemnului* a perspectivelor este întrecuta de stima erarhizăriior coloristiNechiari când acestea sunt prea vorbeşte larg şi copios ir peisaj sau portret, tei şi un vioi cântăr cu soăre, cu umbr