România - Capitala, martie 1939 (Anul 2, nr. 270-284)

1939-03-01 / nr. 270

I m 1939 ROMANIA Nr. 271 Bon de participare LA CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 28 Miercuri 1 Martie (n1­. *69) NUMELE ADRESA Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintaţi-le pe toate odată la sfârşitul concursului. Data ultimă se va anunţa din timp Valorile, către care ne întoarcem Ecourile unui banchet nu trec, de obiceiu, de orizontul mesei şi se sting, mai tot­deauna, odată cu râsul în­fundat al paharelor şi cu zgo­motul mărunt al tacâmurilor. Recenta sărbătorire a d-lui prof. Mihail Ralea de către cărturarii, artiştii şi oamenii noştri de ştiinţă — cu toate că desfăşurată în jurul unor mese ca toate mesele — n’a fost, mi se pare, un simplu banchet, o simplă manifesta­ţie, care ar fi putut avea loc oricând. Omagiala adunare cama­raderească a fost o demon­straţie deliberată, salutul­­ u­­nanimităţii intelectualior, cu prilejul naşterii unei ferme conştiinţe de demnitate inte­lectuală. Larvară până de curând, această conştiinţă a demnităţii, trezită în intelectual şi menită să-l înalţe pe prim-planul societăţii, a fost promovată, cu tărie, în cuvântarea d-lui Mihail Ralea. O cuvântare, în care văd, în care toţi ar trebui să vedem, un îndreptar pentru scriitorul român de azi, un manifest pentru ori­care creator. Axat pe necesitatea întoarcerii către valorile pe care atmosfera, greu de pucioasă, a obscurantismului a încercat să le demodeze,î­n discursul sărbătoritului a fost o îndoită chemare: a scriitorului, care nu-şi trădează vocaţia, şi a omului, care nu-şi alungă umanitatea. Scriitorul, în care legile artei nu vor să cunoască experienţa tragismului vieţii, este, desigur, un trist exemplar de scriitor. Pen­tru umanizarea intelectualului şi pentru revenirea sa la demoda­tele dar eternele idei, de raţiune, de conştiinţă şi de civilizaţie a pledat d. Mihail Ralea. Pentru experienţa de artă, fireşte, dar şi pentru experienţa de viaţă, pentru experienţa socială. Vorbind, d-sa s-a gândit, cred, nu numai la Péguy şi la a sa „dorinţă de a salva”,de­ care a amintit, ci şi la marele Cartesius, care — de-abia după ce a cunoscut cu deamănuntul lumea, de-abia după ce a luptat, şi nu numai în oştile ducelui de Nassau, ci şi ală­turi de năzuinţele întregii umanităţi — a descoperit singura scân­teie, care ne deosebeşte net de celelalte animale : raţiunea. Eugen Jefaeleanu D. MIHAIL RALEA „Miroir de Bucarest" Ultimul­­ număr al revistei lunare „Miroir de Bucarest" redactat­­ în­tr-o elegantă ţinută de d-na Anne Marie Negulescu, ne aduce un bogat material de informaţie politică, es­tetică şi mondenă din viaţa Capita­lei. Numărul este închinat Reginei Marioara a Iugoslaviei, despre care d-na Negulescu scrie un însufleţit articol omagial. Un admirabil portret al d-lui mi­nistru Armand Călinescu vice­pre­şedinte­ al Consiliului de Miniştri, ne înfăţişează în fraze sobre, persona­litatea marelui bărbat de Stat. Se subliniază, în­ acest portret, rolul co­vârşitor pe care d. Armand Căline­­scu îl are în opera de regenerare na­ţională, patronată de Maj­esta­tea Sa Regele Carol II. Mai semnalăm o pagină de în­semnări, pe marginea activităţii d-lui Grigore Gafencu, ministru al Afacerilor Străine,­ DeuSOitieh­ea,­­o­­ prezentare a d-lui Jovan Dud­ci, am­basadorul Iugoslaviei la Bucureşti, care este nu numai o personalitate politică, ci şi unul din cei mai de seamă scriitori ai Serbiei de azi. Contesa Raczynska, soţia ambasa­dorului Poloniei în România, îşi po­vesteşte într’un subtil interview pre­ferinţele literare şi impresiile des­pre ţara şi poporul nostru. Despre înalta semnificaţie în is­toria noastră naţională a zilei de 24 ianuarie, scrie d. I. Paleologu, un interesant şi documentat articol, ,Miroir de Bucarest" ne mai a­­duce şi­­ o parte de cronică şi co­mentarii asupra mişcării artistice şi muzicale, Bucureştene. „Miroir de Bucarest" nu este nu­mai o publicaţie de serioasă ţinută, cu un bogat material din activita­tea vieţii artistice şi mondene a Ca­pitalei,­­ ci şi o valoroasă realizare grafică. Desen de Stybicvka m crestaturi RĂDĂCINI Despre Rădăcini, ultimul roman al d-nei H. P. Bengescu, d. Vladimir Streinu a scris, într’un cotidian de dimineaţă, o cronică judicioasă. Nu­mai că foiletonul al doilea al acestei cronici se termină cu o astfel de ob­servaţie... gratuită: „Rădăcini, ca şi toată producţia romancierei din anii din urmă, este o operă scrisă pentru a fi mai întâi citită într’un cenaclu literar, aşa cum însăşi autoarea îşi înştiinţează ctitorii. Topica orală (!), prezentă mai în fiecare frază, îngreunează lec­tura”. Este aceasta o observaţie gratuită, fantezistă, deoarece e desminţită de fapte. Este ridicol să crezi că un au­tor ca dina Bengescu ar fi putut scrie o carte ca asta „pentru lectură”. Iar ceea ce i se pare d-lui V. S. că e „to­pică orală”, este de fapt o dialectică interioară, o dinamică discursivă — stil propriu al autoarei, despre care vom sări odată un mic studiu expli­cativ. Dimpotrivă, la „lectură” romanul nu „mergea” deloc, fiind foarte greu de urmărit. Astfel,o bună intenţie se împotmo­leşte câteodată intr’o mică inaptitu­dine de intuiţiei SUZANA Ed. Cartea Românească a lansat romanul Suzana, a­ cunoscutei scrii­toare Maria S. Palade. Este romanul culiselor noastre tea­trale, o carte din viaţa teatrului ro­mânesc, cu toate înălţările şi mocir­lele sale. CHARLES MORGAN îi răspunde astfel lui George Moore, într-o conversaţie despre „lucrurile care-l interesează mu­ai mult în via­ţă: arta, amorul şi moartea. — De ce nu spui: arta, femeile şi religia?, întreagă George Moore cu o nuanţă de ironie. — Pentru că nu e acelaş lucru, răs­punse Morgan. (Vezi „Nota despre filozofia operei sale” la traducerea Sparkenbroke de Ana Costin asupra căreia vom reveni). Ceea ce nu înţelegea George Moore, să căutăm a explica noi. Charles Morgan rtu spune: arta, femeia* şi re­­ligia,­­cir arta■ amorul''şi moartea, de­­oarece,,fem­eia” ,şi religia”, sunt for­mele exoterice ale amorului şi ale... morţii! Charles Morgan ştie ce spune dar George Moore era un realist care nu putea înţelege. Mai clar: un adevărat artist nu „iubeşte” femeile ci iubirea, în sine, nu are nevoe de „religie" (forma co­mună a legii divine) ci pătrunde chiar în esenţa elementului genera­tor de religie care e moartea. FLAMURI .......—­­ Revista literară artistică a liceelor militare, care apare la Craiova, amin­teşte de tehnica grafică a dispărutei­­„Ramuri”. Numărul se deschide cu „ararea M. S. Regelui către ţară şi popor". Cu un cuvânt de bun rămas şoptit la pragul pornirii către eterni­tate „Ţării mele şi poporului meu” de Regina Maria: „Când veţi citi aceste slove Popo­rul Meu, eu voi fi trecut pragul tă­cerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină... Şi totuşi, din ma­rea dragoste ce ţi-am purtat-o a-şi dori ca vocea Mea să te ajungă încă odată, chiar dincolo de liniştea mor­mântului. Abia împlinisem 3 ani, când am venit la tine, eram tânără şi neştiu­toare, însă foarte mândră de ţara Mea de baştină, şi sunt astăzi mân­dră de a fi fost născută engleză; dar când am îmbrăţişat o nouă naţiona­litate, m’am străduit să devin o bu­nă româncă". In restul numărului se încearcă e­­vocarea altor mari pierderi ale nea­mului nostru: Octavian Goga şi Ma­reşal Averescu. In continuare nu­mărului, versuri şi proză semnate de elevii şcolilor militare, alcătuind astfel un bogat mozaic al producţiei intelectuale, a tuturor acestor şcoli. VAS­ILE POGOR Intr’o broşură de 50 pagini, d. V. I. Cataramă caută să evoce şi toto­dată să reabiliteze in faţa posterităţii pe unul dintre entuziaştii membri ai „pleiadei” junimiste, puţin cunoscut din cauza carenţei de creaţie litera­ră dar care, având în vedere rolul jucat şi aportul cu totul de altă natu­ră pe care el l-a adus Junimei meri­tă să stea pe acelaș soclu cu T. Maio­­rescu. După o succintă expunere biogra­fică, autorul insistă asupra rolului de factor constructiv, pe care Vasile Pogor l-a jucat în sânul cenaclului literar. Deși, în afară de călea tra­duceri din Hugo, François Copée, Th. Gautier Alfred de Musset etc., precum şi o încercare palidă de ver­sificare, fără reală valoare, Vasile Pogor n’a scris nimic, totuşi prin „ţinuta” lui prin prestigiul şi mai a­les prin atitudinea lui în faţa feno­menelor sociale ale timpului, el s'a impus cu o puternică personalitate junimistă. Desigur, încercarea pe care o face d. I. Cataramă în micul său studiu este interesantă și binevenită pentru care­ miorul merită laude. детдчпвш MENŢIUNI CRITICE: Eculptor şi pre cât se spune, dintre cei mai originali, d. Ion Vlasiu se situiază în categoria scriitorilor re­crutaţi din artele plastice. Literatu­ra noastră cunoaşte câţiva, în rân­dul cărora, şi fără să ne gândim a epuiza registrul, am aşeza pe d-nii: N. N. Tonitza, autorul atâtor spiri­tuale pagini de critică plastică, dar şi socială; O. Han, portretistul de violente virtuţi caustice; F. Şirato, subtilul teoretician al dogmelor pic­turale;­ Ion Anestin, maestru, atât de desăvârşit, în desenul de carac­ter, precât şi în plastica pitoreştilor moravuri de demult şi Tache Soro­­ceanu, all cărui cronici plastice de­păşesc de bună seamă cadrul unor stricte aplicaţii profesionale. Scrisul d-lui Ion Vlasiu nu dato­­reză nimic vreunuia dintre înainta­şii aceştia, aşa cum nu datorează nici unuia din scriitorii, câţi s’au a­­propiat de subiecte, ca acela din pa­ginile romanului d-sale. Am plecat din sat coboară din cerul surprize­lor, cu hârzobul iar autorul ei se impune, dintr’odată, cu însuşiri ce vădesc pe predestinatul meşteşugar al scrisului. De bună seamă, d. Ion Vlasiu a ci­tit literatură, în orice caz mai mul­tă decât citise Pierre Loti, la vremea când era ales membru al Academiei Franceze. Ici şi colo, în cartea sa, sunt amintite nume de scriitori şi opere, căci eroul care pătimeşte a­­tâtea şi care abia la vârsta juneţii împlinite şi după o puternică criză sufletească, ce-i întoarce cu gânduri funeste. In­agra lui de naştere, în preajma Murăşului la un alt drum fără pulbere, are revelaţia menirei lui de sculptor, eroul acesta, zic, era un mare devorator de literatură. Pentru un copil rămas de mic fără părinţi şi pripăşit în casa, cu dure a­­fecţiuni, a Moşului său cititul era, poate, mai mult decât o necesitate sufletească. Era un scut, la adăpo­stul căruia se mai putea nădăjdui. Cititul acesta, într’o gospodărie în care munca precumpănia, prilejue­­şte câteva scene din care una e cu deosebire caracteristică. In timp ce devora nişte cărţi cu poveşti, adun­e­se vacanţă din Târgul Mureş,, unde urma acum şcoala de meserii’' Moşul , discoasa şi giupâ ce-i cercetează cartea, înches: „Ia o carte d de po­veşti, care nu-i bună la n­ie. Nici vorbă să fie aşa cum scrie ac». Ori tu crezi că mai sunt bălani?” şi lutorul: „N’am avut curajul să-i spun dar în balauri credeam”. Cum avea să creadă, mai târziu în chipu­rile ce dăltuia în piatra întâmplă­toare — credinţă ce l-a scos deasu­pra sorburilor ce-l trăgeau la­ fund şi l-a făcut să ia conştiinţă de­­da­rul său. După cum iarăşi, nu odată, tira­nia confruntărilor, îţi aduce în min­te un cetitor sau altul, cu care s’ar putea să vezi înrudită arta scriito­ricească a d-lui Ion Vlasiu. Cutare scenă dintre ursuzul Moş, cam tare la ureche şi angelica bunică — bună, cu adevărat bună, nu numai a ne­potului acestuia fără de părinţi, dar a casei întregi — aminteşte, într’un plan, desigur mai aproape de pâ­rnajat, de inimitabilul dialog al moş­negilor uitaţi de vreme din schiţa „Doi bătrâni” a păr. Agârbiceanu. Atâtea trăsături de psichologie ţără­nească, uneori aspră, alteori sticloa­să, începând cu Moşul şi sfârşind cu cel mai episodic din galeria de tipuri a volumului, duc în lumea eroilor lui Pavel Dan, de care îl apropie, de altminteri acelaş peisaj câmpenesc. In timp ce atâtea aspiraţii după o altă viaţă şi peregrinările la care se imte îndemnat eroul, îl înrudesc cu eroul „drumurilor fără popas” ale lui Petre Neagoe, indiferent de deose­birile de nivel, de la o carte la alta, una, roman în ampla accepţie a cu­vântului, ceastălaltă a d-lui Ion Vlasiu, jurnal de scene, cusute una de alta, dar izbutind să dea un tot, cu puternice încheieturi şi mai ales de stăruitoare ecouri. Apropieri, mai mult sau mai pu­ţin arbitrare, dar care au meritul, că duc la aceiaşi concluzie, anume, că lucrarea d-lui Ion Vlasiu, nu ţine de niciun model şi că numai din sine îşi trage izvorul deliciilor. Aceasta vine, poate, în primul rând, de acolo că d. Ion Vlasiu nu face literatură sau mai exact, că nu-l simţi făcând literatură. Graniţa dintre document şi reflexul său în artă nu e atât de lesne de surprins, dar sare întotdea­una în ochi, oridecâte ori intervine voinţa scriitorului, nevoia lui de a ieşi la lumină. Cartea d-lui Ion Vla­siu e o carte de confesiuni, de bucu­rii şi tristeţi, de­ adevăr şi vis, de credinţă şi depresiune, iar ceea ce uneşte o întâmplare de alta şi trece prin toate magicul său fir de artă, este calmul şi marea simplicitate cu care autorul îşi deapănă povestea. Simplicitate şi calm, atât de sigure de sine, chiar atunci când totul ar îndemna la revoltă şi diatribă, cum este cazul câtorva, puncte dureroase din viaţa de şcolar sau de ucenic a povestitorului, care se mulţumeşte să noteze, dar iartă şi trece mai de­parte. Şi este după aceea, dacă nu cumva înainte de aceasta, sau poate chiar o altă fată a aceluiaş dar înăscut de meşteşugar al scrisului, marea putere de caracterizare a au­torului, la care nimic din ce întâm­pini: întâmplare cu lungi peripeţii, cum sunt neînţelegerile familiare din casa Moşului, o simplă trăsură de stil .Avea şaisprezece ani şi era ru­şinoasă şi dulce ca la vârsta aceia), scene de un glas humor sau ino­cente idile, reamintind vârsta sirene­lor nepromovate — totul interesează şi reţine. Ogna a crescut în inima mea scrie într’unul din paragrafele cele mai duioase ale cărţii d-sale d. Ion, Vlasiu şi imagina este nu numai sugestivă dar adevărată şi pentru oricare din cititorii şi confidenţii d-sale. Şi pentru a ne opri o secundă­­două la această artă însăşi, să exem­plificăm, sacrificând, nu cu puţină părere de rău, atâtea din mărtu­riile acestei arte. Vorbiam de puterea de caracterizare a d-lui Ion Vlasiu şi alegerea merge de la început la portretul bogat în nuanţe ce d-sa consacră Moşului său. Strâns la pungă, ca şi la suflet, cum apare din prima întâlnire, când îşi păcă­leşte nepotul cu o piţură rea, Moşul este, în reprezentarea d-lui Ion Vla­­siu, o figură complexă, un caracter aspru, dar cuceritor, de o logică şi de un bun simţ, impunătoare, în­tr’un cuvânt un tip inferat, graţie d-sale, în galeria tipurilor literare. Sceptic la tot ceea ce iese din albia celor deprinse, uneori ostil, dar ce­dând evidenţii, Moşul rămâne, ori­când pe poziţia lui sufletească, chiar dacă viaţa se îndârjeşte sâ-l des­mintă. Simplitatea lui ţărănească închide mult mai multă subtilitate sufletească decât s’ar crede. Cetitor pe buchisite, al gazetei la care e abonat, Moşul are conştiinţa erar­hiilor şi le apără cu tenacitate. Pen­tru dânsul în preot e un sfânt, de aceea nu vede cu ochi buni când nepotul se hotărăşte să se facă po­pă. Când mai târziu îi împărtăşeşte dorinţa să se facă profesor de de­sen, Moşul nu înţelege cum s’ar pu­tea, una ca asta, când nepotul n’a învăţat la liceu. Cărţile cu poveşti sunt, cum s’a văzut, mincinoase. Chipurile sculptate, operă diavo­lească, iar cel ce o practică, un pă­gân. Scenă­­de­ explicaţie, dintre becul improvizat în stupină, ar me­rita să fie reprodusă in întregime nu numai pentru humorul ei firesc, dar ’şi pentru nivelul de înţelepciu­ne, la care se desfăşoară. Când sculptorul îi aminteşte că se găsesc cumpărători şi pentru astfel de lu­cruri, că le pun în casele lor şi le privesc ca pe icoane, Moşul doje­neşte: — „Mă, nu fii prost tu, că ION VLASIU: Am plecat din sat (Editura Miron Neagu, Sighişoara) icoanele sunt sfinte ! Cum să pui în casă nişte sperietori ca alcelea—şi arată cu mâna o sculptură, care re­prezenta două fete desbrăcate”, etc. etc., ca să închee cu hotărîrea de expulzare: „Mă, cum poţi pricepe că-s lucruri bune? Cine o mai vă­zut chipuri cu mueri în chielea goa­lă? Ba la dracul In casa mea nu pot răbda toate ruşinile de pe pă­mânt. Du-te unde vrei cu­­­ele, şi apoi fă ce gândeşti, treaba ta ! Dacă o fi bine, bine o fi, dar nu abate mânia lui Dumnezeu la casa mea”. Iar când după succesul întâiei ex­poziţii, nepotul vine din nou în Ogra, Moşul, deşi învins, tot se mai ţine de bârna credinţei lui: „Dar să nu zici tu că chipurile tale îs una cu icoanele noastre. Că chipu­rile tale or fi bune pentru domni dar nu pentru creştini. Bună ne as­culta şi într’un fel era mulţumită”. O figură, tot pe atâta de com­plexă, dar ţesută din fire cu totul opuse acelora din care e alcătuit Moşul, e Buna. Cuvântul însuşi, cum am mai spus-o, sugerează îndeajuns. Dar aş vrea să ne fi putut opri la două din scenele, de efect, şi de du­ioasă umanitate, în care apare Buna, de pildă, când se duce la Târgul Mureş, să-şi vadă nepotul în şcoală, sau măcar scena când, îşi însoţeşte nepotul, cu vorbe şi cu lacrămi, la plecarea din urmă: „De departe de pe marginea Murăşului când mi-am întors capul înapoi, ea era tot în marginea pădurii şi mi se părea că-i aud inima cum bate”. Şi ar mai fi de stăruit asupra sentimentului acela de intimă co­muniune dintre artist şi peisagiu­ natal. Lechinţa cu mormântul ma­mei, Ogra Cu stupinele, Mureşul cu apele lui ospitaliere sunt în cartea d-lui Ion Vlasiu nu atât elemente de decor, cât personagii însufleţite cu rolul şi rostul lor, deopotrivă cu al oamenilor. Dragostea aceasta pentru această chemare a Mureşu­lui prilej­ueşte d-lui Ion Vlasiu nenu­mărate accente, amintind, în ordi­nea lirică, paleta şi anotimpurile poemelor d-lui Emil Giurgiuca. Cum nu le pot reproduce, le voiu închide pe toate într’o frază a unuia din ţăranii reînnoitei din America: „..­.Ştiu io cât am stat în America, m­'am uscat de dor. Mâneam eu chită albă şi râmfaş englezesc, dar mă gândeam cu jind la mălaiul din Ogra”. Cu a­­daosul că trăsăturii materiale de aici, îi răspund nostalgii şi acorduri de pură poezie. :­­ Perpessicius Sculptura d-şoarei H. Cihoski (Expoziţia Dalles) Se zice că Phrinea, cunoscuta curte­zană, cerând lui Praxiteles, marele succesor al lui Phidias, celebrul sculp­tor grec, să-i dăruie una din operele sale şi acesta lăsând-o să-şi aleagă sin­gură statuia preferită, frumoasa he­tairă a recurs la un truc , a pus pe un individ să spuie sculptorului că-i arde atelierul. La această veste de trăsnet, Praxiteles a strigat : „să mi se salveze cel puţin Eros şi Satyrull” şi astfel Phrinea, s’a domirit ce să a­­leagă. Dacă s’ar repeta jocul astăzi în­tr’un salon amulativ cu „modernişti” ai plasticei bronzului aş striga: „sal­vaţi întâi lucrările d-şoarei Cihos­­chi !". Nu cred prea exagerată apro­pierea, cu toate proporţiile ce-o com­portă, fiindcă, fără îndoială, cele pes­te zece piese, ce această delicată şi împodobită de D-zeu artistă, le ex­pune la Dalles, arată nu o afirmare de viitor, ci o impunere de prezent, chiar dacă se află la cea dintâi ex­poziţie, şi poate tocmai de aceea. Rareori s’a putut un artist să înfrun­te imperativele timpului şi ale evo­luţiei mai lente, ori mai alegre. De cele mai multe ori anii aduc poveri, dar şi elucidări în posibilităţile tistice ale unui creator. Privind în azi, acele expresive capete de acel bronz de neo-clasică artă , capul tânărului aflat primul trate, grupurile de dans, acea­tivă poză a Sfântului în reculegere, dar mai două îndrăsneţe şi Strâmbă lemne, de balaurul, ori departe de a bronzuri, ori sacrat, în deja patria, nie, de ex conştiinţei tului în rează o s departe nism, a ad ci nev­oito­r. Şi dacă acela trece doi paşi mai îndărăt, de linia modestă a operelor d-rei Cîhoski şi-i vede portretul de cochetă graţie şi străvezie fineţii spirituală, cu care colegul de expozi­ţie, marele poet al penelului şi al colorilor, d. Isachie, a pictat-o pe sculptură, îşi va da îndată seama de acea spiritualitate fină din tablou se reflectă în fiece statuetă. Prima ex­poziţie ? Par’că nu ne vine a crede ! Să ni se erte acest dubiu, şi să ne fie primit ca un binemeritat elogiu* în orice caz. Despre d. Isachie, acest ostracizat al moderniştilor şi celor care pictează cu bidinea muiată simultan în toate culorile, s’a vorbit anterior în acest ziar. Opera sa masivă, de durată şi adâncire, în care grija desemnului* a perspectivelor este întrecuta de sti­ma erarhizăriior coloristiNechiari când acestea sunt prea vorbeşte larg şi copios ir peisaj sau portret, tei şi un vioi cântăr cu soăre, cu umbr

Next