România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-313)
1939-04-01 / nr. 301
*• Iv- 1939 românia No. 301 Bon de participare CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 59 Sâmbătă 1 Aprilie (No. 301) NUMELE ADRESA ■j .. Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintati-le pe toate o data la sfârşitul concursului. Data ultima se va anunţa dîn timp PAUL CLAUDEL de ION MARIN SADOVEANU pentru a putea vorbi despre Claudel după cum se cuvine, ar trebui spus totul deodată, ar trebui înfăţişată intreagă sa operă într’o singură privire cuprinzătoare, în toată somptuozitatea, în toată complexitatea nesfârşită şi unitatea ei profundă". Iată ce scria Jacques Rivière, învăţăcelul între cele încă nedesvălutite şi partenerul de ani lungi de corespondenţă a lui Claudel, despre maestrul uriaş şi izolat. Am citat, pasajul de mai sus ca pe un gând şi un sentiment al tuturor celor cari au găsit în Claudel, după trude şi isbânzi luminoase aşa cum se cuvine în marile frământări, nu numai o bucurie dar şi o adâncă iniţiere. Cum însă "dublul hermetism, al operei şi al restrângerii ei, nu se poate numai enunţa pentru a fi înţeles, vom încerca, foarte schematic, să dăm o înfăţişare giganticei construcţii a lui Paul Claudel. * Această operă, începe mult mai târziu de prima amintire literară a poetului: ca elev al liceului „Louis la Grand” de la Paris, unde a fost coleg cu Romain Rolland, el a fost distins la o împărţire de premii de chiar Ernest Renan. Claudel n’a uitat acest lucru niciodată. Şi mult mai târziu scrie: „Je suis entre dans la vie un baiser de Renan sur la front". E, nu numai o amintire, ci poate şi o învinuire a sufletului şi sbuciumului său de atunci. Anii de formaţiune sunt tulburi şi chinuiţi. E adevărat că acel care avea să aibă o înrâuire hotărîtoare asupra sa, Arthur Rimbaud, poetul asociat pentru noi în atâtea cotituri de viață alături de Verlaine, îl ispitea, dându-i oarecare linişte cu poemele sale. Data însă memorabilă pentru Claudel rămâne 25 Decembrie 1866. E data conversiunea sale definitive la catalocism. In catedrala Notre Dame de la Paris, în acea zi de Crăciun, el, care dusese până atunci o viaţă impură, închis în carcera unui materialism din care nu se putea elibera, se simţi atins de harul dumnezeesc, şi după cum singur o spune, dăruit cu lacrima şi suspinul. Din ziua aceea Claudel a început să creadă, să practice, să cânte şi să apere Biserica Apuseană, de care nu s’a deslipit, ca fiu smerit, până azi. Ambasador al Franţei, fie fie că se găsea în Japonia unde şi-a împletit râvnele sufleteşti cu atrăgătoarele .Vestici , orientale, fie în America unde smnti c femăilele incepţiei sale despre limne, se găsea contrazis la materiális°cca“» peste tot 611 robusteţea ,şi saniatatea de simţuri a unui ţăran francez, plecat şi îndrăgostit de natură, îl descifra pe Dumnezeu, în creaţiunea sa, cu acea putere unică ce face din acest pasionat al lumii fizice înconjurătoare, un mare şi neegalat poet. „Deschideţi bine ochii, scrie el în „Arta poetică". Lumea e încă neatinsă, e feciorelnică ca în prima zi şi proaspătă ca laptele. Necunoscutul e materia însăşi a cunoaşterii noastre, e bunul spiritului nostru şi hrana sa cea mai de preţ". Prospeţimea aceasta a lumii e însăşi sănătoasa sa prospeţime sufletească. Claudel plimbă deasupra şi dealungul întregei Creaţiuni o adevărată furie de a simţi, de a se topi în lucruri, în privelişti, în făpturi, de a prinde şi a reda intr’un puternic relief şi culoare vie substanţa însăşi a creaţiunilor înconjurătoare. Limba sa aspră, abruptă, grosolană de multe ori nu minte şi nu fardează. De aci şi impresia de nou şi închegat al descrierilor sale. Un fel de bărbăţie respectuoasă şi adânc închinată şi cercetătoare îl caracterizează pe Claudel în dragostea cu natura. Sunt în opera sa mii de notaţiuni cari din gingăşia şi măruntul lor, dar mai ales prin conturul precis al imaginei, reamintesc subţirimea şi obiectivitatea lui Jules Renard (luna în crai nou, ca un deget îndoit cu unghia ascuţită”; sau: „corul broaştelor, ca clocotire de vale" sau — şi de data aceasta, din crear „îngerul a vestit pe Maria": bătrânul, cu păr alb în urechi, ca o inimă de anghinare"). Dar alături de această gingăşie, la Paul Claudel, talent major şi viril, uimesc puterea şi viziunea de ansamblu. Descriind un fluviu din Extremul Orient spune că, e ca o ieşire din lume, că e Asia insăşi care s’a pornit şi merge. Aceasta natură totală, redată în basorelife şi nu în plan — atât de puternică e — depăşeşte fireşte cu mult naturismul cu care suntem obicinuiţi. Natura la Claudel rămâne pură şi desprinsă în blocuri, de mâini tari. Nimic din sentimentalitatea resfrântă în peisagii a romanticilor, după cum Claudel, care îşi plasează acţiunile pieselor sale în medii complet diferite în timp şi spaţiu nu se îngrijeşte niciodată să satisfaca рптш comandament romantic al culorii locale. Ba dimpotrivă el pune oarecare ironie faţă de acest procedeu, când da indicaţiile scenice pentru „îngerul a vestit pe Maria" spunând că totul se petrece dintr’un ev mediu convenţional şi cam la fel, după cum poeţii evului mediu îşi închipuiau antichitatea. E poate hotărît ca felul acesta rar de a simţi natura să fie mai puţin un dar scriitoricesc, ci mai degrabă unul al spiritelor adânc religioase. Căci oricât ar fi de opuşi şi sigur invrăjmăşiţi catolicul practicant Claudel de protestatorul individualist Martin Luther, nu cunosc două exemple mai asemănătoare. Neîncetat,, o lectură a Colocviilor" în fragmentele de lumina şi de extaz faţă de Creaţiune, ţi-l reaminteşti De Claudel, într’atât Luther merge’ până la fundul lucrurilor, gustându-le, mângăindu-le, privindu-Ie, şi mai ales căutând dincolo de ele celula germinativă atât pe planul realităţilor, cât şi al semnificaţiilor universale. Oricât s’ar despărţi drumurile dogmelor şi doctrinelor, în această frenezie vin să se altoiască construcţiile şi sistemele de interpretare. Să-l privim pe cel claudelian în toată majestuoasa sa înfăţişare. Lumea—Creaţiunea aceasta admirată, îndrăgită în tot cuprinsul ei şi în amănunt — pentru Paul Claudel (şi aci îmbracă poetul pe adâncul credincios catolic ce-şi clădeşte pe Dumnezeul creator toîi'-'prin învăţăturii Bisericii sale) este o construcţie, un edificiu sever şi de neclintit. Din temelii eterne aşezate de Creator se înalţă totul până în foişorul aerian şi vast, în jurul căruia plutesc stelele. Ca şi la creştinul medieval Catolic, ca şi la Dante totul este legat şi străbătut de un sentiment cosmic al spaţiului. „Arta poetică" a lui Claudel, după cum s-a mai spus, este la un loc şi o teologie şi o cosmogonie. Simţindu-se adânc legat şi trăind în sistemul acesta, fără nici o iniţiativă sau libertate, tălmăcirea realităţilor astfel ordonate, erarhizate şi valorificate, va fi fireşte alta decât acelea cu care suntem obicinuiţi. Pentru „a cunoaşte" el nu se închide cu filozofii moderni în conştiinţa sa. Fiecare lucru, de la cel mai mare până la cel mai mic, în această uriaşă clădire care este lumea, îşi are locul său bine stabilit, unul şi pentru totdeauna acelaş. Fiecare lucru nu are numai valoarea sa, în Creaţiune, ci simbolic şi pe a întregului, sau a oricărei alte părţi care o reprezintă. Şi toate la un subt mâna lui Dumnezeu, care le-a creat, au apărut deodată şi împreună. A cunoaşte deci, însemnează a avea o privire de ansamblu a tuturor Creaţiunilor. Din acest fapt de a exista şi a te fi născut odată, subt mâna creatorului, cu tot ce e pe lume, se deduce şi posibilitatea ta de a cunoaşte. Trataul de cunoaşere a lumei, a lui Claudel, se intitulează chiar, cu un joc de cuvinte care desvăluie sistemul de gândire: Traité de la Connaissance du Monde. (Connaissance — cunoaştere, connaissance, naştere împreună). Natura, în toate făpturile sale, nu este altceva decâ un sistem de semne, de litere ale unui dumnezeesc alfabet, pe care trebuie să le descifrezi pentru a ceti şi cunoaşte întreaga Creaţiune. Irttr’un astfel de sistem de gândire — citez pe E. Critius — funcţiunea poeului nu poate fi psihologică, ci metafizică. El nu poate face altceva decât să descrie şi să lege împreună faţa simbolică a lucrurilor, pentru a da formulele care să slujească la descifrarea lumii, etern acelaş în tiparul său de neclintit. In această lume, ca un fel de unitate de măsură pentru crearea vastelor simboluri, apare la Claudel locul pe care îl destină omului. Corpului omenesc în special. In el stau măsurile dumnezeeşti. Astfel în „îngerul a vestit pe Maria" actul III, iată ce spune calfa de zidar, despre meşteşugul pe care îl învaţă , de la meşterul Pierre de Craon . Multe ne-a învăţat. Ne-a învăţat,, ce înseninează, măsurătoarea degetului mapalmii^' cotul şi:-lărgimea "dinte©' braţbV şi hinguirea- braţelor şi-cercul pc care îl faci. Şi piciorul şi pasul. Vă închipuiţi oare că trupul omenesc a fost indiferent bătrânului Noe, când şi-a întocmit corabia? Crezi oare că e indiferent numărul de paşi ce faci de la uşe până la altar, şi, înălţimea la care îi e îngăduit ochiului să urce, şi numărul sufletelor ce încap în amândouă laturile bisericilor? Artistul păgân făurea totul pe dinafară, iar noi făurim totul pe dinăuntru asemeni albinelor. Şi precum face sufletul pentru trup, nimic nu e mişcat, totul trăeşte. Totul e spre lauda Domnului! Şi tot după legile trupului omenesc îşi alcătueşte Claudei ritmurile creaţiunilor sale lirice şi dramatice. In bătaia pulsului şi ritmul sângelui in circulaţia sa, desluşeşte poetul accentele şi pauzele care trebuie să dea cântec şi unduire versetelor sale. Nu numai lumea dar pe el însuşi, sângele său cadenţat, bătut în vine, creat de acelaş Dumnezeu, îl ascultă, îi descifrează în ritm şi îl transcrie melodinci cu loviturile sale, imaginele. Intr’un asemenea sistem de gândire ce forme poate lua drama? Problemele morale sau sufleteşti purtate de voinţe care se luptă potrivnic, pentru a da acea mişcare a acţiunii fireşte că cu greu se pot îmbrăca în hieratismul somptuos al lui Claudel. Deci, faţă de clasicismul francez şi o anumită parte din teatrul Shakespearian, avem o creaţiune cu totul deosebită. Personagiile nu vor putea fi bine strâns închise în individualităţile şi voinţele lor. Mai degrabă ele vor sta să primească valori din afară. Lumea înconjurătoare şi natura, care are o mare însemnătate în teatrul lui Claudel, se vor resfrânge cu toate culorile lor în sufletele celor ce trec pe scenă. Găsindu-se plasate în acest strict univers claudelian, singurul care contează, nu numai fiinţele, dar şi lucrurile se vor oglindi în ele şi vor da valori. Ca şi la Eliniaci dramele nu se petrec in suflete închise, urmând drumul desfăşurării lor psihologice, ci în destinele personagiilor. Materia tragică nu se mai găseşte în stări de suflet ci în aşezarea omului în univers. Un anumit Shakespeare — Hamlet şi Lear — cunosc această concepţie. In „îngerul a vestit pe Maria" variantă mai târzie şi mult mai dramatică decât prima formă „La jeune fille Violaine", personagiile principale alcătuesc două familii distincte: personagiile supremei jertfe creştine, adânc legate de construcţia claudeliană: Anne Vercors, Pierre de Craon şi Violaine şi personagiile realităţii care nu poate fi nici bună nici rea pentru că e tot Dumnezeiască făptuire: Mara şi Jacques Hury. Din tot teoril lui Claudel se desprinde, în unduiri lente cari urcă adeseori până la cel mai sgduitor dramatism, acel simţământ larg de comuniune a spectatorului cu vastele mistere metafizice purtate de personagii, în devenire care duc cu ele, în propria lor substanţă taina lumii şi viziunea de profet a autorului. „L’annonce faite à Marie” (Ingerul a vestit pe Maria) a fost jucată pentru prima oară în seara de 21 Decembrie 1912 la Théâtre de l’Oeuvre (Sala Malakoff), în regia lui Lugné-Poë, fiind apoi reluată în Mai 1921 la Comedia Montaigne, de astă dată pusă în scenă de Gaston Baty. — Pe atunci încă puțin cunoscut. începând de la acea dată, „îngerul a vestit pe Maria” a fost tradusă în mai multe limbi şi jucată adeseori pe toate scenele europene. Principalele versiuni streine sunt datorate d-rei Louise Morgan Sili (limba engleză), d-lui Milas Marten (limba cehă), d-lui Jacques Hegner (limba germană) şi în sfârşit d-lui Ion Pillat, care semnează versiunea românească. In 1913 „îngerul a vestit pe Maria” a fost premiată de Academia Franceză, decernându-i-se premiul Narcisse Michaut. Piesa urmează să intre în repertoriul Comediei Franceze chiar în anul de faţă, în regia d-lui Jacques Copeau şi cu d-na Madeleine Renaud în rolul Violainei. „îngerul a vestit pe Maria” este în realitate a doua versiune a piesei „La jeunne fille Violaine”, care nu s’a jucat niciodată. Deosebirea dintre cele două versiuni este că în cea de a doua, adică în „îngerul a vestit pe Maria” apare un personaj nou, Pierre de Craon, trimisul Domnului, prezentat de altfel nu în chip de zeu, ci de om’. Acest ziditor de biserici, este singurul care-şi dă seama că Violaine nu e făcută pentru a deveni nevasta lui Jacques Hury şi că scopul ei este de a se sacrifica în viaţă, pentru binele omenirii, pentru ideea creştină, pentru o lume viitoare. Violaine neaşteptând decât un semn, a înţeles chemarea pe care i-o face Domnul prin Pierre de Craon. Iată pentru ce această a doua versiune este mult mai clară, mult mai precisă şi capătă de la început o rezonanţă mai puternică, mai simbolică. „îngerul a vestit pe Maria” nu este propriu zis o dramă, ci un mister religios. Jean Schlumberger într’o cronică apărută în „La Nouvelle Revue Française” (Iunie 1921) arată — analizând piesa lui Claudel, cu ocazia reluărei de la Comedie Montaigne — diferenţa din punctul de vedere al technicei teatrale între o dramă şi un mister. „Drama se sfârşeşte de îndată ce s'a produs catastrofa; un mister, din contra se prelungeşte mult, după criză, până la restabilirea echilibrului, până la împăcarea cu Dum- Ineaeu. De aci şi ultimul act, care tinde spre linişte şi care contrazice vechile noastre obiceiuri. Dar acest act rămâne în tradiţia şi în logica teatrului religios. Acest mister, acest miracol religios, conceput într-un spirit catolic, se desfăşoară pe două planuri un plan pământesc şi altul divin, iar personagiile se mişcă în amândouă aceste lumi obositoare. Acţiunea se petrece în sânul unei familii de ţărani, compusă din Anne Vercors, plugar bătrân nevasta lui şi două fete: Mara cea rea, şi Voitaine, cea blândă. Acestor personagii li se alătură alte două, menite să joace un rol important în desfăşurarea piesei: Pierre de Craon, sculptor şi ziditor de biserici şi Jacques Hury, un ţăran cum se cade. In acest miracol, de o delicată şi luminată înflăcărare, de o poezie molcomă, scrie Edmund Sée în „Le mouvement dramatique” comentând piesa lui Claudele, autorul s’a străduit să pună în lumină (şi în acţiune) acea dogmă a „comuniunei sfinţilor” ce face din ei o Biserică’. Cei sfinţi, adică cei chemaţi sunt Anne Vercors, Pierre de Craon şi Violaine. Iată de ce ei trebue — continuă Edmund Sée — „să lucreze fără întrerupere în contra lor şi să asculte de soarta lor secretă, dinainte plămădită”. Anne, care este un plugar înstărit, fericit soţ şi părinte, nu poate să nu plece către Ţara Sfântă. Tot astfel şi Violaine care iubeşte pe Jacques, trebue cu toate acestea să sărute într’o bună zi pe Pierre de Craon şi să se molipsească de lepră, pentru ca astfel, prin acest sărut, să merite toate suferinţele ei, să merite supremul dar, dincolo de viaţă şi de moarte. După cum precizează Edmund Sec în acelaş articol, ea „este binecuvântata Violaine”, cea chemată, cea aleasă, şi de la începutul actului al doilea când murmură: „Nu, vicleana, dar blânda, blânda Vilaine”, ea îşi dă seama în mod inconştient de rolul ei. Tot astfel, în momentul desnodământului, apare clar, că Violaine şi Pierre se vor întâlni pe lumea cealaltă, căci „dacă Pierre a cauzat omeneşte vorbind Violainei tot râul posibil, el este din punct de vedere divin, mai aproape de ea, decât Jaques pe care nu-i este îngăduit să-l iubească”. Celelalte personagii, Mara, Jacques, Maria, nu sunt decât auxiliare având rolul de a provoca „celor aleşi”, prin lipsa lor de credinţă, prin răutatea lor, prin nedreptatea lor, acele reacţiimi supraomeneşti necesare pentru înfăptuirea misiunii lor. Personagii din „îngerul a vestit pe Maria" văzute de JIQUIDE „ÎNGERUL a vestit PE MARIA Oprit cu stricteţe de biserică, încă din timpul sfinţilor părinţi, teatrul a părăsit calea profană, făcându-şi din nou apariţia în veacul de mijloc sub forma misterelor cu caracter religios. Spectacolele organizate în genere în faţa Catedralelor, de către corporaţii târgoveţe şi confrerii monahale erau de o măreţie al cărei ecou ajunge până la noi. Temele erau în genere luate din Evanghelie şi mai ales reprezentau viaţa pământească a Mântuitorului. Paul Claude treia această tradiţie, întreruptă în linia ei esenţială prin Renaştere, într’o formă de artă atât de rafinată încât face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai epocei. „îngerul a vestit pe Maria" lucrarea pe care Teatrul Naţional o înfăţişează publicului românesc, e deci un mister şi ca atare comportă o măreaţă desfăşurare liturgică. Clipa culminantă a lucrării este noaptea Crăciunului, acel miez de noapte al tuturor transfigurărilor, înfiorate da zboruri şi bucurii de îngeri. In noaptea fără seamăn a Nativităţii, când pământescul se înalţă spre cerurile deschise, a aşezat Paul Claudel înfricoşătoarea întâmplare a copilului înviat de o fecioară leproasă. De altfel în aceeaşi noapte de Crăciun o altă fecioară, o ciobăncuţă duce pe Regele pribeag să se încoroneze în catedrala de la Reims... Totul cu un fast spiritual şi lumesc cu o solemnitate liturgică ce se alege dintr’o tradiţie milenară. Dar „îngerul a vestit pe Maria" nu e numai un mister religios de o inspiraţie plină de măreţie. Este în acelaş timp şi una dintre cele mai înfricoşătoare tragedii ale omului, realizată cu o putere dramatică şi cu un dar al creaţiei care aşează pe marele poet catolic printre cei mai de seamă autori de teatru ai literaturii universale. E drama logodnicei Violaine care înfiorată de bucuria primăverei, „fiindcă e prea fericită" sărută în zorii zilei un prieten lepros, pe ziditorul demiurgie de catedrale, Pierre de Craon. Se va îmbolnăvi de lepră, își va pierde logodnicul, familia, va fi alungată cu blestem dintre oameni, într’o peşteră, hrănită de departe cu coji de pâine. Putredă de vie, oarbă, va fi căutată după 8 ani de sora care i-a luat logodnicul, ca să-î învie singurul copil, mort. Minunea se va m«■Евваваививяававаяаакшаи® de CAMIL PETRESCU făptui şi fecioara leproasă şi sfântă, va putea fi ucisă, după ce a născut din nou un prunc în noaptea de Crăciun. Această parte de tragedie lumească stă fără îndoială alături de cele mai zguduitoare pagini ale lui Eschil şi Shakespeare. Pentru Teatrul Naţional, reprezentarea acestei lucrări, socotită în genere ca nereprezentabilă, de aceea rareori jucată, a pus probleme de regie considerabil. In afară de fostul liturgic pe care Paul Claudel îl menţine cu stăruinţă, mai era faptul că lucrarea fiind scrisă în versete de o factură foarte deosebită, adesea cu bogată desfăşurare verbală, punea probleme mai ales interpreţilor. Nuanţa de convenţional implicat în realitate ar fi cerut repetiţii de luni de zile, ca să se ajungă la un debit rapid (care să corespundă convenţionalului) şi în acelaş timp colorat şi accentuat ici şi colo, ca o înfigere în realitate. Părerea noastră este că nu e vorba de versete propriu zise, cu atât mai puţin de o proză ritmată, cum cred unii, ci e vorba numai de o dispoziţie grafică, menită să puncteze respiraţia interpreţilor, născocirea unei intuiţii geniale teatrale. In aceste versete e dscrisă frumuseţea ogoarelor, măreţia biblică a gospodăriei ţăranului Anne Vercors, puterea Catedralelor, slava lui Dumnezeu. In acelaş timp celălalt fir, cel dramatic propriu zis, tragedia demnă de Iov a Vidaviei, cerea mijloace de tragediană fără pereche. Se va vedea сит, date fiind împrejurările, Teatrul Naţional s’a străduit eroic să realizeze ceea ce rareori s’a realizat în teatrul european. Nu e mai puţin adevărat că asemenea momente de artă implică şi o altă solicitudine a publicului, o anumită voinţă de artă, care se traduce printr’o adevărată comuniune cu scena. Spectatorul nostru e obicinuit adesea ca scena sa vie la el în sală, uneori parcar dori ca actorul să-şi întrerupă jocul până se aşează el mai bine în scaun, şi să vorbească pe scenă mai tare, încât omul să-l poată auzi, chiar, distrat urmăreşte tăetura hainei vecinului. Pentru asemenea spectatori „îngerul a vestit pe Maria" e dea dreptul un examen. Dar răsplata va fi clipa de măreţie transcendentă oferită cu stângăcii rafinate de poet mare, odată cu una din cele mai mari drame reprezentate pe scenă, fii adevăr Pentru uzul acelora care caută — în teatru — adevărul ,cu orice preţ, acest fragment din cartea bătrânului Emile Fabre: „In numele adevărului s’au făcut revoluţiile în teatru (şi în roman). Fiecare generaţie de autori a observat defectele şcolii care o precedase ca bunăoară exagerarea unor sentimente, puerilitatea unor convenţii. Ei au evitat aceste defecte dar fără să-şi dea seama că urmau la rândul lor să altereze adevărul căzând în alte exagerări, creând noi convenţii. Nu este amuzant să vezi pe Diderot vorbind de adevăr „a propos” de „Fiul natural”. Hugo a propos de Cromwell. Zola a propos de Moștenitorii Rabourdin? Diderot avea dreptate să ceară ca după ce publicul s’a interesat de lumea dela Curte să se intereseze de burghezie. Zola era întemeiat să ceară pentru scriitor dreptul de a arăta toate josniciile, toate mârșăviile sufletului omenesc; şi pe bună dreptate iarăşi Hugo încerca să descotorosească arta dramatică de regulile prea înguste în care se sufoca. Este neîndoios că se lărgea astfel în mod deosebit câmpul de observaţie al autorului dramatic, dar adevărul în numele căruia Diderot, Zola, Hugo se revoltau n’avea nici o legătură cu reformele reclamate. De ce era mai advărat să arăţi pe ţăran decât pe marchiz, pe hoţ decât pe omul de ispravă? De ce era mai adevărat să extinzi la şase luni sau la un an acţiunea mărginită înainte la numai douăzeci şi patru de ore. Să o plimbi din Saragossa la Aix la Chapelle în loc să o ţii închisă în Palatul Cezarilor sau în casa lui Horaţiu? Dacă există convenţii în unele comedii ale lui Réginard, ale lui Marivauxşi în acele ale scriitorilor mai înaintaţi ai secolului al XVIII-lea, nu sunt oare mult mai multe în piesele lui Diderot cu sensiblema şi smiorcăiala lor caracteristică şi în toate lucrările făcătorilor de drame şi de melodrame care i-au succedat? Dacă tragedia lui Voltaire şi a lui Campistron este rece şi artificială, drama romantică voind să fie mai Vie ftu cade în evidente extravaganţe? Dacă piesele celui de al doilea imperiu nu ne înfăţişează decât personagii prea virtuoase, prea dezinteresate, şcoala naturalistă nu ne-a arătat ea dimpotrivă personagii uniform josnice şi a căror reuniune în aceiaş comedie este tot atât de factice cât întâlnirea amabilelor marionete ale lui Scribe şi ale lui Doucet? In realitate, şi cum spune Zola el însuşi „fiecare artist nu vede decât un colţ al naturii” şi nu îl vede decât „prin Efipipriul său temperament”. Adesea însă ceea ce consideră el drept adevăr nu este decât un spectacol al naturii deformat de propria sa viziune”. de Ijustibus Am citit deunăzi un interesant arrticol despre chestiuni de teatru iscălit Vladimir Streinu. Şi nu mică mi-a fost bucuria constatând că subtitlul eseist al Revistei Fundaţiilor Regale este pe cale să-şi amendeze opinii despre arta scenică exprimate intr’un interview acordat revistei „Vremea’ cu oarecare descurajantă hotărâre. Intr’adevăr intre declaraţia că nu merge la teatru socotind — ni se pare — genul inferior şi abilitatea in ale meseriei de care dă dovadă in recentul articol este o prăpastie pe care suntem bucuroşi de a constata că timpul şi reflexia au implinit-o. N’avem decât o singură dorinţă de exprimat: să persevereze. Este nevoie in publicistica noastră teatrală de condeiul dibaciu în analiza noţiunilor estetice pe care îl mânuie d. Vladimir Streinu. Este nevoie mai ales de accentul convingător şi lipsit, de sinuozităţi morale al criticului obişnuit să-şi asume răspunderi şi să dispreţuiască un avantajul nuanţelor intelectuale, deprimanta reticenţă morală. despre repertorii Am însemnat zilele trecute cuvinte de regret privitor la repertoriul teatrelor care le avem fără discriminări de vechime sau de subvenţie. De la o vreme, la calitatea privată a textelor încercate se adaugă faptul că principiul reluărilor tinde să înlocuiască avantagiul de inedit şi riscul premierelor propriu zise. De ce se face apel la piese care odinioară n’au repurtat decât succese de moment, succese fără rezonanţă intelectuală şi de ce nu se oferă, la egalitate de gen piese proaspete? Aceste reflexii ne-au fost prilejuite de informaţia că la unul din teatrele „Scitei’* se va pune din nou în scenă „Monte Carlo”. Duminică APARE fi ROMÂNIA LITERARĂ 38 pagini in culori 7 lei exemplarul