România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 301-313)

1939-04-01 / nr. 301

*• Iv- 1939 românia No. 301 Bon de participare CONCURSUL DISTRACTIV „IN LUMEA ENIGMELOR" No. 59 Sâmbătă 1 Aprilie (No. 301) NUMELE ADRESA ■j .. Strângeţi zilnic aceste cupoane şi înaintati-le pe toate o data la sfârşitul concursului. Data ultima se va anunţa dîn timp PAUL CLAUDEL de ION MARIN SADOVEANU pentru a putea vorbi despre Claudel după cum se cuvine, ar trebui spus to­tul deodată, ar trebui înfăţişată in­­treagă sa operă într’o singură privire cuprinzătoare, în toată somptuozitatea, în toată complexitatea nesfârşită şi uni­tatea ei profundă". Iată ce scria Jacques Rivière, învăţă­­celul între cele încă nedesvălutite şi partenerul de ani lungi de coresponden­ţă a lui Claudel, despre maestrul uriaş şi izolat. Am citat, pasajul de mai sus ca pe un gând şi un sentiment al tutu­ror celor cari au găsit în Claudel, după trude şi isbânzi luminoase aşa cum se cuvine în marile frământări, nu numai o bucurie dar şi o adâncă iniţiere. Cum însă "dublul hermetism, al ope­rei şi al restrângerii ei, nu se poate nu­mai enunţa pentru a fi înţeles, vom în­cerca, foarte schematic, să dăm o înfă­ţişare giganticei construcţii a lui Paul Claudel. * Această operă, începe mult mai târziu de prima amintire literară a poetului: ca elev al liceului „Louis la Grand” de la Paris, unde a fost coleg cu Romain Rol­land, el a fost distins la o împărţire de premii de chiar Ernest Renan. Claudel n’a uitat acest lucru niciodată. Şi mult mai târziu scrie: „Je suis entre dans la vie un baiser de Renan sur la front". E, nu numai o amintire, ci poate şi o învinuire a sufletului şi sbuciumului său de atunci. Anii de formaţiune sunt tul­buri şi chinuiţi. E adevărat că acel care avea să aibă o înrâuire hotărîtoare a­­supra sa, Arthur Rimbaud, poetul aso­ciat pentru noi în atâtea cotituri de viață alături de Verlaine, îl ispitea, dându-i oarecare linişte cu poemele sale. Data­­ însă memorabilă pentru Clau­del rămâne 25 Decembrie 1866. E data conversiunea sale definitive la catalo­­cism. In catedrala Notre Dame de la Paris, în acea zi de Crăciun, el, care dusese până atunci o viaţă impură, în­chis în carcera unui materialism din care nu se putea elibera, se simţi atins de harul dumnezeesc, şi după cum sin­gur o spune, dăruit cu lacrima şi sus­pinul. Din ziua aceea Claudel a început să creadă, să practice, să cânte şi să apere Biserica Apuseană, de care nu s’a deslipit, ca fiu smerit, pâ­nă azi. Ambasador al Franţei, fie fie că se găsea în Japonia unde şi-a împletit râvnele sufleteşti cu atrăgătoa­­rele .Vestici , orientale, fie în America unde smnti c femăile­le in­cepţiei sale despre limne, se găsea contrazis la materiális­°cca“» peste tot 611 robusteţea ,şi saniatatea de simţuri a unui ţăran francez, plecat şi îndră­­gostit de natură, îl descifra pe Dumne­zeu, în creaţiunea sa, cu acea putere u­nică ce face din acest pasionat al lumii fizice înconjurătoare, un mare şi nee­galat poet. „Deschideţi bine ochii, scrie el în „Arta poetică". Lumea e încă neatinsă, e feciorelnică ca în prima zi şi proas­pătă ca laptele. Necunoscutul e mate­ria însăşi a cunoaşterii noastre, e bu­nul spiritului nostru şi hrana sa cea mai de preţ". Prospeţimea aceasta a lu­mii e însăşi sănătoasa sa prospeţime sufletească. Claudel plimbă deasupra­ şi dealungul întregei Creaţiuni o adevăra­tă furie de a simţi, de a se topi în lu­cruri, în privelişti, în făpturi, de a prin­de şi a reda intr’un puternic relief şi culoare vie substanţa însăşi a creaţi­­unilor înconjurătoare. Limba sa aspră, abruptă, grosolană de multe ori nu minte şi nu fardează. De aci şi impre­sia de nou şi închegat al descrierilor sale. Un fel de bărbăţie respectuoasă şi adânc închinată şi cercetătoare îl ca­racterizează pe Claudel în dragostea cu natura. Sunt în opera sa mii de nota­­ţiuni cari din gingăşia şi măruntul lor, dar mai ales prin conturul precis al i­­maginei, reamintesc subţirimea şi o­­biectivitatea lui Jules Renard (luna în crai nou, ca un deget îndoit cu unghia ascuţită”; sau: „corul broaştelor, ca clo­cotire de v­­­ale" sau — şi de data a­­ceasta, din crear „îngerul a vestit pe Maria": bătrânul, cu păr alb în urechi, ca o­­ inimă de anghinare"). Dar ală­turi de această gingăşie, la Paul Clau­del, talent major şi viril, uimesc pute­rea şi viziunea de ansamblu. Descriind un fluviu din Extremul Orient spune că, e ca o ieşire din lume, că e Asia insăşi care s’a pornit şi merge. Aceasta natură totală, redată în basorelife şi nu în plan — atât de puternică e — de­păşeşte fireşte cu mult naturismul cu care suntem obicinuiţi. Natura la Clau­del rămâne pură şi desprinsă în blocuri, de mâini tari. Nimic din sentimentali­tatea resfrântă în peisagii a romanti­cilor, după cum Claudel, care îşi pla­sează acţiunile pieselor sale în medii complet diferite în timp şi spaţiu nu se îngrijeşte niciodată să satisfaca рптш comandament romantic al culorii locale. Ba dimpotrivă el pune oarecare ironie faţă de acest procedeu, când da indi­caţiile scenice pentru „îngerul a vestit pe Maria" spunând că totul se petrece dintr’un ev­ mediu convenţional şi cam la fel, după cum poeţii evului mediu îşi închipuiau antichitatea. E poate hotărît ca felul acesta rar de a simţi natura să fie mai puţin un dar scriitoricesc, ci mai degrabă unul al spi­ritelor adânc religioase. Căci oricât ar fi de opuşi şi sigur in­­vrăjmăşiţi catolicul practicant Claudel de protestatorul individualist Martin Luther, nu cunosc două exemple mai asemănătoare. Neîncetat,, o lectură a Colocviilor" în fragmentele de lumina şi de extaz faţă de Creaţiune, ţi-l rea­minteşti De Claudel, într’atât Luther merge’ până la fundul lucrurilor, gus­­tându-le, mângăindu-le, privindu-Ie, şi mai ales căutând dincolo de ele celula germinativă atât pe planul realităţilor, cât şi al semnificaţiilor universale. Oricât s’ar despărţi drumurile dog­melor şi doctrinelor, în această frene­zie vin să se altoiască construcţiile şi sistemele de interpretare. Să-l privim pe cel claudelian în toată majestuoasa sa înfăţişare. Lumea—Creaţiunea acea­sta admirată, îndrăgită în tot cuprinsul ei şi în amănunt — pentru Paul Clau­del (şi aci îmbracă poetul pe adâncul credincios catolic ce-şi clădeşte pe Dumnezeul creator toîi'-'prin învăţăturii Bisericii sale) este o construcţie, un e­­dificiu sever şi de neclintit. Din teme­lii eterne aşezate de Creator se înalţă totul până în foişorul aerian şi vast, în jurul căruia plutesc stelele. Ca şi la creştinul medieval Catolic, ca şi la Dante totul este legat şi străbătut de un sentiment cosmic al spaţiului. „Arta poetică" a lui Claudel, după cum s-a mai spus, este la un loc şi o teologie şi o cosmogonie. Simţindu-se adânc le­gat şi trăind în sistemul acesta, fără nici o iniţiativă sau libertate, tălmăcirea realităţilor astfel ordonate, erarhizate şi valorificate, va fi fireşte alta decât acelea cu care suntem obicinuiţi. Pen­tru „a cunoaşte" el nu se închide cu fi­lozofii moderni în conştiinţa sa. Fieca­re lucru, de la cel mai mare până la cel mai mic, în această uriaşă clădire care este lumea, îşi are locul său bine stabilit, unul şi pentru totdeauna ace­­laş. Fiecare lucru nu are numai valoa­rea sa, în Creaţiune, ci simbolic şi pe a întregului, sau a oricărei alte părţi care o reprezintă. Şi toate la un subt mâna lui Dumnezeu, care le-a cre­at, au apărut deodată şi împreună. A cunoaşte deci, însemnează a avea o pri­vire de ansamblu a tuturor Creaţiunilor. Din acest fapt de a exista şi a te fi nă­scut odată, subt mâna creatorului, cu tot ce e pe lume, se deduce şi posibili­tatea ta de a cunoaşte. Trataul de cu­noaşere a lumei, a lui Claudel, se in­titulează chiar, cu un joc de cuvinte ca­re desvăluie sistemul de gândire: Traité de la Connaissance du Monde. (Con­naissance — cunoaştere, connaissance, naştere împreună). Natura, în toate făpturile sale, nu este altceva decâ un sistem de semne, de litere ale unui dumnezeesc alfabet, pe care trebuie să le descifrezi pentru a ceti şi cunoaşte întreaga Creaţiune. Irttr’un astfel de sistem de gândire — citez pe E. Critius — funcţiunea poeului nu poate fi psihologică, ci me­tafizică. El nu poate face altceva de­cât să descrie şi să lege împreună faţa simbolică a lucrurilor, pentru a da for­mulele care să slujească la descifrarea lumii, etern acelaş în tiparul său de neclintit. In această lume, ca un fel de unitate de măsură pentru crearea va­stelor simboluri, apare la Claudel locul pe care îl destină omului. Corpului o­­menesc în special. In el stau măsurile dumnezeeşti. Astfel în „îngerul a vestit pe Maria" actul III, iată ce spune calfa de zidar, despre meşteşugul pe care îl învaţă , de la meşterul Pierre de­ Craon . Multe ne-a învăţat. Ne-­a învăţat,, ce însenin­ează, măsurătoarea degetului ma­­palmii^' cotul şi:-lărgimea "dinte©' bra­ţbV şi hingu­irea- braţelor şi-cercul p­c ca­re îl faci. Şi piciorul şi pasul. Vă închipuiţi oare că trupul omenesc a fost indiferent bătrânului Noe, când­ şi-a­ întocmit corabia? Crezi oare că e indiferent numărul de­­ paşi ce faci de la uşe până la altar, şi,­ înălţimea la care îi e îngăduit ochiului­ să urce, şi numărul sufletelor ce încap în amândouă laturile bisericilor? Artistul păgân făurea totul pe dina­fară, iar noi făurim totul pe dinăuntru asemeni albinelor. Şi precum face su­fletul pentru trup, nimic nu e mişcat, totul trăeşte. Totul e spre lauda Domnului! Şi tot după legile trupului omenesc îşi alcătueşte Claudei ritmurile crea­ţiunilor sale lirice şi drama­tice. In bătaia pulsului şi ritmul sângelui in circulaţia sa, desluşeşte poetul ac­centele şi pauzele care trebuie să dea cântec şi unduire versetelor sale. Nu numai lumea dar pe el însuşi, sângele său cadenţat, bătut în vine, creat de a­­celaş Dumnezeu, îl ascultă, îi descifrează în ritm şi îl transcrie melodinci cu lovi­turile sale, imaginele. Intr’un asemenea sistem de gândire ce forme poate lua drama? Problemele morale sau sufleteşti pur­tate de voinţe care se luptă potrivnic, pentru a da acea mişcare a acţiunii fi­reşte că cu greu se pot îmbrăca în hie­ratismul somptuos al lui Claudel. Deci, faţă de clasicismul francez şi o anumită parte din teatrul Shakespearian, avem o creaţiune cu totul deosebită. Perso­­nagiile nu vor putea fi bine strâns în­chise în individualităţile şi voinţele lor. Mai degrabă ele vor sta să primească valori din afară. Lumea înconjurătoare şi natura, care are o mare însemnătate în teatrul lui Claudel, se vor resfrânge cu toate culorile lor în sufletele celor ce trec pe scenă. Găsindu-se plasate în a­cest strict univers claudelian, singurul care contează, nu numai fiinţele, dar şi lucrurile se vor oglindi în ele şi vor da valori. Ca şi la Elini­­aci dramele nu se pe­trec in suflete închise, urmând drumul desfăşurării lor psihologice, ci în desti­nele personagiilor. Materia tragică nu se mai găseşte în stări de suflet ci în aşezarea omului în univers. Un anumit Shakespeare — Hamlet şi Lear — cu­nosc această concepţie. In „îngerul a vestit pe Maria" vari­antă mai târzie şi mult mai dramatică decât prima formă „La jeune fille Vio­laine", personagiile principale alcătuesc două familii distincte: personagiile su­premei jertfe creştine, adânc legate de construcţia claudeliană: Anne Vercors, Pierre de Craon şi Violaine şi persona­giile realităţii care nu poate fi nici bu­nă nici rea pentru că e tot Dumneze­iască făptuire: Mara şi Jacques Hury. Din tot teori­l lui Claudel se des­prinde, în unduiri lente cari urcă ade­seori până la cel mai sgduitor drama­tism, acel simţământ larg de comuniune a spectatorului cu vastele mistere me­tafizice purtate de personagii, în deve­nire care duc cu ele, în propria lor sub­stanţă taina lumii şi viziunea de profet a autorului. „L’annonce faite à Marie” (Inge­rul a vestit pe Maria) a fost jucată pentru prima oară în seara de 21 Decembrie 1912 la Théâtre de l’Oeu­vre (Sala Malakoff), în regia lui Lugné-Poë, fiind apoi reluată în Mai 1921 la Comedia Montaigne, de astă dată pusă în scenă de Gaston Baty. — Pe atunci încă puțin cunoscut. începând de la acea dată, „înge­rul a vestit pe Maria” a fost tradusă în mai multe limbi şi jucată adese­ori pe toate scenele europene. Prin­cipalele versiuni streine sunt dato­rate d-rei Louise Morgan Sili (lim­ba engleză), d-lui Milas Marten (limba cehă), d-lui Jacques Hegner (limba germană) şi în sfârşit d-lui Ion Pillat, care semnează versiunea românească. In 1913 „îngerul a vestit pe Ma­ria” a fost premiată de Academia Franceză, decernându-i-se premiul Narcisse Michaut. Piesa urmează să intre în reper­toriul Comediei Franceze chiar în anul de faţă, în regia d-lui Jacques Copeau şi cu d-na Madeleine Renaud în rolul Violainei. „îngerul a vestit pe Maria” este în realitate a doua versiune a piesei „La jeunne fille Violaine”, care nu s’a jucat niciodată. Deosebirea dintre cele două ver­siuni este că în cea de a doua, a­­dică în „îngerul a vestit pe Maria” apare un personaj nou, Pierre de Craon, trimisul Domnului, prezen­tat de altfel nu în chip de zeu, ci de om’. Acest ziditor de biserici, este singurul care-şi dă seama că Violai­ne nu e făcută pentru a deveni ne­vasta lui Jacques Hury şi că scopul ei este de a se sacrifica în viaţă, pentru binele omenirii, pentru i­­deea creştină, pentru o lume vii­toare. Violaine neaşteptând decât u­n semn, a înţeles chemarea pe care i-o face Domnul prin Pierre de Craon. Iată pentru ce această a doua versiune este mult mai clară, mult mai precisă şi capătă de la în­ceput o rezonanţă mai puternică, mai simbolică. „îngerul a vestit pe Maria” nu este propriu zis o dramă, ci un mister religios. Jean Schlumberger într’o cronică apărută în „La Nou­velle Revue Française” (Iunie 1921) arată —­ analizând piesa lui Claudel, cu ocazia reluărei de la Comedie Montaigne —­ diferenţa din punctul de vedere al technicei teatrale în­tre o dramă şi un mister. „Drama se sfârşeşte de îndată ce s'a produs catastrofa; un mister, din contra se prelungeşte mult, du­pă criză, până la restabilirea echi­­­librului, până la împăcarea cu Dum­- I­neaeu. De aci şi ultimul act, care tinde spre linişte şi care contrazice vechile noastre obiceiuri. Dar acest act rămâne în tradiţia şi în logica teatrului religios. Acest mister, acest miracol reli­gios, conceput într-u­n spirit catolic, se desfăşoară pe două planuri un plan pământesc şi altul divin, iar personagiile se mişcă în amândouă aceste lumi obositoare. Acţiunea se petrece în sânul unei familii de ţărani, compusă din Anne Vercors, plugar bătrân nevasta lui şi două fete: Mara cea rea, şi Voi­­taine, cea blândă. Acestor perso­nagii li se alătură alte două, menite să joace un rol important în desfă­şurarea piesei: Pierre de Craon, sculptor şi ziditor de biserici şi Jac­ques Hury, un ţăran cum se cade. In acest miracol, de o delicată şi luminată înflăcărare, de o poezie molcomă, scrie Edmund Sée în „Le mouvement dramatique” comentând piesa lui Claudel­e, autorul s’a străduit să pună în lumină (şi în acţiune) acea dogmă a „comuniunei sfinţilor” ce face din ei o Biserică­’. Cei sfinţi, adică cei chemaţi sunt Anne Vercors, Pierre de Craon şi Violaine. Iată de ce ei trebue — continuă Edmund Sée — „să lucreze fără întrerupere în contra lor şi să asculte de soarta lor secretă, dinain­te plămădită”. Anne, care este un plugar înstărit, fericit soţ şi părin­te, nu poate să nu plece către Ţara Sfântă. Tot astfel şi Violaine care iubeşte pe Jacques, trebue cu toate acestea să sărute într’o bună zi pe Pierre de Craon şi să se molipsească de lepră, pentru ca astfel, prin a­­cest sărut, să merite toate suferinţe­le ei, să merite supremul dar, din­colo de viaţă şi de moarte. După cum precizează Edmund Sec în acelaş articol, ea „este bine­cuvântata Violaine”, cea chemată, cea aleasă, şi de la începutul actului al doilea când murmură: „Nu, vi­cleana, dar blânda, blânda V­ilai­­ne”, ea îşi dă seama în mod incon­ştient de rolul ei. Tot astfel, în momentul desnodământului, apare clar, că Violaine şi Pierre se vor în­tâlni pe lumea cealaltă, căci „dacă Pierre a cauzat omeneşte vorbind Violainei tot râul posibil, el este din punct de vedere divin, mai aproape de ea, decât Jaques pe care nu-i este îngăduit să-l iubească”. Celelalte personagii, Mara, Jac­ques, Maria, nu sunt decât auxilia­re având rolul de a provoca „celor aleşi”, prin lipsa lor de credinţă, prin răutatea lor, prin nedreptatea lor, acele reacţiimi supraomeneşti necesare pentru înfăptuirea misiunii lor. Personagii din „îngerul a vestit pe Maria" văzute de JIQUIDE „ÎNGERUL a vestit PE MARIA Oprit cu stricteţe de biserică, încă din timpul sfinţilor părinţi, teatrul a părăsit calea profană, făcându-şi din nou apariţia în veacul de mijloc sub forma misterelor cu caracter religios. Spectacolele organizate în genere în faţa Catedralelor, de către corporaţii târgoveţe şi confrerii monahale erau de o măreţie al cărei ecou ajunge până la noi. Temele erau în genere luate din Evanghelie şi mai ales reprezentau via­ţa pământească a Mântuitorului. Paul Claude t­reia această tradiţie, întreruptă în linia ei esenţială prin Renaştere, într’o formă de artă atât de rafinată încât face din el unul dintre cei mai mari poeţi ai epocei. „îngerul a vestit pe Maria" lucrarea pe care Teatrul Na­ţional o înfăţişează publicului româ­nesc, e deci un mister şi ca atare com­portă o măreaţă desfăşurare liturgică. Clipa culminantă a lucrării este noap­tea Crăciunului, acel miez de noapte al tuturor transfigurărilor, înfiorate da zboruri şi bucurii de îngeri. In noaptea fără seamăn a Nativităţii, când pă­mântescul se înalţă spre cerurile des­chise, a aşezat Paul Claudel înfricoşă­­toarea întâmplare a copilului înviat de o fecioară leproasă. De altfel în aceeaşi noapte de Crăciun o altă fecioară, o ciobăncuţă duce pe Regele pribeag să se încoroneze în catedrala de la Reims... Totul cu un fast spiritual şi lumesc cu o solemnitate liturgică ce se alege din­­tr’o tradiţie milenară. Dar „îngerul a vestit pe Maria" nu e numai un mister religios de o inspi­raţie plină de măreţie. Este în acelaş timp şi una dintre cele mai înfricoşă­­toare tragedii ale omului, realizată cu o putere dramatică şi cu un dar al crea­ţiei care aşează pe marele poet catolic printre cei mai de seamă autori de tea­tru ai literaturii universale. E drama logodnicei Violaine care înfiorată de bucuria primăverei, „fiindcă e prea fe­ricită" sărută în zorii zilei un prieten lepros, pe ziditorul demiurgie de cate­drale, Pierre de Craon. Se va­­ îmbolnă­vi de lepră, își va pierde logodnicul, fa­milia, va fi alungată cu blestem dintre oameni, într’o peşteră, hrănită de de­parte cu coji de pâine. Putredă de vie, oarbă, va fi căutată după 8 ani de sora care i-a luat logodnicul, ca să-î învie singurul copil, mort. Minunea se va­ m­«■Евваваививяававаяаакшаи® de CAMIL PETRESCU făptui şi fecioara leproasă şi sfântă, va putea fi ucisă, după ce a născut din nou un prunc în noaptea de Crăciun. Această parte de tragedie lumească stă fără îndoială alături de cele mai zguduitoare pagini ale lui Eschil şi Shakespeare. Pentru Teatrul Naţional, reprezenta­rea acestei lucrări, socotită în genere ca nereprezentabilă, de aceea rareori ju­cată, a pus probleme de regie conside­rabil. In afară de fostul liturgic pe ca­re Paul Claudel îl menţine cu stăruinţă, mai era faptul că lucrarea fiind scrisă în versete de o factură foarte deosebi­tă, adesea cu bogată desfăşurare verba­lă, punea probleme mai ales interpre­ţilor. Nuanţa de convenţional implicat în realitate ar fi cerut repetiţii de luni de zile, ca să se ajungă la un debit ra­pid (care să corespundă convenţionalu­lui) şi în acelaş timp colorat şi accen­tuat ici şi colo, ca o înfigere în realitate. Părerea noastră este că nu e vorba de versete propriu zise, cu atât mai puţin de o proză ritmată, cum cred unii, ci e vorba numai de o dispoziţie grafică, menită să puncteze respiraţia interpre­ţilor, născocire­a unei intuiţii geniale teatrale. In aceste versete e dscrisă fru­museţea ogoarelor, măreţia biblică a go­spodăriei ţăranului Anne Vercors, pu­terea Catedralelor, slava lui Dumnezeu. In acelaş timp celălalt fir, cel drama­tic propriu zis, tragedia demnă de Iov a Vid­aviei, cerea mijloace de tragedia­nă fără pereche. Se va vedea сит, date fiind împrejurările, Teatrul Naţional s’a străduit eroic să realizeze ceea ce ra­reori s’a realizat în teatrul european. Nu e mai puţin adevărat că asemenea momente de artă implică şi o altă soli­citudine a publicului, o anumită voinţă de artă, care se traduce printr’o ade­vărată comuniune cu scena. Spectatorul nostru e obicinuit adesea ca scena sa vie la el în sală, uneori parcar dori ca actorul să-şi întrerupă jocul până­ se a­­şează el mai bine în scaun, şi să vor­bească pe scenă mai tare, încât omul să-l poată auzi, chiar, distrat urmăre­şte tăetura hainei vecinului. Pentru a­­semenea spectatori „îngerul a vestit pe Maria" e dea dreptul un examen. Dar răsplata va fi clipa de măreţie trans­cendentă oferită cu stângăcii rafinate de poet mare, odată cu una din cele mai mari drame reprezentate pe scenă, fii adevăr Pentru uzul acelora care caută — în teatru — adevărul ,cu orice preţ, acest fragment din cartea bătrânului Emile Fabre: „In numele adevărului s’au făcut revoluţiile în teatru (şi în roman). Fiecare generaţie de autori a obser­vat defectele şcolii care o precedase ca bunăoară exagerarea unor senti­mente, puerilitatea unor convenţii. Ei au evitat aceste defecte dar fă­ră să-şi dea seama că urmau la rân­dul lor să altereze adevărul căzând în alte exagerări, creând noi con­venţii. Nu este amuzant să vezi pe Dide­rot vorbind de adevăr „a propos” de „Fiul natural”. Hugo a propos de Cromwell. Zola a propos de Moșteni­torii Rabourdin? Diderot avea dreptate să ceară ca după ce publicul s’a interesat de lu­mea dela Curte să se intereseze de burghezie. Zola era întemeiat să ceară pen­tru scriitor dreptul de a arăta toate josniciile, toate mârșăviile sufletului omenesc; şi pe bună dreptate iarăşi Hugo încerca să descotorosească ar­ta dramatică de regulile prea îngus­te în care se sufoca. Este neîndoios că se lărgea astfel în mod deosebit câmpul de observa­ţie al autorului dramatic, dar adevă­rul în numele căruia Diderot, Zola, Hugo se revoltau n’avea nici o legă­tură cu reformele reclamate. De ce era mai advărat să arăţi pe ţăran de­cât pe marchiz, pe hoţ decât pe o­­mul de ispravă? De ce era mai ade­vărat să extinzi la şase luni sau la un an acţiunea mărginită înainte la numai douăzeci şi patru de ore. Să o plimbi din Saragossa la Aix la Chapelle în loc să o ţii închisă în Palatul Cezarilor sau în casa lui Ho­­raţiu? Dacă există convenţii în unele co­medii ale lui Réginard, ale lui Mari­vaux­­şi în acele ale scriitorilor mai înaintaţi ai secolului al XVIII-lea, nu sunt oare mult mai multe în pie­sele lui Diderot cu sensiblem­a şi smiorcăiala lor caracteristică şi în toate lucrările făcătorilor de drame şi de melodrame care i-au succedat? Dacă tragedia lui Voltaire şi a lui Campistron este rece şi artificială, drama romantică voind să fie mai Vie ftu cade în evidente extrava­ganţe? Dacă piesele celui de al doilea im­periu nu ne înfăţişează decât perso­nagii prea virtuoase, prea dezintere­sate, şcoala naturalistă nu ne-a ară­tat ea dimpotrivă personagii uni­form josnice şi a căror reuniune în aceiaş comedie este tot atât de facti­ce cât întâlnirea amabilelor mario­nete ale lui Scribe şi ale lui Dou­­cet? In realitate, şi cum spune Zola el însuşi „fiecare artist nu vede decât un colţ al naturii” şi nu îl vede de­­cât „prin Efipipriul său tempera­ment”. Adesea însă ceea ce consideră el drept adevăr nu este decât un spectacol al naturii deformat de pro­pria sa viziune”. de Ijustibus Am citit deunăzi un interesant arr­ticol despre chestiuni de teatru iscă­lit Vladimir Streinu. Şi nu mică mi-a fost bucuria constatând că subtitlul eseist al Revistei Fundaţiilor Regale este pe cale să-şi amendeze opinii despre arta scenică exprimate in­tr’un interview acordat revistei „Vremea­’ cu oarecare descurajantă hotărâre. Intr’adevăr intre declaraţia că nu merge la teatru socotind — ni­ se pa­re — genul inferior şi abilitatea in ale meseriei de care dă dovadă in re­centul articol este o prăpastie pe ca­re suntem bucuroşi de a constata că timpul şi reflexia au implinit-o. N’avem decât o singură dorinţă de exprimat: să persevereze. Este ne­voie in publicistica noastră teatrală de condeiul dibaciu în analiza noţi­­unilor estetice pe care îl mânuie d. Vladimir Streinu. Este nevoie mai a­­les de accentul convingător şi lipsit, de sinuozităţi morale al criticului o­­bişnuit să-şi asume răspunderi şi să dispreţuiască un avantajul nuanţelor intelectuale, deprimanta reticenţă morală. despre repertorii Am însemnat zilele trecute cuvin­te de regret privitor la repertoriul teatrelor care le avem fără discrimi­nări de vechime sau de subvenţie. De la o vreme, la calitatea privată a textelor încercate se adaugă fap­tul că principiul reluărilor tinde să înlocuiască avantagiul de inedit şi riscul premierelor propriu zise. De ce se face apel la piese care o­­dinioară n’au repurtat decât succese de moment, succese fără rezonanţă intelectuală şi de ce nu se oferă, la egalitate de gen piese proaspete? Aceste reflexii ne-au fost prilejui­te de informaţia că la unul din tea­trele „Scitei’* se va pune din nou în scenă „Monte Carlo”. D­umi­nică APARE fi ROMÂNIA LITERARĂ 38 pagini in culori 7 lei exemplarul

Next