România - Capitala, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 314-328)

1939-04-16 / nr. 314

16. IV. 1939 S ROMANIA Nr. 314 r­EGELE­S! CREDINŢA NECONDIŢIONATA­­ Regalitatea română este o regalitate evangelică, ea este, deci, de drept divin. Această concepţie afirmativ - categorică lămureşte credinţa mai tare ca moartea şi eternă ca viaţa a poporului român în Monarhul său, şi a Monarhului român în naţiunea româno-creştină. Legătura dintre Rege şi na­ţiune este legătura religioasă. Regele este culmea puterii; drep­tul lui de a stăpâni şi a domni este drept divin. „Orice stăpânire este de la Dumnezeu1" — asta în­seamnă că, în economia religioa­să, în viaţa de cuget a unei na­ţiuni nu poate exista o stăpâ­nire, care să nu fie ex jure di­­vine, care să nu-şi aibă izvorul direct din Dumnezeu. In afară de sfera religioasă, puterea este deja diavolul; în Evanghelie se vorbeşte de „prinţul lumii aces­teia”, adică de principiul laic şi răufăcător al puterii, al stăpâ­nirii, care nu este dela Dumne­zeu. Cum, apoi, o viaţă adevă­rat religioasă este numai viaţa în religiunea creştină, şi puterea trebuie să fie un principiu creştin, ca să socotim şi să credem că ea „este dela Dumnezeu11. Popoarele păgâne au, şi ele, o viaţă reli­gioasă, dar aici totul este fără har, fără justificare şi funda­ment creştin. Puterea în păgâni­­tatea trecută şi cea contimpo­rană nu este de la Dumnezeu, ci este în cazul cel mai bun o rea­lizare juridică, un fenomen so­cial, o precumpănire de forţă. De la care Dumnezeu putea fi pu­terea unui Caligula, de pildă, sau a unui mare criminal din punct de vedere creştin, cum a fost Diocleţian, sau a unui rătăcit ca Iulian Apostatul, care începuse războiu împotriva „Galileanului11 Iisus? Creştinismul, care lămu­reşte întreaga şi eterna conştiin­ţă a omenirii, a statornicit dog­matic, că Monarhul, care dom­neşte şi numai acela care dom­neşte în numele lui Iisus, pen­tru slova Lui şi numai pentru fericirea creştină a poporului său, este stăpânitor de drept divin. Şi numai după aceea vin con­siderentele secundare, care — pe plan văzut şi strict social,­­ vor­besc de raporturile dintre Ca­pul statului şi naţiunea domina­tă şi dau motivele suficiente pen­tru formularea unei Constituţii, sau pentru toate expresiile juri­dice ale Stăpânirii faţă de lu­mea stăpânită. Monarhul creştin găseşte întotdeauna justificare domniei sale în Evanghelie, pre­cum şi spiritul necesar unei Con­stituţii; dar în afară de Evan­ghelie, o Constituţie nu are alt fundament decât forţa monar­hului ca tiran şi despot sau un raport juridic, un „contract so­cial11 — cum zicea Rousseau — între capul statului şi poporul suveran. Ce suveranitate poate fi o suveranitate, condiţionată de o altă suveranitate! Foarte relati­vă şi cu desăvârşire neobligato­rie. Monarhului creştin, ca stăpâ­nitor de drept dumnezeesc, po­porul îi dă cea mai frumoasă simţire a vieţii sale spirituale: credinţa. CREDINŢA NECONDI­ŢIONATA — aşa cum se dă lui Hristos, aşa cum se dă lui Dum­nezeu. Credinţă, şi nu încredere. Nu poţi şi nu trebuie să spui: „am încredere în Regele meu11, ci „cred în Regele meu”. Tot ast­fel, şi Regele crede în naţiunea peste care domneşte, deoarece şi naţiunea creştină este o catego­rie spirituală, peste care pluteşte harul lui Hristos. Ce înseamnă această credinţă reciprocă între Rege şi naţiune? înseamnă recu­noaşterea simultană şi reciprocă a divinităţii naturii lor, înseam­nă, că poporul crede şi mărtu­riseşte, că Regalitatea creştină este de esenţă divină, după cum şi Regele creştin crede şi pro­clamă, că naţiunea creştină este — în virtutea creştinătăţii sale — nedesfăcut legată de Hristos şi Dumnezeu. In ideaţia sa meta­fizică, naţiunea creştină este o emanaţie din Dumnezeu, oricât de relativ­ imperfect este corpul ei văzut şi pământesc. Şi faţă de o categorie divină, nu poţi avea decât o afirmare mărturi­sită de credinţă. De credinţă ne­condiţionată. Crezând în Rege, ajungi printr’o intuiţie ilumina­­torie a spiritului­­tău, să vezi în el nu un simplu simbol, cum atât de impropriu şi riscant se expri­mă unii, ci o impozantă şi mag­nifică realitate, centrul viu şi ne­muritor al naţiei, în care se con­centrează revelator şi sintetic toată suferinţa, gloria, măreţia şi victoria, cultura şi civilizaţia, cu un cuvânt, Destinul poporului. Pentru purtătorul autorizat şi sacru al Destinului naţional porţi in suflet credinţa, fiind în toată viaţa ta convins că naţiunea îşi înfăptueşte concret — prin is­toria sa — chemarea culturală şi civilizatorie, desfăşurând până la nemărginire spiritul său creator numai in legătură cu monarhul său creştin. Dar, acelaş purtător al Destinului naţional nu poate fi monarh, strălucitor de glorie şi sfinţenie, dacă nu poartă şi el în sufletul său credinţa în po­porul său, adică nestrămutată convingere că prin iubirea ne­măsurată şi neclintită, prin îm­binarea nedivizată­ a voinţelor lor, prin senzaţia nemuririi, care şi-o dă unul altuia, naţiunea va a­­junge să-şi descopere rostul pe pământ, să-şi găsească tărie de luptă cu suferinţele, prospăţime sufletească pentru visuri de pace şi de muncă, precum şi energia pozitivă pentru un aşezământ pă­mântesc, plin de dreptate, de bo­găţii şi de avânt idealist. Aceste exteriorizări sunt minunile, pe care poate să le săvârşească na­ţiunea, dar numai în conlucrare cu monarhul său. Credinţa reci­procă a monarhului şi a naţiunii contopeşte aceste două puteri într’una singură, pe care nici duşmanii reali, pământeşti, nu o pot zdrobi, nici „porţile iadului nu o pot birui11. Istoria nu cu­noaşte viaţa posibilă între aceşti doi factori, dacă ei întâmplător se găsesc în antagonism, în ad­versitate efectivă. Nu se poate admite, istoria nu cunoaşte un popor bun cu un monarh rău, alcătuind o unitate durabilă, sau un popor războinic cu un mo­narh lânced şi fricos, un popor de cultură cu un monarh bar­bar, un popor de civilizaţie cu un monarh de cavernă, un popor cu entusiasm religios şi cu monarh sufleteşte leneş, un popor idea­list cu un monarh materialist şi sec, în sfârşit — un popor de creaţiune cu un monarh spiritu­­almente rudimentar şi sterp. O astfel de antinomie se rezolvă întotdeauna printr’o revoluţie fă­cută de popor împotriva monar­hului nepotrivit sau printr’o piei­­re a naţiunii din cauza lipsei de vlagă vitală. Dar în sfera unei astfel de nepotriviri — nici cre­dinţa nu este posibilă. Ce cre­dinţă putea avea, de exemplu poporul francez către sfârşitul secolului al XVIII-lea, când el râvnea la o viaţă nouă şi trans­formată, în Regele său Ludovic al XVI-lea, care nu era în stare să vadă şi să înţeleagă dorul de renaştere al naţiunii? O revolu­ţie i-a ghilotinat şi viaţa şi mo­narhia. Aceeaşi dramă s’a produs şi cu Nicolae al II-lea al Rusiei, care refuza poporului său chiar şi pe cea mai moderată Consti­tuţie. Să revenim, însă, la noi. Credinţa necondiţionată, reci­procă, vie, energică,­­ făcătoare de minuni, dintre poporul român şi Monarhul său — iată puterea, care lămureşte atât de evident minunăţia legendară a istoriei române. Poporul român a cre­zut în Domnitorul său ca într’un sfânt, ca într’un erou, ca într’un Făt-Frumos, ca într’un factor suprafiresc, ca într’un Dumne­zeu. Dar şi Monarhul român a văzut în poporul, peste care a domnit, o sfinţenie, una şi indi­vizibilă, pe care a apărat-o cu îndârjire, cu cinstea Sa, cu toată soarta Sa, cu tot numele şi viaţa Sa excepţională. Ce să ne mai mirăm atunci, că de când există istoriceşte poporul român, nicio tragedie morală nu l-a tulburat conştiinţa şi niciun gând sata­nic, antimonarhic, nu i-a întu­necat simţul misiunii sale poli­tice, culturale, religioase. In săptămâna aceasta, în care Biserica noastră ne pune înain­tea minţii noastre imaginea apos­tolului Tom­a, care se îndoise în credinţa sa referitor la realita­tea învierii Mântuitorului, să ne gândim la valoarea naţională a credinţei, dintre Rege şi poporul român, şi să dăm sufletului nos­tru îndemnurile şi certitudinile, de care are nevoie în zilele aces­tea grave şi educative. G. M. I­vanov Românii din Albania Românii din Albania sunt descendenţii marelui imnchiu românesc din Balcani şi urmaşii colorilor Romei antice din provincia Illyricum. Situaţi în­­ aşe­­zămintele lor străvechi, românii din Albania (Aromâ­nii sau albano-românii), ocupă şi astăzi o însemnată parte a litoralului mării Adriatice până la Premeti, iar în interiorul ţării se extind până la frontiera gre­cească şi iugoslavă, adică până în Macedonia, leagănul istoric al românismului balcanic. In Albania (Schqipria), elementul românesc nu mai reprezintă o forţă atât de considerabilă ca acum câteva veacuri în urmă sau chiar în veacul trecut. După în­semnările diverşilor etnografi, până în a doua parte a secolului trecut, românii din Albania au populat peste 200 de localităţi (sate şi orăşele), curat româneşti. A­­mestecaţi, în unele regiuni, cu populaţie albaneză, greacă şi musulmană, românii se îndeletnicesc cu co­merţul şi micile industrii, agricultura şi în­deosebi cu oieritul. Schqipria sau Albania are un teritoriu de 27.538 km.2 şi o populaţie de un milion de suflete. Statistica din 25 Mai 1930, ne arată o populaţie de 1.003.097 locuitori. In a doua parte a veacului trecut, elementul româ­nesc din Albania, număra 200.000 suflete („Le nombre total des Vainques en Albanie est au bas mot de 200.000”). Românii erau grupaţi în jurul centrelor: Fieri, Luşna, Grădiştea, Cărbunara, Moscopole, Lunca, Grabova, Nicea, Bobostiţa, Bu­cuchi, Drenova, Lubonia, Boria, Corcea, Dişnija, Sipsca, etc. La sfârşitul veacului trecut şi în deceniile din urmă, cea mai mare parte a elementului românesc din Alba­nia s’a des naţionalizat. M. Popovici (în broşura: „Situaţia românilor-mace­­doneni și chestia colonizărilor, etc. p. 39), in 1929, evalua numărul românilor din Albania actuală la 50.000 suflete. Dr. Otto Junghann (V. „National minorities in Eu­rope”, New-York, p. 64), în 1928, ne spune că minori­tatea română din Albania numără 55.000 suflete. D. Junghann şi M. H. Boehms (în lucrarea: „Ethno­­politischer Almanach”, Wieh, 1930, p. 157), ne spune: „Zinzaren (oder Rumănen) 53.000”. In ultimii 50 de ani, un număr covârşitor dintre ro­mânii din Albania s’au desnaţionalizat. Acest proces de desnaţionalizare mai continuă şi astăzi. Din 200.000 de români sau aromâni din Albania, câţi existau încă în veacul trecut, abia îşi mai păstrează astăzi conştiinţa lor naţională un număr de aproximativ 60.000 suflete. Protecţiunea minorităţilor din Albania, în urma tra­tatelor de pace ale marelui război, a fost asigurată prin declaraţia făcută de această ţară înaintea Socie­tăţii Naţiunilor, la 2 Octombrie 1921, şi prin Constituţia regatului albanez, din 1 Decembrie 1928, care prevede şi ea anumite drepturi de protecţiune minoritară. In anii 1912—1914, românii din Albania aveau încă şcolile şi bisericile lor naţionale. După război, contrar regimului de protecţiune minoritară, şcolile româneşti au fost etatizate, iar bisericile suprimate. In timpul din urmă s’au reînfiinţat 7 şcoli româneşti, în centrele mai însemnate, locuite de români, cari funcţionează şi astăzi. D. profesor Th. Capidan, de la universitatea din Cluj, a publicat recent o lucrare despre macedo-români („Les Macedo-Roumains”, Paris-Bucarest, 1938), în care gă­sim date preţioase asupra situaţiei elementului româ­nesc din Albania şi a regimului de protecţiune mino­ritară. După d. Th. Capidan, elementul românesc din Albania e răspândit în centrele: Durazzo, Tirana (capitala ţă­rii), Cavaia, Elbasan, Lunca, Nicea, Grabova, Şipca, Moscopole, Coriţa, Frasari, Arghirocastro, Coşovo, Fieri, Fiarica, Colonia, Berat, Nicasi, Poiani, Radoslina, Le­­vani, Fracula, Grădişca, Armeni, Levani, Valona, etc. etc. Aceasta ar fi situaţia sumară a minorităţii române din fostul regat albanez, Petre Petrinea ВЯВВВВВВНВЯЕШВВВВЯВВВВаШа B B B B B fl B B B I fl B B B B fl B B B B B B Bfl B fll ACTUALITATEA ...................­...—Ml——WM—■■В—В—ЙВМВВД Mm S. Regele răs­punde la telegra­ma de felicitări a Cavalerilor ordi­nului Mihai Vi­teazul La telegrama Cavalerilor or­dinului „Mihai Viteazul” adresată M. S. Regelui cu prilejul Sfintelor Paște, s’a primit următorul răspuns: — „Adevărat a înviat ! Mulţumesc mişcat Cavale­rilor Mihai Viteazul pen­tru frumoasele urări”. CAROL R. La Memel va fi sta­bilită zona unui port franc lituan BERLIN,' 14 (Rador). — In legă­tură cu informaţiile publicate de presa franceză şi engleză, pretin­zând că zona unui port franc li­­tuan la Memel, prevăzută de acor­dul germano-lituan nu va fi stabi­lită, din sursă informată se anunţă că negocierile pentru creiarea aces­tei zone vor începe la 24 Aprilie. Guvernele german şi lituan au a­­ranjat aceste negocieri printr-o lua­re de contact amicală. Aceste ne­gocieri vor servi la asigurarea unei colaborări comerciale mai strânse între cele două ţări. Delegaţia lituană, care va sosi la Berlin la 18 Aprilie spre a pregăti negocierile proprii zise, va fi pre­zidată de d. Norkaitis, director al departamentului economic din mi­nisterul de Externe. Secretarul de Stat Angevicius este însărcinat în special cu negocierile privitoare la creiarea portului franc. Agenţia D. N. R. subliniază că a­­ceste negocieri constitue o desmin­­ţire categorică a svonurilor răspân­dite în străinătate pentru tulbura­­rea bunelor relaţii germano-lullu­­ane. D. ministru Jinga confere­nţ­i­ază mâine la Timi­şoara D. prof. Victor Jinga, subsecre­tar de Stat la ministerul Econo­miei Naţionale, pleacă, în cursul zilei de astăzi, la Timişoara, unde va ţine mâine o conferinţă despre „Zonele libere în economia inter­naţională”. D-sa va prezida manifestările cooperatiste ce se vor desfăşura Duminecă în acest oraş. In aceiaş zi se va reprezenta piesa coopera­tistă „Biruitorii” de d. C. A. Rus­sel, cu care a pornit in turneu trupa Teatrului Naţional din Cluj. In cursul zilei de Luni, d. mi­nistru Jinga va inspecta unităţi­le cooperative din această regiu­ne, iar Marţi d-sa se va înapoia în Capitală. întrevederea dintre d-nii Vaida Voevod şi Gafencu Eri după amiază a avut loc la ministerul de Externe o întreve­dere între d-nii Al. Vaida-Voe­­vod, consilier regal şi Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor Străine. 1ВВВЯЖЯЕ1 Contele Ci­a­no va face declaraţii ROMA, 14. (Rador). — Corespon­dentul Agenţiei Havas transmite: Contele Ciano va face declaraţii importante asupra ultimelor eveni­mente europene, în cursul şedinţei solemne a Camerei fasciilor şi cor­poraţiilor, care se va întruni Sâmbă­tă după amiază pentru a proba legea relativă la acceptarea coroanei Ita­liei de către Suveranul Italiei. Delegația albaneză care va oferi Suveranului coroana va asista la şe­dinţă. BSSB ATITUDINEA ELVEŢIEI fata de asigurările germaniei IN PRIVINŢA RESPECTĂRII NEUTRALITĂŢII BERNA, 14 (Rador). — Pe biroul Consiliului Naţional a fost depusă o interpelare în care se întreabă dacă Consiliul Federal atribue şi mai departe aceeaşi valoare asigu- j rarilor pe care d. Hitler le-a dat mai de mult în ce priveşte respec-­ tarea neutralităţii Elveţiei. Consiliul Federal a dat acestei in­­terpelări următorul răspuns: „A slăbi însemnătatea declaraţii­lor făcute cu privire la neutralita­­tea şi independenţa noastră este contrariu Intereselor ţării. Consiliul Federal socotește că nu are de răs­puns la o întrebare care tinde către acest scop11. ­BBBB 1 CONCURSURILE ARCĂŞEŞTI DE LA CERNAUŢI D. Teofil Sidorovici, Comandantul „Străjii Ţării” la ceremonia împărţirii premiilor la con­cursul arcăşesc de costume şi dansuri naţionale de la Cernăuţi штата ma —Ilii >lnl> ДЧИЧИб— — Cum se face că ai notă proastă la geografie ? — Nu e vina mea, tăticule, am fost ascultat pe o hartă veche de două săptămâni . SITUAŢIA Declaraţiile cu interes aşteptate de presa şi opinia publică internaţională, ale d-lor Chamberlain şi Daladier, s’au produs, la fel de liniştitoare. Acei care îşi închipuiau aceste mani­festări ca două reacţiuni diplomatice de excepţională violenţă, au fost desmin­­ţiţi de realitate. E drept că în sobrietatea şi hotărîrea lor, cuvintele pronunţate la Paris şi Londra, marcând aceiaşi strânsă soli­daritate şi intimă comuniune, au fost mai mult decât discursuri de circum­stanţă, prin solemnitatea angajamen­telor luate, fără reticenţe şi echivocuri, cuvintele rostite echivalează cu adevă­rate gesturi, acte hotărîtoare pe eşichie­rul diplomaţiei europene. S-a afirmat însă cu aceiaşi energie şi relief dinamic, dorinţa de pace a gu­vernelor din Londra şi Paris care, nici în ceasul al doisprezecelea, nu preconi­zează fatalitatea războiului în Europa. Incăerar­ea armată e considerată încă sub unghiul teribilului flagel pe care l-ar constitui războiul motorizat, gene­ralizat pe toate punctele cardinale ale Europei,­cu prelungiri sigure în Africa, războiu terestru, naval şi aerian. Declaraţiile de la Londra şi Paris, ga­ranţii unilaterale date ţărilor doritoare de pace din Balcani, pornind din spon­taneitatea celor două mari democraţii occidentale prin însăşi acest fapt mă­soară gradul de interes ce acestea-l poar­tă statutului teritorial actual, din Bal­cani şi Mediterană. Anglia şi Franţa recunosc, fără inter­venţii lăturalnice, din proprie iniţiativă, că orice ştirbire s’ar aduce statu-quo­­ului din Balcani şi Mediterana orien­tală, ar însemna o slăbire a poziţiilor lor strategice, militare şi economice. De aici hotărîrea şi promptitudinea de a da garanţii Poloniei, Greciei, României şi în genere tuturor ţărilor ce s’ar vedea la un moment dat ameninţate în inte­gritatea lor teritorială, implicit deci în independenţa lor politică, în suveranit­­atea lor naţională. Caracterul unilateral pe care-l îm­bracă acest sistem de garanţii scutind de reciprocitate ţările respective, indică declaraţiile rostite recent ca mijloace noui de precauţie. Şi la Londra şi la Paris domneşte încă ideea că a împinge la războiu nu e niciodată prea târziu. ____ HOTĂRÂRE г ............. ||двддадддидцддддддздд După cum subliniază d. Armand Că­linescu, preşedintele Consiliului de mi­niştri, în declaraţiile făcute presei, ho­tărîrea anglo-franceză de a oferi o nouă asistenţă, de data aceasta în totul dinamică, păcii în genere şi păcii în Balcani, a fost primită cu însufleţită bucurie de Statele care preconizează de mult raporturi de bună vecinătate cu toate Statele. România se află pe această poziţie, mai hotărîtă ca oricând. In diverse mo­mente de complicaţii europene şi-a afir­mat hotărîrea de a apăra, sub toate formele, ideea statutului teritorial con­sfinţit de tratate, drepturi istorice şi întărit printr’o solidaritate naţională a­­firmată masiv de toate clasele şi mino­rităţile naţionale. In clipa când a fost îmbiată să ia par­te la un eventual meremet teritorial prin vecini, a exprimat fără întârziere şi înconjur, poziţia cancelariei româ­neşti de a nu pretinde nimic de la alta şi de a cere să-i fie respectate cu sfin­ţenie drepturile. România a preconizat din timp ade­ziunea ei fără rezerve la ceiace d. Ar­mand Călinescu, în declaraţiile făcute ori presei, numeşte o politică de bună înţelegere prin „raporturi economice strânse şi folositoare cu ţările de care ne leagă interese complimentare”. In cadrul acestei dorinţe de pace, Româ­nia s-a simţit continuu gata la datorie să-şi apere independenţa şi hotarele ţării. Graba şi virilul impuls cu care au răspuns la o concentrare parţială mas­­sele de săteni şi orăşeni, au dat măsura acestei excelente dispoziţii eroice, în actualele împrejurări. Declaraţia d-lui Armand Călinescu făcută presei, exprimă pe acelaş ton energic şi cu evidentă sinceritate politi­ca României, favorabilă operei de orga­nizare a păcii generale. VITALITATE In cursul ultimelor zile de intensă ac­tivitate diplomatică, guvernele din în­ţelegerea Balcanică s’au menţinut în­tr’un permanent contact fructuos, vali­dând!!­şi de fiecare dată atitudinea co­mună perfect solidară în faţa tuturor evenimentelor. In această atmosferă internaţională de surpriză şi alarmă, organismul din Balcani se dovedeşte de o vitalitate prin nimic stânjenită. Omogenitatea de ve­deri, coherenţa iniţiativelor, acelaş ca­dru de preocupări, asigură o solidari­tate indetectibilă, izvor de calm şi sânge rece pentru guvernele respective. Ideea scumpă Statelor din Balcani, a înţelegerei lor regionale în vederea or­ganizării păcii generale, idee care a cu­noscut o excepţional de preţioasă con­tribuţie din partea României, se valo­rifică astăzi, cu efecte excelente. Angre­nate între ele prin interese şi raporturi de bună vecinătate, acordă prin cola­borarea lor activă şi solidară o sigură garanţie de pace. Atitudinea din ultimele zile a tuturor celor patru State componente, România, Yugoslavia, Grecia şi Turcia, a dat probă decisivă despre plenitudinea şi eficaci­tatea solidarităţii acestui organism de pace.­ ­ Sir !

Next