România - Provincie, iunie 1939 (Anul 2, nr. 374-388)

1939-06-21 / nr. 379

MIHAI EMINESCU vestitor al aşezărilor regale din România de azi O generaţie crescută în învăţăturanalistă a lui Eminescu: întoarcerea la trecutul şi evoluţia noastră firească. Eminescu împotriva partidelor politice şi a reformelor de împrumut. Patria dinastiei e viitorul întregei Ţări româneşti. Mihai Eminescu a întrevăzut încă de acum 60 ani, misiunea şi opera Regelui Carol II Conferinţa ţinută de d. Cezar Petrescu, directorul ziarului „ROMÂNIA" la Brăila Anii au îndeplinit presimţirile unor împliniri care veneau către noi Se împlinesc câţiva ani, de când, răspunzând tot la chemarea unui cerc cărturăresc din oraşul d-voastră, rosteam o sfioasă închinare de epigon întru amintirea lui Eminescu... Rostirea făcea parte dintr’un ciclu de conferinţe despre actualitatea marelui poet şi gânditor politic. Iar cum însemnările mele au fost schimbătoare de la ţinut la ţinut şi de la oraş la oraş, este anevoie să afirm cu toată tăria, dacă aici ori in altă parte încheiam cu rândurile ce vor urma. In orice caz, le aflu în notiţele din acea vreme, când cutreeram ţara mânat de două îndemnuri scriitori-ceşti. Pe deoparte, pentru a sprijini reînvierea cultului eminescian carede-atunci s’a desăvârşit. Pe de altă parte, pentru a aduna din obolul ascultătorilor şi auditorilor, modesta contribuţie la ridicarea din năruire a casei din Ipoteşti, unde a copilărit Eminescu. Faptă pioasă, ce s’a îndeplinit şi aceia, cu sârguinţa unui vrednic comitet local şi cu inimoasa stăruinţă a marelui cărturar, profesorul Nicolae Iorga, întotdeauna prezent când e vorba de slăvirea unei glorii culturale ,a trecutului. Că încheierea mea de-atunci... a fost rostită aici ori în altă parte, are prea puţină însemnătate. Anii au trecut peste vorbe, peste noi peste viaţă, peste multe stări care s’au stins. Şi anii aceştia au adeverit presimţirile unor împliniri, care veneau către noi, deşi alţii nu ştiau încă să le presimtă. Spuneam atunci, după însemnările din file îngălbenite: „Timpul este neiertător. Se răsbună! „Atotputernicii din epoca lui Eminescu au coborît în neant. Ce a rămas din miniştrii stăpâniţi de nesaţiul puterii? Ce-a rămas din trufaşii care îi stropeai hainele desfac cu noroiul roţilor, când treceau tolăniţi pe puhare perne de caleaşca? „Nici pulberea nu s’a ales de aceits faime trecătoare! Osemintele lor au mucezit în reci cavouri, car© nu spun nimic, nimănui. Ne mirăm doar că au putut umple o epocă numai cu găunoasele lor făpturi, cu deşănţata lor trufie, cu atâta neant! Cum dealtfel se petrec lucrurile şi sub ochii noştri, în 1934, într’o epocă în care aproape fiecare român care se respectă a fost, este ori va fi, măcar subsecretar de Stat... ,,dar în ciuda acestor stări, sa, tocmai din pricina acestor stări, trăim o reînviere a cultului eminescian. Monografii, studii, ediţii critice, desmormântarea articolelor de ziar — toate mărturisesc o întoarcere la acest mare poet şi profet al naţiei noastre. „Fenomenul nu este un accident. Nu este o modă vremelnică. E rezultatul, consecinţa unor dureroase asemănări de stări gemene. „Astăzi, (adică în 1934) climatul României Mari nu este prea deosebit de cel al Principatelor Unite, după înscăunarea lui Vodă Carol I. „Harta hotarelor s’a lărgit. Sufletele şi ades minţile au rămas pe măsura cea veche, îngustă. Atunci se ducea o surdă răfuială între Munteni şi Moldoveni, astăzi una între Ardeleni şi Regăţeni, Bucovineni şi Regăţeni, Basarabeni şi Regăţeni. Trecătoare, fireşte. Explicabilă, până la un punct, fireşte! Dar tristă! Dar urâtă! „Pluteşte o desamăgire fără pricini definite. E sigur că trăim o răscruce de destine. „Altfel am visat că va fi România- Mare Şi altceva este în acest an 1934 ! Tot aşa cum altfel a visat generaţia lui Eminescu o Românie- Mică, dar pe veşnicie unită — Regatul lui Vodă Carol I, de atunci! Şi cum altfel a fost! „In asemenea deşert, ochii caută împrejur, îndărăt. „Iar reazămul acela spiritual, în asemenea ceas de descumpănire, îl aflăm tocmai în scrisele şi îndreptarul poetului, atâta vreme învinuit de pesimism disolvant. De ni s’ar naşte câte un asemenea pesemist disolvant, măcar odată la un veac! ...„Cu preţul suferinţelor numai de dânsul ştiute, abdicând de la îndestulările muritorilor de rând, ne-a lăsat nu numai singura carte nepieritoare a literaturii româneşti — volumul cu mai puţin de o sută de poezii. Ne-a lăsat şi o călăuză pentru cugetarea şi fapta românească, tradiţională, naţională, creatoare! „Dincolo de aceasta ce ne mai putea da? „Singur şi despoiat de toate bunurile pământeşti, cu mâinile strânse la piept ca un sărman pelerin al vieţii cârmuit de-o stea cardinală, numai de dânsul întrezărită, îl vedem încă îndepărtându-se de noi, într’un pretimpuriu amurg de destin omenesc. „Să-l chemăm! „Poate ne va auzi glasul. „Poate că se va întoarce cu faţa către noi. „Poate că ne va citi desnădejdea şi dezorientarea din ochi. Şi poate că ne va îndrepta să găsim povaţă să ne călim puterile, să ne luminăm mintea, în marea şi româneasca lui operă, care trăieşte în afară de timp,n afară de noi, paste capetele noastre, — ale umililor şi mărunţilor săi epigoni!”. Acestea le rosteam în 1934, după cum se află pare-mi-se, reproduse într’o revistă de studii şi de conferinţe, din acea vreme. Mai este nevoie să ne întoarcem cu amintirea şi gândul, la stările din acea vreme? Ele îndreptăţeau cu totul părerea că trăiam o răscruce de destine. Credinţa nestrămutată, că pentru schimbarea de stări şi destins ce se pregătea, singura călăuză neamăgitoare era cuvântul lui Eminescu, doctrina lui Fatinescu, profetica viziune a lui Eminescu. Vremea a ţinut să nu ne desmintă. Şi poate că ar fi de-un folos să cercetăm mai adânc, taina acestui miracol: încă odată nu ne oprim la Eminescu poetul. Despre acest Eminescu al poeziilor şi prozei sale literare, mu’aş cuteza să pomenesc nici chiar într’o rapidă schiţare critică, fiindcă opera lui poetică, nu se împacă îmi pare, cu atmosfera unei săli publice. E o operă care cere reculegere şi singurătate. Cartea pe masă... Mâna sprijinind fruntea. O apropiere intimă şi sfielnică, asemenea celeia de altare... Dealtfel opera aceasta poetică vă e tuturor cunoscută. A fost interpretată de critici şi esseişti, de esteţi, mai vrednici decât mine şi cu mai multă autoritate, de poet şi de om politic, a apărut în ziarul Timpul din 2 Martie 1878. Era îndată după răsboiul de la 1877, când după ce ajutorasem oştile ruseşti să scape de înfrângere pe câmpiile Bulgariei, diplomaţia Ţarului se pregătea să ne răpească ţinuturile din Basarabia sângerând încă odată trupul Moldovei. Un cititor rus al gazetei „LE NORD” din Bruxelles, trimisese acelei redacţii o scrisoare deschisă, ca răspuns la altă scrisoare, de asemeni deschisă, pe care locotenentulcolonel Alecsandri, fratele poetului o adresase principelui Gorciacoff cu privire la cererea de reanexare a Basarabiei. Autorul rus al scrisorii, om politic, făcuse o confuzie. Luase fratele poetului, ostașul Ion Alecsandri, drept poetul Vasile Alecsandri, şi din această pricină, îl trata de la înălţimea omniştiinţei şi omniputinţei sale politice, ce un sărman şi ignorant şi fără autoritate poet! Dar să lăsăm cuvântul lui Eminescu. Confundând pe poet cu omul politic, cititorul rus crede, că fiind însuşi om politic, poate da lecţii poetului. Deaceia răspunde cu ton oarecum de magistru, pe când în adevăr s’ar fi cuvenit mai degrabă tonul colegial al unui om ce voieşte să masure argumente, nu să împartă învăţăminte. Relevăm acest lapsus — urmează Eminescu —— nu din altă cauză, ci numai pentru că el e obiectul unui fin paralogism. Cititorul rus voiește a spune că Alecsandri fiind poet, adică mișcăndu-se pe un teren paralel un congruent cu acela al politicii, răspunsul prin pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. ..Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar — oameni politici câtă frunză şi iarbă! ..Bunătatea sau netrebnicia unui om politic —, continuă Eminescu — atârnă de îprejurări, de mediul social, de constelaţiunea puterilor care îşi ţin echilibru. Un om mediocru poate fi un, politic, mare în împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare. „Politica poate creia sau stârpi condiţiile de existenţă ale unei culturi, lucrul în sine însă al desvoltării intelectuale, consistă în artă, consistă în ştiinţă, se naşte şi creşte neatârnat de politică şi (oameni) politici. Ar fi grozav a admite, că activitatea cea mai pură şi mai nobilă a omenirii, are aceleaşi ţinte şi se serveşte de aceleaşi mijloace fără scrupul, de care se servesc şi (inşii) politici. „Stabilim deci că, dacă autorul rus e politic, el răspunde asemenea numai unui om politic, nu poetului, care atare se bucură pe scara omenirii de un rang înăscut atât de mare, încât pe lângă dânsul, mulţi dintre principii cei reali (ca Gordiacoff în cauză) sunt numai nişte bieţi comedianţi în tragicomedia mizeriei, înjosirii şi meschinăriei omeneşti, al căror dererit în politică este răpirea prin putere şi amăgirea prin cuvânt”. După această răspicată diferenţiere între natura oportunistului politic şi natura poetului, între măsura măruntă a unuia pentru care unitatea de timp e clipa de faţă şi între măsura celuilalt, pentru care viziunea sa proiectează întrim viitor cu unitatea istorică, йеоейШе şi veacul. Mihai Eminescu lenozeşte în altă parte, cu alt prilej, taina cuprinzătoarei sale înţelegeri în tălmăcirea fenomenelor care se petreceau sub ochii săi şi a fenomenelor ce se aflau numai în pregătire, pentru o depărtată, foarte îndepărtată încheere de ciclu. In TIMPUL, de la 8 Aprilie 1882, Eminescu scria: „întâmplarea m’a făcut, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc din apele Nistrului începând, în cruciş şi în curmeziş, până în Tisa şi în Dunăre şi am observat că modul de a fi caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât al populaţiunilor din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii... Am văzut că românul nu seamănă nicăiri cu... (diferiţi atotputernici ai zilelor de-atunci, pe care din marea iertare pentru morţi nu-i mai pomenim pe nume) ; că acest, popor e întăiu fizic cu mult superior celor amintiţi mai sus, intelectualul asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar ia privirea onestităţii cugetării şi înclinăriilor, incomparabil superior acestori oameni... Odată ajuns la aceastăiconvingere totul era hotărît pentrîi " mïiïÿf ’era o datorie de a fi şi de a rămâne de partea poporului istoric din care însumi fac parte, şi în contra păturei superpuse de venetici. M’am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de eri şi prezentul de azi, nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial”. sBILaui Gawtîn âaeare să-i prezinte desuetele pe Sf5 si Sf..va Ksae вкш'азиа зз^гэьвив care Se suteseameta Cars! '.N. Eminescu în 1880) Gânditorul şi luptătorul raţionalist tradiţionalist Eminescu Dar opera cealaltă, de gânditor politic, de luptător naţionalisttradiţionalist, de adevărat profet al vremilor ce aveau să vină şi au venit, e mai puţin cunoscută de marele public, deşi acum toate articolele sale politice au apărut în compacte volume şi încep să intre în toate mâinile. La această operă ne oprim. Asupra gândirii şi judecăţilor sale vom stărui. Bănuiesc o îndoială. Cum?... Opera de jurnalist, de cugetător politic, are vreo însemnătate care să poată fi comparată cu nemăsurate valoare a operii poetice? Cum?... Un poet, un geniu poetic atât de desprins de realităţile pământeşti, un geniu poetic care el singur s’a asemuit cu înaltul şi regele LUCEAFĂR al slăvilor, a cuprins el cu ochii şi cugetul rostul stărilor politice, sociale şi naţionale; le-a cercetat el mai temeinic ; le-a cumpănit el mai lucid; le-a întrevăzut el in desfăşurarea lor către viitor — mai ascuţit decât oamenii politici ai timpului, cu rolurile şi răspunderile şi cu monumentele lor de maţeriale cu monumentele lor de mari cârmuitori politici, care ne mai întâmpină şi acum, în redignate de bronz, pe falnice socluri, la răspintene de uliţă? Mărturisiţi dacă nu aceasta vă e îndoiala, întrebarea? Şi totuşi, poetul Eminescu, scriitorul de articole zilnice Eminescu, EL iar nu contemporanii săi cu înalte rosturi şi răspunderi politice. Eminescu, EL a străpuns realităţile prezente şi viitoare până în tainicul lor miez, ascuns altor ochi. Prin ce minune? Prin ce har neîngăduit muritorilor de rând? Prin harul geniului de poet înainte de toate. El însuşi ne-o explică, deşi nu vorbind despre sine. Iar această explicaţie, care e o disociere a noţiunii Emiescu a cunoscut fara realisi fara istorică, mai ree şi mai reproape decât oameni politici al tinpisii său şi de mai târziu Aşadar, în afară de intuiţia şi de capacitatea de pătrundere a geniului, maturitatea de cugetare a lui Eminescu, realismul său politic, identificarea sa cu destinele neamului său, se explică prin amănunţita exploatare a faunei româneşti. Se explică prin acele pribegii încă din copilărie, care i-au dat prilej să cunoască firea, obiceiurile, aspiraţiile, virtuţile şi dezarmările poporului românesc, dintr-o directă şi imediată observaţie. Se explică prin acea adâncă pregătire istorică, menită să slujească şi poetului pentru inspiraţia şi vocabularul său, dar încă mai vârtos, menită să ajutore cugetătorului politic şi tradiţionalist, naţionalist, să citească în semnele viitorului. Intru cât priveşte chestiunea ţărănească, Eminescu s’a rostit de zeci şi sute de ori. O simplă afirmaţie n’ar convinge poate pe nimeni. Ne sprijinim pe un citat, fiindcă odată cu vădirea dragostei pentru ţărani, mai arată şi pricinile de năruire ale clasei ţărăneşti, mai arată şi calea, tămăduirilor. Iată din Timpul, 18 Februarie 1882: „Şi noi voim răul Ţăranului ? „Dar dacă, de ani încoace, a fost foaie care în nenumărate rânduri s’a ocupat cu de’amănuntul şi se va ocupa încă de soarta ţăranului, acea foaie a fost a noastră. Numai răposatul Boliac a mai scris poate cu atâta convingere ca şi noi în chestiunea aceasta şi colecţiunea de anul trecut şi din cel curent, e faţă pentru ca oricine să se convingă că e poate singura chestiune în care am scris eu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care neo inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. „El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin datini şi limbă unitatea naţională; el e păs-Continuare în pag. 4-a D. Cezar Petrescu în mjlocul comitetului Cercului cultural „Mihail Említescu”, printre care se află nepotul marelui poet, maiorul Eminescu şi d-na, şi strănepoata poetului, d-şoara Eminescu .