România - Provincie, octombrie 1939 (Anul 2, nr. 496-510)

1939-10-16 / nr. 496

S’au împlinit douăzeci şi cinci de ani dela moartea lui Emil­­ Gărleanu. In toi de vară, în plină­ activitate, animat ca tot­­­­deauna de proecte îndrăzneţe, duiosul scriitor încheia socote­lile сц o viaţă care nu i-a refu­­­­iat­­toate m­ulţu­mirile şi satis­facţiile ce i se cuveneau. Pe cat de sensibil şi de gene­ros, pe atât de activ şi între­prinzător, pe cât de înţelegători faţă de durerile „celor cari nu"­­cuv­ântă", pe atât de alergător pentru alinarea durerilor celor ce cuvârntă. ■ A trecut un pătrar de veac de la plecarea lui dintre cei vii, d­ar­­ amintirea a păstrat vie i­­maginea lui, tot atât de dragă astăzi ca şi atunci. Fire şi aliură de artist, Emil Gărleanu a rămas un artist, un harnic cultivator al frumosului, până în cea din urmăi zi a vie­ţii lui. Nici atunci, şi cu atât mai­ puţin de-atunci încoace, nu s’a pronunţat vreun reproş, cât de mic, nu i au făcut rezer­ve și nu’a existat răceală, când numele lui era pomenit. Acela care ne-a lăsat „O la­­crimă ■pe-o geană", „Cea dintâi 'durere",­­ „Nucul din Odobaci, „Intr’o noapte de Mai", „Prive­liști din țară", „Bătrânii", „O­­'dată" — nu este altul decât în­­ifytondreWu&ieeieștii scriitorilor­­ românii­­ . Ochii săi mari, negri, catife­laţi, au pătruns drama scriito­rilor noştri. El însuşi integrat în­­ bohema literară, alături de Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi, Ştefan Petică, Al. Ante­­mireanu, a împărtăşit tristul , destin al acestora, ajungând la l ’ capătul vieţii cu mult înainte de vreme. Viaţa frântă la jumătate — n’avea mai mult de 35 ani când­ a murit — a adus o crudă con­firmare tezelor susţinute de el, în vremea când lupta stă­ruitor pentru înjghebarea soci­etăţii scriitoriceşti. După câteva încercări za­darnice, s’a ajuns, graţie stră­daniei lui Emil Gărleanu, ca S. S. R. să ia fiinţă la 2 Septem­brie 1909. Făcând parte din co­­­­mitetul de conducere, el nu cu­noaşte odihna. Cu convingere şi entuziasm, se consacră activită­ţii tinerei organizaţii, care îşi face curând un sediu. Dar, ne­norocire, în anul următor, un incendiu mistue nemilos clădi­rea scriitorilor. Cei ni-au asistat la acest trist spectacol poves­tesc cu cât curaj s’a avântat E­­mil Gărleanu printre pompieri, pentru a mai salva ceva din a­vutul comun. Dela debutul său, colaborator la „Arhiva" lui A., D. Xenopol, şi până la pregătirea apariţiei revistei „Proza", la Craiova, Gărleanu a fost un neobosit breslaş al scrisului. La „Evenimentul", al cărui prim redactor era Spiru Haret, semnează tot felul de cronici, dar nu cu numele său întreg, ci prescurtat : Emilgar, la Bârlad, unde îmbrăca încă uniforma de sublocotenent, scoate revista „Parada literară", împreună cu G. Tutoveanu, Corneliu Moldova­nu, G. Nanu şi A. Mândru, apoi cărţile lui apar, una după alta, în, vitrinele ■ librăriilor, stabilin­­du-i reputaţia de strălucit pro­zator. In 1911, este ales preşedinte al societăţii scriitorilor români, iar în acelaş an este numit director al Teatrului Naţional din Cra­iova. În mândra Capitală a Ol­teniei, el realizează primul film românesc : ,,Cetatea Neamţu­lui". Auto­r fecund, organizator ne­­ostent, Emil Gărleanu a rea­lizat lucruri atât de frumoase, atât de colorate, încât ocupă pe drept cuvânt un joc de prim or­din printre prozatorii români. Comemorarea pătrarului de veac ni l-a apropiat și mai mult reîmprospătăndu-ne amintirea lui luminoasă. Paul Teodon­lescu 9 16. X. 1939 ROMANIA No. 496 meinim !­n revista „Gând Românesc” de la Cluj, d-na Ana Vasilescu-Nico­ară evocă figura celui ce a fost poe­tul şi omul Octavian Goga. Sunt lucruri intime, necunoscute până a­­cum, trăsături caracteristice care meritau să fie cunoscute. Intre altele d-na A. V. N. ne spune: „Şi ca la comandă pomiam cu to­ţii spre oraş, unde ne aştepta vioara lui Braşoveanu sau a lui Alexandru şi păhărelele de Cointreau, Benedik­­tiner sau Chartreuse. Eram oaspeţii lui. Atunci nu mai vorbea, tăcea, cu ochii atât de strălucitori încât pă­reau flăcări, sau cânta. „Cântam cu toţii „Pe umeri ple­tele-i curg râu”... sau „Bătăioară de la munte”... căci la ora aceia eram sin­guri şi stăpâni la cafenea. Plecam apoi în grup, petrecân­­du-ne reciproc până la casa fiecă­ruia şi cel mai avantajat era acel ce rămânea la urmă cu Tavi, care încetinea atunci pasul şi relua iar urzeala fermecată a „tăinuitului în doi”. In­­astfel de momente se des­tăinuia, îţi da voe să te apropii de sufletul său, te’nvăluia în cuvinte ca ’ntr’o reţea de raze, revărsare tu­multoasă de viaţă în umbra zidurilor sure, arcuite medieval, ale oraşului adormit. L-am surprins însă uneori deve­nind aspru, biciuind cu cuvinte vio­lente ca o flacără, albă,ceea ce nu putea suporta: convenienţele goale şi pretenţioase, ipocrizia şi banalita­tea”. S­e ştie că dramaturgul scandi­nav Henrik Ibsen, după pri­mirea ostilă făcută „Colocăîei amorului" în întreaga No­rvegie şi după ce apelul său pentru sprijini­rea Danemarcei împotriva războiu­lui­­Cu care o atacă Prusia nu găsi nici un ecou în ţările surori Suedia şi Norvegia, s’a exilat de bună voe, plecând, cu mare amărăciune în su­flet, la­­Roma.. . .... . . Din acea vreme datează celebrul şi valorosul poem: „Un frate în sufe­rinţă vibrând de un patriotism, în­­nalt şi umanitar. Poemul sfârşeşte astfel ce pl­­aia . ' i -- Ш „Din fericire nu-г decât un vis! , Deşteaptă-te, curagios Şi puternic popor al Norvegiei! Acţiunea urmează repede visului! Fratele nostru-i în primejdie! Toa­tă lumea de punte! E nevoe să lucrăm repede! poemul mai poate să spună: Intăriturile dela Туга sunt tot daneze. Şi ciuruitul drapel al lui Dannebrog Va acoperi mereu cu roşul său smbol Puternicul viitor al Nordului".­M­ai târziu, Ibsen, cuprins de do­rul ţării şi a compatrioţilor, îşi cânta în versuri demne de un Hugo, nostalgia şi durerea: , „O, ţara mea, care-mi turnasi din belşug O băutură amară, sănătoasă şi în­tăritoare, In care, poet, aproape să pier, Regăsit-am puterea pentru lupta cea de toate zilele. O, ţara mea, care-mi dăduşi toiagul exilului, Cruda durere şi frica aceasta, care te fac sprinten, Ţie, care-mi dăduşi această zestre de călătorie, Atât de apăsătoare şi atât de tristă, Ţie totuşi îţi adresez această salutare ce vine de departe!... Primeşte-o cu toată recunoştinţa mea, cu toate mulţumirile mele Pentru dureroasele ceasuri cari m’au purificat... In inima mea, ca ’ntr’o grădină, fiece plantă care a crescut, Prins-a rădăcini în această vreme Și, de crescură şi se scuturară, O datorară suflării aspre a Nor­dului...” I­n „România literară” No. 29 care a apărut astăzi, cunoscutul om de litere, d. Marcu Beza evocă inte­resante amintiri despre Bernard Shaw pe care l-a cunoscut personal în timpul şederii d-sale în Anglia. Aminitim­u­l d-lui Marcu Beza sunt cu atât mai interesante cu cât în ele este vorba de părerile marelui humorist scoţian despre România şi despre români. In acelaş număr: un reportaj do­cumentat şi emoţionant din viaţa intimă a regretatului scriitor şi dramaturg George Mihail­ Zamfire­­scu, precum şi un fragment inedit din piesa „Cântecul Vieţii” la care lucra autorul „Domnişoarei Nasta­­sia”. Poezii semnează d-na Ana Luca şi d. Ion Ronda. Articole, eseuri, nuvele şi cronici semnează d-nii: Tudor Şoimaru, Vintilă Horia, Const. Virgil Gheor­­ghiu­, B. Doroga, Dan Petraşincu, Virgil Gheorghiu, G. Demetru Pan şi d-ra Maria Dinu. Rubricele: Vitrina cu himere, Oameni, fapte şi întrebări. Intre svarţ şi călimară sunt scrise în mar­ginea strictă a actualităţii. C­u tot timpul neprielnic editării cărţilor literare, editurile noa­stre anunţă totuşi unele nou­tăţi. Printre acestea este şi roma­nul d-lu­i Dan Petraşincu: Omul­ şi bestia pe care îl publică editura „Na­ţioijiala-'Şomei”. . ! Amintim cu acest prilej, de un­­titlu asemănător, al unei cărţi, al lui Pirandello,' 'anume Omul, bestia şi virtutea­?/'''''’''''-'■'m­ Дк­.гггч.гш Aceasta însă fără nicio legătură cu noul volum al d-lui Petraşincu, din care nu cunoaştem încă nimic. C­a să devină cineva filosof, tre­­bue să aibă porniri afective puternice? D. prof. P. P. Ne-­­­gulescu notează în cartea d-sale­ „Geneza formelor Culturii“ intere­santele observaţii ale unui mare om de ştiinţă : „După povestirea, lui Fedon, din dialogul cunoscut al lui Platon, So­crate ar fi mărturisit el însuşi că avea o natură vulcanică şi suferea de sensualitate pătimaşă, adăugând însă că a izbutit să domine clocotul violent al naturii sale cu ajutorul raţiunei. Sf. Augustin se plângea singur în Confesiunile sale, de tirania porni­rilor sensuale şi de chinurile ambi­ţiei: adorala credinţei sale religioa­se, după ce se convertise la creşti­­nis­m, desăvârşea tabloul­­naturii sale i­esive. Giordano Bruno era un om im­pulsiv şi agresiv, o agitaţie perma­nentă îl purta, fără odihnă, prin lume. politicii NOfiTM mmm (Urmare din pagina l-a) românesc conduceau destinele poporului, cu sfetnici şi cu împu­terniciţi aleşi după anumite cri­terii, din sânul naţiunii. După anumite criterii şi cu a­­numită pregătire. Printre aceşti oameni unii erau mai buni, alţii se întâmpla a fi mai puţin buni. Erau însă cunoscuţi Domnului, creşteau sub ochii săi, adesea ur­măriţi de grija şi de încrederea domnească. Nu aparţineau întot­deauna unei singure clase a cla­sei oligarhice, aşa cum o cate­gorisise retrospectiv, cu scârbă şi osândă, partidismul de generoa­se principii şi programe apusene. Erau unii boieri de obârşie, alţii ridicaţi de Domn la boierie, pe câmpurile de bătălie, unde lupta­seră alături şi se arătaseră vred­nici oşteni. Cu aceşti oameni, fie sfetnici în Divan, fie slujbaşi cu încre­dinţarea deosebitelor laturi de scârmuire, Domnul domnea şi guverna după orânduieli proprii locului şi datinilor noastre, care s’au dovedit a nu fi din cele mai ticăloase, de vreme ce ne-au păs­trat nevătămaţi, până când in­stituţia s’a măcinat şi autoritatea i-a urmat, pulverizându-se. Dar ne gândim la timpurile de strălucire şi de virtute, nu la acele de decădere. Unde a fost multă lumină, a fost şi multă umbră. In acele timpuri, aşa cum erau, cu stările de atunci, cu hotarele de atunci, cu primejdiile încălcă­rilor de care nu am fost cruţaţi cinci ani împliniţi într’un veac, întocmirile voevodale şi politica voevodală ne-au scos la multe limanuri. Şi n’au ţinut poporul cel mult, pătura ţărănească, în prea grea apăsare, faţă bună­oară de ţăranii francezi din în­fricoşătorul tablou al lui LA BRU­YÈRE. Cu deosebire numai, că acei ţărani francezi care numai la chip păstrau o, vagă şi spăi­moasă asemănare omenească, erau contemporani cu fastul inac­cesibil şi fabulos al Regelui Soare de la Versailles, pe când ţăranii noştri, cu o mult mai omenoasă viaţa, şi înfăţişare, puteau cuteza a merge până la Curtea Dom­­­­nească să-şi spună păsul şi să-şi apere o dreptate. Nu vor fi ştiut Voevozîi noştri ce înseamnă democraţia, nici de­­mofilia; se aflau însă apropiaţi de popor, pis grijă, de popor,e­ şi foarte, foarte adesea, scuturând cu mână tare pe cei care împi­lau poporul. In toată istoria Franţei o sin­gură legendă a rămas mărturie, grijei purtată de un Suveran pentru lipsurile poporului obidit, faimoasa găină pe care Henric al IV-lea o voia în oala ţăranu­lui, în zi de Duminecă. Legendele noastre mișună de asemenea mărturii, poate mult mai con­crete, căci despre faimoasa găi­nă mai sus pomenită, toată lu­­mea pretinde că Henric al IV-lea ar fi voit s’o vadă neapărat în oala sărmanului, dar nimeni nu mai spune că ar şi fi văzut-o în­­deaievea, în­ oala sărmanului, mă­car în ziua de Sfintele Paşte! Politica noastră voevodală, aşa dar mult mai concretă, se înte­meia mai mult pe capacitatea de înfăptuire, decât pe vagi gene­ralităţi inoperante. Domnul îşi alegea şi îşi în­depărta de la sine sfetnicii, după această vrednicie la faptă, nu după stupitul la furcă. Vrednici gospodari, vrednici ostaşi, vred­nici soli, vrednici împărţitori de dreptate. Cercul era restrâns, oa­recum privilegiat, însă predesti­nat vieţii publice, pregătit pen­tru îndatoririle şi răspunderile chemării, pătruns de aceste răs­punderi. Valul reformelor apusene ce a adus oare în locul acestor oa­meni, a căror neînduplecată răs­pundere mergea adesea până la pierderea capului? A adus o categorie nouă de legiuitori şi conducători, formaţi în fascinaţia ideologiilor neade­rente la realitatea noastră isto­rică şi naţională. Oameni meş­teri în construcţia sistemelor ge­nerale şi simetrice, trăgând cu ochii mai mult la legiferările oc­cidentului, oameni care nu re­zistau seducătoarelor teorii şi au transformat ţara într’un vast şi devastat laboratoriu de cobai su­puşi tuturor nâsdrăvanelor expe­rienţe. Reformele purtau o etichetă naţională. Erau însă naţionale numai cu eticheta. Nu se inspi­rau dela stările noastre, dela în­văţămintele trecutului nostru, dela predilecţia poporului nostru pentru exemplu­ concret, pe te­­ren, nu spre abstracţiile teoreti­ce. Parlamentul se deschidea, cum îmi spunea cândva un unchiaş destul de isteţ „numai ca să aibă Дераge, limbut « untre-şi «­descrtă baniţa cu vorbe!“. Dar nu din baniţe cu vorbe a fost temeini­­cită ţara aceasta, nu teoriile au­ zidit-o, nu discursurile i-au fe­recat cheia de boltă. Regele Carol II, tămăduindu-ne de elector­alita noastră cronică şi readucându-ne la politica voevo­dală renăscută din tradiţia noas­tră naţională, n’a înlăturat na­ţiunea dela viaţa publică. Dim­potrivă, a făcut şi face apel la naţiune, iar naţiunea îi poate oferi pe cei mai buni fii ai sai, întreaga energie uriaşă a poporu­lui nostru, numai prin mijlocirea unui sistem politic organizat, disciplinat, ierarhizat; prin acel Front al Renaşterii­­ Naţionale care mobilizează forţele, compe­­tinţele, voinţele, până mai ori răsleţite în partide şi anihilate de partide. Organizarea politică a naţiunei se mai cerea şi din alt punct de vedere. Dacă viaţa complexă şi multi­plă a veacului nostru nu mai poate fi condusă prin mijloacele patriarhale de odinioară, ci find-1 mai prin mijloace inspirate , şi evoluate din aceste rădăcini isto­rice; legiuirile, gospodăria, exer­ciţiul guvernării sunt sortite a purta pecetea omului. Omul sfin­ţeşte locul şi instituţia. Cea mai grea problemă după o epocă de confuzie, de destin, de răstur­nare a valorilor, rămâne alege­rea oamenilor, fiindcă adesea un singur om târâie după dânsul destinul unei aşezări. Şi nu există o cale mai sigură pentru cunoaşterea deplină a va­lorii civice, decât viaţa publică organizată.­­­­ Organizarea vieţii publice, de până mai deunăzi, în degenera­rea sa care-şi are origina în hi­briditatea sa, se mărginea la gru­pare­a cetăţenilor în tabere ostile puse mai vârtos pe exploatarea ţării, decât pe mobilizarea ener­giilor. Sub semnul electoralism­u­­luii, cele mai generoase idealuri ieşeau jumulite, caracterul deve­nea un obstacol, buna-credinţă, pradă. Prin unicul Front al Renaşterii Naţionale, organizarea politică a naţiunii, va fi cruţată de crite­­­riile lăturalnice, electorale, care au falsificat ierarhizarea valori­lor. Energiile ,se vor disciplina îţi­ slujba naţiunei, nu a partidului , nu a celor treizeci şi nu mai ştim câte partide, care au fost şi nu vor mai fi. . „­­ ‘ CEZAR P­ETRES­cu­ DE LA TEATRUL NATIONAL Astă seară se reia la Teatrul Natio­nal, marele succes al stagiunii trecute „Madame Sans Gêne11, minunata co­medie a lui Victorien Sardou şi Emile Moreau, închegată din elementele is­torice aparţinând eneței revoluţiei fran­ceze şi imperiului napoleonian, comedia lui Sardou a cunoscut atât la noi cât şi în străinătate, un­­ succes nedesmin­­ţit niciodată. In matineu­l„Titanic Va­s“ comedia de extraordinar succes a d-lui Tudor Muşatescu, săptămână­ viitoare la tea­trul NATIONAL „CASA INIMILOR­­ SFĂRÂMATE11 Miercuri 18 ort, se reprezintă la Tea­trul Naţional, celebra comedie senti­mentală a lui ,B. Shaw: „Casa inimi­lor sfărâmate11. Distribuţia, una din cele mai strălu­cite pe care le poate oferi Teatrul Na­ţional, cuprinde pe d-nele Marietta Anca-Sadoveanu, Elvira Godeanu, Ma­rietta Deculescu, Elena­ Cruceanu. Ro­lul interesantului căpitan Shotover îl interpretează d. D. Grigoriu. D-nii : Finteșteanu, N. Bâlțăteanu, I. Ul­­meni, G. Demetru si Al. Marius în ce­lelalte roluri de miel ale comediei. ASTA SEARĂ LA „STUDIO11 MARIE­TTA SAROVA SI .G. CALBOREANU IN „MEDALIONUL11 Astă seară se reprezintă la Studio pentru a 14-a oară, încântătoarea co­medie a lui Gerardo Gerardi: „Meda­lionul11, care a obţinut până în prezent un strălucit succes de public şi de presă. In restul distribuţiei tânăra de­butantă d-ra Maria Magda, d-nii Stroe Atanasiu şi Niky Atanasiu. Punerea in scenă d Ion Sava. In matineul de astăzi la Studio, „A­­colo, departe...11 roman dramatic in 10 tablouri de d. Mircea Ştefănescu, în­­tr’o distribuţie din cele mai alese. Di­recţia de scenă d. Ion Sahighian. FERICIREA MEA11 VIITOAREA PRE­MIERA A „STUDIO-ULUI11 Vineri 2Э crt. se va reprezenta la Studio, piesa d-nei Claudia МШ-шд, „Fericirea mea11, care va fi prima pre­mieră originală a stagiunii. Distribuţia cuprinde pe d-nele Ma­­­rioara Voiculescu, Nataşa Alexandra, Dina Mihalcea şi d-nii M. Gingurescu, Mitru C„ Niky Atanasiu. : « „BOALA POSTOPERATORIE” Reforma tratamen­tului ch­irurgical de Docent DR. LIVIU CAMPEANU Vineri la Dalles a vorbit sub aus­piciile asoc. „Gândirea Europeană” d. dr. Liviu Câmpeanu despre „Boa­la postoperatorie”. D-sa a spus ur­mătoarele: Chirurgia este cât omul de veche. Starea ei de evoluţie a fost totdea­una în raport cu gradul de civiliza­ţie, în care s’a trăit. Desvoltarea ei a depins în mare măsură de posibi­lităţile acordate de ştiinţele pozitive. In cursul istoriei găsim epoci de progrese însemnate, determinate de munca unor oameni pricepuţi, clar­văzători, cari au ştiut, să utilizeze în interesul omenire­ suferinde tot ceea ce bunul lor simţ şi ştiinţa le-a pus la dispoziţie,—şi epoci de stag­nare ori regres, determinate de vi­tregia vremurilor. Din rândurile marilor chirurgi de pe vremuri şi-au asigurat nume neperitor Hippokrat, Asklepiades, Celsus, Galenus, etc. ale căror principii au stăpânit ştiinţa medicală până în pragul evului nou. Evul mediu este epoca de doliu a chirurgiei. Multe s’au pierdut din ceea ce se practica,cu succes în tim­pul civilizaţiei greco-romane. Arabi­lor trebue să le fim recunoscători în primul rând, că au păstrat şi trans­mis prin universităţile lor, evului nou ceea ce au posedat în ştiinţa medico-chirurgicală practicienii e­­vului antic. Influenţa puternică, exercitată de mişcarea Renaşterii asupra vieţii e­­conomice sociale, asupra vieţii reli­gioase şi politice, a produs efecte puternice şi asupra medicinei, care sub imperiul deslănţuirei spirituale aruncă cătuşele strimte, impuse de acei ce nu permiteau lezarea codu­lui antic medical a lui Galan, mult necorespunzător vremurilor, în cari s’au descoperit calea nautică spre Indii şi Continentul american. Ve­­salius şi Paracelsus şi-au dobândit merite nepieritoare în această direc­ţie. Păcat, că încă din evul mediu me­dicina s’a separat de chirurgia pro­priu zisă şi că la universităţi nu a­­veau intrare decât cei ce învăţau medicina nu şi cei ce doreau, să de­vină chirurgi. Starea aceasta dezo­lantă şi chiar tristă a ţinut până prin anii 1750. Preşedintele chirurgilor din Fran­ţa încă şi în timpul lui Ludovic al XIV-lea era bărbierul curţii regale. In timpul războaielor napoleo­niene chirurgii armatei germane e­­rau bărbieri de campanie, „Felds­­cheerer”, de unde vine numele de felcer. In timp de acalmie bărbier­­eau trupa şi ofiţerii, în toiul­ bătă­liilor, îi pansau. . .­­Veacul al XX-lea pune capăt chi­rurgiei empirice şi înalţă pe chi­rurgi la o vază şi rang social, pe ca­re nu le-au avut niciodată. In cadrul medicinei generale, aşe­zată pe baze noi ştiinţifice, chirur­gia scăpată de ignoranţă, incapaci­tate şi neştiinţă, îşi face intrarea tri­umfală în domeniul ei de astăzi. De­­sault, Laennec, Rokitanski, Semmel­weis, Lister, Pasteur, Koch, Babeş ş. a., urmaţi de o serie impozantă de chirurgi, creatorii technicei operato­rii de astăzi, aşează chirurgia pe ba­zele ei moderne. Epoca anatomică chirurgicală, fa­ce loc celei pasteuriene, anestezicele şi diversele forme de anestezie per­miţând cele mai îndrăsneţe inter­venţii, iar antisepsia şi asepsia asi­gurând vindecarea netulburată a ţe­suturilor despicate de mâna măia­stră a chirurgilor. Astăzi, după o sută de ani, vedem că pe terenul chirurgical s’a avansat pe calea progresului mai mult decât în tot restul timpului dela crearea lumei încoace. Cu toate aceste succese însă ris­cul, legat de fiecare operaţie în par­te nu a fost înlăturat complect. O serie întreagă de tulburări, mai u­­şoare sau mai grave urmează fiecă­rui act operator, cari tulburări peri­clitează sau sting chiar viaţa celui o­­perat, fără să se fi făcut vreo gre­­şală de technică chirurgicală, sau de asepsie. Un fel de cutremur de pământ, am putea zice, atinge organismul p­­p­erat, răsturnând mersul normal al funcţiunilor vitale, îngreunând scur­gerea normală a vieţii. Aceasta răs­turnare cauzează pneumonia, ci a­­pare iar bolnavii : operaţi, ca şi colap­sul inimei, paralizia tubului diges­tiv, embolia, tromboflebita etc. Noi­le cercetări au stabilit, că aceste complicaţii postoperatorii, cuprin­se la un loc, formează o adevărată boală, aşa numita boală postoperato­rie. Ea este aceea, care slăbeşte for­ţele celor operaţi, cauzându-le nu o­­dată moartea. îndeosebi cercetăto­rii americani, francezi şi germani, s’au străduit in ultimii 20 de ani să-i afle secretul. Lucrările lor s’au apro­piat de adevăr, dar nu complect. Boala postoperatorie m’a pasionat şi pe mine de mult. După o muncă de ani de zile, am descoperit, că a­­devăratele cauze ale acestei boli ne­miloase sunt: intoxicaţia bolnavului prin anestezicele administrate şi prin produsele toxice ale rănilor, şocul operator şi imobilizarea in pat a celor operaţi. Aceasta din urmă îngreunează foarte mult circulaţia normală a sângelui şi a limfei. Dacă suprimăm aceste trei cauze, boala postoperatorie nu mai apare, iar bolnavii se vindecă surprinzător de uşor şi de repede. Reforma chirurgiei, preconizată de mine asigură bolnavului operat con­diţii normale de viaţă pe de o parte, pe de altă parte cruţă forţele orga­nismului şi le antrenează să contri­bue ele în primul rând la vindecarea celor operaţi, lucru pe care nu-l res­pectau tratamentele de până acum. Tratamentul chirurgical se îmbogă­ţeşte cu un al treilea grup de mijloa­­ce curative, cu acele biologice, cari sunt mult mai puternice şi mai e­­ficace, decât acele chimice, sau fizice (medicamente, etc.). In noua atmosferă chirurgia des­­bracă haina sa de suferinţă, nesigu­ranţă, teamă şi încordare, luând un aspect calm, liniştit, plin de opti­mism tonificant, justificat în intre­ 1 gime prin rezultatele obţinute. Peste 14.000 de bolnavi trataţi în felul a­­cesta confirmă efectele extrem de va­loroase ale tratamentului biologic. Foloasele tratamentului operator adaptat la legile naturale ale orga­nismului, sunt de cea mai mare im­portanţă atât pentru pacient cât şi pentru chirurg, personal medical auxiliar, instituţie şi societate. Sufe­rinţele fizice şi psi­hice ale bolnavi­lor se reduc, tratamentul e mult u­­şurat, micşorându-se în acelaş timp şi cheltuelile de tratament. Nu mai puţin câştig înregistrează diversele organizaţii profesionale şi de asigu­rare, operaţii vindecaţi intorcându­­se mai repede la lucru. Foloase in­calculabile îşi asigură şi armatele în armatele în timp de răsboie. Proble­ma evacuării răniţilor de războiu din linia de foc, rezolvându-se cu multă uşurinţă. O bună parte din cei ce mureau până în prezent aban­donaţi cu răni grave pe front, vor fi redaţi vieţii. Vor fi mai puţini­ lup­tători scoşi din linie, vor fi mai pu­ţine văduve şi orfani de răsboi, vor fi mai puţine mame îndoliate, iar armatele îşi vor recupera luptăto­rii salvaţi de la moarte şi redaţi vie­ţii. D. Dr. CÂMPEANU

Next