România - Provincie, octombrie 1939 (Anul 2, nr. 496-510)
1939-10-16 / nr. 496
S’au împlinit douăzeci şi cinci de ani dela moartea lui Emil Gărleanu. In toi de vară, în plină activitate, animat ca totdeauna de proecte îndrăzneţe, duiosul scriitor încheia socotelile сц o viaţă care nu i-a refuiattoate mulţumirile şi satisfacţiile ce i se cuveneau. Pe cat de sensibil şi de generos, pe atât de activ şi întreprinzător, pe cât de înţelegători faţă de durerile „celor cari nu"cuvântă", pe atât de alergător pentru alinarea durerilor celor ce cuvârntă. ■ A trecut un pătrar de veac de la plecarea lui dintre cei vii, dar amintirea a păstrat vie imaginea lui, tot atât de dragă astăzi ca şi atunci. Fire şi aliură de artist, Emil Gărleanu a rămas un artist, un harnic cultivator al frumosului, până în cea din urmăi zi a vieţii lui. Nici atunci, şi cu atât mai puţin de-atunci încoace, nu s’a pronunţat vreun reproş, cât de mic, nu i au făcut rezerve și nu’a existat răceală, când numele lui era pomenit. Acela care ne-a lăsat „O lacrimă ■pe-o geană", „Cea dintâi 'durere", „Nucul din Odobaci, „Intr’o noapte de Mai", „Priveliști din țară", „Bătrânii", „O'dată" — nu este altul decât înifytondreWu&ieeieștii scriitorilor românii . Ochii săi mari, negri, catifelaţi, au pătruns drama scriitorilor noştri. El însuşi integrat în bohema literară, alături de Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi, Ştefan Petică, Al. Antemireanu, a împărtăşit tristul , destin al acestora, ajungând la l ’ capătul vieţii cu mult înainte de vreme. Viaţa frântă la jumătate — n’avea mai mult de 35 ani când a murit — a adus o crudă confirmare tezelor susţinute de el, în vremea când lupta stăruitor pentru înjghebarea societăţii scriitoriceşti. După câteva încercări zadarnice, s’a ajuns, graţie strădaniei lui Emil Gărleanu, ca S. S. R. să ia fiinţă la 2 Septembrie 1909. Făcând parte din comitetul de conducere, el nu cunoaşte odihna. Cu convingere şi entuziasm, se consacră activităţii tinerei organizaţii, care îşi face curând un sediu. Dar, nenorocire, în anul următor, un incendiu mistue nemilos clădirea scriitorilor. Cei ni-au asistat la acest trist spectacol povestesc cu cât curaj s’a avântat Emil Gărleanu printre pompieri, pentru a mai salva ceva din avutul comun. Dela debutul său, colaborator la „Arhiva" lui A., D. Xenopol, şi până la pregătirea apariţiei revistei „Proza", la Craiova, Gărleanu a fost un neobosit breslaş al scrisului. La „Evenimentul", al cărui prim redactor era Spiru Haret, semnează tot felul de cronici, dar nu cu numele său întreg, ci prescurtat : Emilgar, la Bârlad, unde îmbrăca încă uniforma de sublocotenent, scoate revista „Parada literară", împreună cu G. Tutoveanu, Corneliu Moldovanu, G. Nanu şi A. Mândru, apoi cărţile lui apar, una după alta, în, vitrinele ■ librăriilor, stabilindu-i reputaţia de strălucit prozator. In 1911, este ales preşedinte al societăţii scriitorilor români, iar în acelaş an este numit director al Teatrului Naţional din Craiova. În mândra Capitală a Olteniei, el realizează primul film românesc : ,,Cetatea Neamţului". Autor fecund, organizator neostent, Emil Gărleanu a realizat lucruri atât de frumoase, atât de colorate, încât ocupă pe drept cuvânt un joc de prim ordin printre prozatorii români. Comemorarea pătrarului de veac ni l-a apropiat și mai mult reîmprospătăndu-ne amintirea lui luminoasă. Paul Teodonlescu 9 16. X. 1939 ROMANIA No. 496 meinim !n revista „Gând Românesc” de la Cluj, d-na Ana Vasilescu-Nicoară evocă figura celui ce a fost poetul şi omul Octavian Goga. Sunt lucruri intime, necunoscute până acum, trăsături caracteristice care meritau să fie cunoscute. Intre altele d-na A. V. N. ne spune: „Şi ca la comandă pomiam cu toţii spre oraş, unde ne aştepta vioara lui Braşoveanu sau a lui Alexandru şi păhărelele de Cointreau, Benediktiner sau Chartreuse. Eram oaspeţii lui. Atunci nu mai vorbea, tăcea, cu ochii atât de strălucitori încât păreau flăcări, sau cânta. „Cântam cu toţii „Pe umeri pletele-i curg râu”... sau „Bătăioară de la munte”... căci la ora aceia eram singuri şi stăpâni la cafenea. Plecam apoi în grup, petrecându-ne reciproc până la casa fiecăruia şi cel mai avantajat era acel ce rămânea la urmă cu Tavi, care încetinea atunci pasul şi relua iar urzeala fermecată a „tăinuitului în doi”. Inastfel de momente se destăinuia, îţi da voe să te apropii de sufletul său, te’nvăluia în cuvinte ca ’ntr’o reţea de raze, revărsare tumultoasă de viaţă în umbra zidurilor sure, arcuite medieval, ale oraşului adormit. L-am surprins însă uneori devenind aspru, biciuind cu cuvinte violente ca o flacără, albă,ceea ce nu putea suporta: convenienţele goale şi pretenţioase, ipocrizia şi banalitatea”. Se ştie că dramaturgul scandinav Henrik Ibsen, după primirea ostilă făcută „Colocăîei amorului" în întreaga Norvegie şi după ce apelul său pentru sprijinirea Danemarcei împotriva războiuluiCu care o atacă Prusia nu găsi nici un ecou în ţările surori Suedia şi Norvegia, s’a exilat de bună voe, plecând, cu mare amărăciune în suflet, laRoma.. . .... . . Din acea vreme datează celebrul şi valorosul poem: „Un frate în suferinţă vibrând de un patriotism, înnalt şi umanitar. Poemul sfârşeşte astfel ce plaia . ' i -- Ш „Din fericire nu-г decât un vis! , Deşteaptă-te, curagios Şi puternic popor al Norvegiei! Acţiunea urmează repede visului! Fratele nostru-i în primejdie! Toată lumea de punte! E nevoe să lucrăm repede! poemul mai poate să spună: Intăriturile dela Туга sunt tot daneze. Şi ciuruitul drapel al lui Dannebrog Va acoperi mereu cu roşul său smbol Puternicul viitor al Nordului".Mai târziu, Ibsen, cuprins de dorul ţării şi a compatrioţilor, îşi cânta în versuri demne de un Hugo, nostalgia şi durerea: , „O, ţara mea, care-mi turnasi din belşug O băutură amară, sănătoasă şi întăritoare, In care, poet, aproape să pier, Regăsit-am puterea pentru lupta cea de toate zilele. O, ţara mea, care-mi dăduşi toiagul exilului, Cruda durere şi frica aceasta, care te fac sprinten, Ţie, care-mi dăduşi această zestre de călătorie, Atât de apăsătoare şi atât de tristă, Ţie totuşi îţi adresez această salutare ce vine de departe!... Primeşte-o cu toată recunoştinţa mea, cu toate mulţumirile mele Pentru dureroasele ceasuri cari m’au purificat... In inima mea, ca ’ntr’o grădină, fiece plantă care a crescut, Prins-a rădăcini în această vreme Și, de crescură şi se scuturară, O datorară suflării aspre a Nordului...” In „România literară” No. 29 care a apărut astăzi, cunoscutul om de litere, d. Marcu Beza evocă interesante amintiri despre Bernard Shaw pe care l-a cunoscut personal în timpul şederii d-sale în Anglia. Aminitimul d-lui Marcu Beza sunt cu atât mai interesante cu cât în ele este vorba de părerile marelui humorist scoţian despre România şi despre români. In acelaş număr: un reportaj documentat şi emoţionant din viaţa intimă a regretatului scriitor şi dramaturg George Mihail Zamfirescu, precum şi un fragment inedit din piesa „Cântecul Vieţii” la care lucra autorul „Domnişoarei Nastasia”. Poezii semnează d-na Ana Luca şi d. Ion Ronda. Articole, eseuri, nuvele şi cronici semnează d-nii: Tudor Şoimaru, Vintilă Horia, Const. Virgil Gheorghiu, B. Doroga, Dan Petraşincu, Virgil Gheorghiu, G. Demetru Pan şi d-ra Maria Dinu. Rubricele: Vitrina cu himere, Oameni, fapte şi întrebări. Intre svarţ şi călimară sunt scrise în marginea strictă a actualităţii. Cu tot timpul neprielnic editării cărţilor literare, editurile noastre anunţă totuşi unele noutăţi. Printre acestea este şi romanul d-lui Dan Petraşincu: Omul şi bestia pe care îl publică editura „Naţioijiala-'Şomei”. . ! Amintim cu acest prilej, de untitlu asemănător, al unei cărţi, al lui Pirandello,' 'anume Omul, bestia şi virtutea?/'''''’''''-'■'m Дк.гггч.гш Aceasta însă fără nicio legătură cu noul volum al d-lui Petraşincu, din care nu cunoaştem încă nimic. Ca să devină cineva filosof, trebue să aibă porniri afective puternice? D. prof. P. P. Ne-gulescu notează în cartea d-sale „Geneza formelor Culturii“ interesantele observaţii ale unui mare om de ştiinţă : „După povestirea, lui Fedon, din dialogul cunoscut al lui Platon, Socrate ar fi mărturisit el însuşi că avea o natură vulcanică şi suferea de sensualitate pătimaşă, adăugând însă că a izbutit să domine clocotul violent al naturii sale cu ajutorul raţiunei. Sf. Augustin se plângea singur în Confesiunile sale, de tirania pornirilor sensuale şi de chinurile ambiţiei: adorala credinţei sale religioase, după ce se convertise la creştinism, desăvârşea tabloulnaturii sale iesive. Giordano Bruno era un om impulsiv şi agresiv, o agitaţie permanentă îl purta, fără odihnă, prin lume. politicii NOfiTM mmm (Urmare din pagina l-a) românesc conduceau destinele poporului, cu sfetnici şi cu împuterniciţi aleşi după anumite criterii, din sânul naţiunii. După anumite criterii şi cu anumită pregătire. Printre aceşti oameni unii erau mai buni, alţii se întâmpla a fi mai puţin buni. Erau însă cunoscuţi Domnului, creşteau sub ochii săi, adesea urmăriţi de grija şi de încrederea domnească. Nu aparţineau întotdeauna unei singure clase a clasei oligarhice, aşa cum o categorisise retrospectiv, cu scârbă şi osândă, partidismul de generoase principii şi programe apusene. Erau unii boieri de obârşie, alţii ridicaţi de Domn la boierie, pe câmpurile de bătălie, unde luptaseră alături şi se arătaseră vrednici oşteni. Cu aceşti oameni, fie sfetnici în Divan, fie slujbaşi cu încredinţarea deosebitelor laturi de scârmuire, Domnul domnea şi guverna după orânduieli proprii locului şi datinilor noastre, care s’au dovedit a nu fi din cele mai ticăloase, de vreme ce ne-au păstrat nevătămaţi, până când instituţia s’a măcinat şi autoritatea i-a urmat, pulverizându-se. Dar ne gândim la timpurile de strălucire şi de virtute, nu la acele de decădere. Unde a fost multă lumină, a fost şi multă umbră. In acele timpuri, aşa cum erau, cu stările de atunci, cu hotarele de atunci, cu primejdiile încălcărilor de care nu am fost cruţaţi cinci ani împliniţi într’un veac, întocmirile voevodale şi politica voevodală ne-au scos la multe limanuri. Şi n’au ţinut poporul cel mult, pătura ţărănească, în prea grea apăsare, faţă bunăoară de ţăranii francezi din înfricoşătorul tablou al lui LA BRUYÈRE. Cu deosebire numai, că acei ţărani francezi care numai la chip păstrau o, vagă şi spăimoasă asemănare omenească, erau contemporani cu fastul inaccesibil şi fabulos al Regelui Soare de la Versailles, pe când ţăranii noştri, cu o mult mai omenoasă viaţa, şi înfăţişare, puteau cuteza a merge până la Curtea Domnească să-şi spună păsul şi să-şi apere o dreptate. Nu vor fi ştiut Voevozîi noştri ce înseamnă democraţia, nici demofilia; se aflau însă apropiaţi de popor, pis grijă, de popor,e şi foarte, foarte adesea, scuturând cu mână tare pe cei care împilau poporul. In toată istoria Franţei o singură legendă a rămas mărturie, grijei purtată de un Suveran pentru lipsurile poporului obidit, faimoasa găină pe care Henric al IV-lea o voia în oala ţăranului, în zi de Duminecă. Legendele noastre mișună de asemenea mărturii, poate mult mai concrete, căci despre faimoasa găină mai sus pomenită, toată lumea pretinde că Henric al IV-lea ar fi voit s’o vadă neapărat în oala sărmanului, dar nimeni nu mai spune că ar şi fi văzut-o îndeaievea, în oala sărmanului, măcar în ziua de Sfintele Paşte! Politica noastră voevodală, aşa dar mult mai concretă, se întemeia mai mult pe capacitatea de înfăptuire, decât pe vagi generalităţi inoperante. Domnul îşi alegea şi îşi îndepărta de la sine sfetnicii, după această vrednicie la faptă, nu după stupitul la furcă. Vrednici gospodari, vrednici ostaşi, vrednici soli, vrednici împărţitori de dreptate. Cercul era restrâns, oarecum privilegiat, însă predestinat vieţii publice, pregătit pentru îndatoririle şi răspunderile chemării, pătruns de aceste răspunderi. Valul reformelor apusene ce a adus oare în locul acestor oameni, a căror neînduplecată răspundere mergea adesea până la pierderea capului? A adus o categorie nouă de legiuitori şi conducători, formaţi în fascinaţia ideologiilor neaderente la realitatea noastră istorică şi naţională. Oameni meşteri în construcţia sistemelor generale şi simetrice, trăgând cu ochii mai mult la legiferările occidentului, oameni care nu rezistau seducătoarelor teorii şi au transformat ţara într’un vast şi devastat laboratoriu de cobai supuşi tuturor nâsdrăvanelor experienţe. Reformele purtau o etichetă naţională. Erau însă naţionale numai cu eticheta. Nu se inspirau dela stările noastre, dela învăţămintele trecutului nostru, dela predilecţia poporului nostru pentru exemplu concret, pe teren, nu spre abstracţiile teoretice. Parlamentul se deschidea, cum îmi spunea cândva un unchiaş destul de isteţ „numai ca să aibă Дераge, limbut « untre-şi «descrtă baniţa cu vorbe!“. Dar nu din baniţe cu vorbe a fost temeinicită ţara aceasta, nu teoriile au zidit-o, nu discursurile i-au ferecat cheia de boltă. Regele Carol II, tămăduindu-ne de electoralita noastră cronică şi readucându-ne la politica voevodală renăscută din tradiţia noastră naţională, n’a înlăturat naţiunea dela viaţa publică. Dimpotrivă, a făcut şi face apel la naţiune, iar naţiunea îi poate oferi pe cei mai buni fii ai sai, întreaga energie uriaşă a poporului nostru, numai prin mijlocirea unui sistem politic organizat, disciplinat, ierarhizat; prin acel Front al Renaşterii Naţionale care mobilizează forţele, competinţele, voinţele, până mai ori răsleţite în partide şi anihilate de partide. Organizarea politică a naţiunei se mai cerea şi din alt punct de vedere. Dacă viaţa complexă şi multiplă a veacului nostru nu mai poate fi condusă prin mijloacele patriarhale de odinioară, ci find-1 mai prin mijloace inspirate , şi evoluate din aceste rădăcini istorice; legiuirile, gospodăria, exerciţiul guvernării sunt sortite a purta pecetea omului. Omul sfinţeşte locul şi instituţia. Cea mai grea problemă după o epocă de confuzie, de destin, de răsturnare a valorilor, rămâne alegerea oamenilor, fiindcă adesea un singur om târâie după dânsul destinul unei aşezări. Şi nu există o cale mai sigură pentru cunoaşterea deplină a valorii civice, decât viaţa publică organizată. Organizarea vieţii publice, de până mai deunăzi, în degenerarea sa care-şi are origina în hibriditatea sa, se mărginea la gruparea cetăţenilor în tabere ostile puse mai vârtos pe exploatarea ţării, decât pe mobilizarea energiilor. Sub semnul electoralismuluii, cele mai generoase idealuri ieşeau jumulite, caracterul devenea un obstacol, buna-credinţă, pradă. Prin unicul Front al Renaşterii Naţionale, organizarea politică a naţiunii, va fi cruţată de criteriile lăturalnice, electorale, care au falsificat ierarhizarea valorilor. Energiile ,se vor disciplina îţi slujba naţiunei, nu a partidului , nu a celor treizeci şi nu mai ştim câte partide, care au fost şi nu vor mai fi. . „ ‘ CEZAR PETREScu DE LA TEATRUL NATIONAL Astă seară se reia la Teatrul National, marele succes al stagiunii trecute „Madame Sans Gêne11, minunata comedie a lui Victorien Sardou şi Emile Moreau, închegată din elementele istorice aparţinând eneței revoluţiei franceze şi imperiului napoleonian, comedia lui Sardou a cunoscut atât la noi cât şi în străinătate, un succes nedesminţit niciodată. In matineul„Titanic Vas“ comedia de extraordinar succes a d-lui Tudor Muşatescu, săptămână viitoare la teatrul NATIONAL „CASA INIMILOR SFĂRÂMATE11 Miercuri 18 ort, se reprezintă la Teatrul Naţional, celebra comedie sentimentală a lui ,B. Shaw: „Casa inimilor sfărâmate11. Distribuţia, una din cele mai strălucite pe care le poate oferi Teatrul Naţional, cuprinde pe d-nele Marietta Anca-Sadoveanu, Elvira Godeanu, Marietta Deculescu, Elena Cruceanu. Rolul interesantului căpitan Shotover îl interpretează d. D. Grigoriu. D-nii : Finteșteanu, N. Bâlțăteanu, I. Ulmeni, G. Demetru si Al. Marius în celelalte roluri de miel ale comediei. ASTA SEARĂ LA „STUDIO11 MARIETTA SAROVA SI .G. CALBOREANU IN „MEDALIONUL11 Astă seară se reprezintă la Studio pentru a 14-a oară, încântătoarea comedie a lui Gerardo Gerardi: „Medalionul11, care a obţinut până în prezent un strălucit succes de public şi de presă. In restul distribuţiei tânăra debutantă d-ra Maria Magda, d-nii Stroe Atanasiu şi Niky Atanasiu. Punerea in scenă d Ion Sava. In matineul de astăzi la Studio, „Acolo, departe...11 roman dramatic in 10 tablouri de d. Mircea Ştefănescu, într’o distribuţie din cele mai alese. Direcţia de scenă d. Ion Sahighian. FERICIREA MEA11 VIITOAREA PREMIERA A „STUDIO-ULUI11 Vineri 2Э crt. se va reprezenta la Studio, piesa d-nei Claudia МШ-шд, „Fericirea mea11, care va fi prima premieră originală a stagiunii. Distribuţia cuprinde pe d-nele Marioara Voiculescu, Nataşa Alexandra, Dina Mihalcea şi d-nii M. Gingurescu, Mitru C„ Niky Atanasiu. : « „BOALA POSTOPERATORIE” Reforma tratamentului chirurgical de Docent DR. LIVIU CAMPEANU Vineri la Dalles a vorbit sub auspiciile asoc. „Gândirea Europeană” d. dr. Liviu Câmpeanu despre „Boala postoperatorie”. D-sa a spus următoarele: Chirurgia este cât omul de veche. Starea ei de evoluţie a fost totdeauna în raport cu gradul de civilizaţie, în care s’a trăit. Desvoltarea ei a depins în mare măsură de posibilităţile acordate de ştiinţele pozitive. In cursul istoriei găsim epoci de progrese însemnate, determinate de munca unor oameni pricepuţi, clarvăzători, cari au ştiut, să utilizeze în interesul omenire suferinde tot ceea ce bunul lor simţ şi ştiinţa le-a pus la dispoziţie,—şi epoci de stagnare ori regres, determinate de vitregia vremurilor. Din rândurile marilor chirurgi de pe vremuri şi-au asigurat nume neperitor Hippokrat, Asklepiades, Celsus, Galenus, etc. ale căror principii au stăpânit ştiinţa medicală până în pragul evului nou. Evul mediu este epoca de doliu a chirurgiei. Multe s’au pierdut din ceea ce se practica,cu succes în timpul civilizaţiei greco-romane. Arabilor trebue să le fim recunoscători în primul rând, că au păstrat şi transmis prin universităţile lor, evului nou ceea ce au posedat în ştiinţa medico-chirurgicală practicienii evului antic. Influenţa puternică, exercitată de mişcarea Renaşterii asupra vieţii economice sociale, asupra vieţii religioase şi politice, a produs efecte puternice şi asupra medicinei, care sub imperiul deslănţuirei spirituale aruncă cătuşele strimte, impuse de acei ce nu permiteau lezarea codului antic medical a lui Galan, mult necorespunzător vremurilor, în cari s’au descoperit calea nautică spre Indii şi Continentul american. Vesalius şi Paracelsus şi-au dobândit merite nepieritoare în această direcţie. Păcat, că încă din evul mediu medicina s’a separat de chirurgia propriu zisă şi că la universităţi nu aveau intrare decât cei ce învăţau medicina nu şi cei ce doreau, să devină chirurgi. Starea aceasta dezolantă şi chiar tristă a ţinut până prin anii 1750. Preşedintele chirurgilor din Franţa încă şi în timpul lui Ludovic al XIV-lea era bărbierul curţii regale. In timpul războaielor napoleoniene chirurgii armatei germane erau bărbieri de campanie, „Feldscheerer”, de unde vine numele de felcer. In timp de acalmie bărbiereau trupa şi ofiţerii, în toiul bătăliilor, îi pansau. . .Veacul al XX-lea pune capăt chirurgiei empirice şi înalţă pe chirurgi la o vază şi rang social, pe care nu le-au avut niciodată. In cadrul medicinei generale, aşezată pe baze noi ştiinţifice, chirurgia scăpată de ignoranţă, incapacitate şi neştiinţă, îşi face intrarea triumfală în domeniul ei de astăzi. Desault, Laennec, Rokitanski, Semmelweis, Lister, Pasteur, Koch, Babeş ş. a., urmaţi de o serie impozantă de chirurgi, creatorii technicei operatorii de astăzi, aşează chirurgia pe bazele ei moderne. Epoca anatomică chirurgicală, face loc celei pasteuriene, anestezicele şi diversele forme de anestezie permiţând cele mai îndrăsneţe intervenţii, iar antisepsia şi asepsia asigurând vindecarea netulburată a ţesuturilor despicate de mâna măiastră a chirurgilor. Astăzi, după o sută de ani, vedem că pe terenul chirurgical s’a avansat pe calea progresului mai mult decât în tot restul timpului dela crearea lumei încoace. Cu toate aceste succese însă riscul, legat de fiecare operaţie în parte nu a fost înlăturat complect. O serie întreagă de tulburări, mai uşoare sau mai grave urmează fiecărui act operator, cari tulburări periclitează sau sting chiar viaţa celui operat, fără să se fi făcut vreo greşală de technică chirurgicală, sau de asepsie. Un fel de cutremur de pământ, am putea zice, atinge organismul pperat, răsturnând mersul normal al funcţiunilor vitale, îngreunând scurgerea normală a vieţii. Aceasta răsturnare cauzează pneumonia, ci apare iar bolnavii : operaţi, ca şi colapsul inimei, paralizia tubului digestiv, embolia, tromboflebita etc. Noile cercetări au stabilit, că aceste complicaţii postoperatorii, cuprinse la un loc, formează o adevărată boală, aşa numita boală postoperatorie. Ea este aceea, care slăbeşte forţele celor operaţi, cauzându-le nu odată moartea. îndeosebi cercetătorii americani, francezi şi germani, s’au străduit in ultimii 20 de ani să-i afle secretul. Lucrările lor s’au apropiat de adevăr, dar nu complect. Boala postoperatorie m’a pasionat şi pe mine de mult. După o muncă de ani de zile, am descoperit, că adevăratele cauze ale acestei boli nemiloase sunt: intoxicaţia bolnavului prin anestezicele administrate şi prin produsele toxice ale rănilor, şocul operator şi imobilizarea in pat a celor operaţi. Aceasta din urmă îngreunează foarte mult circulaţia normală a sângelui şi a limfei. Dacă suprimăm aceste trei cauze, boala postoperatorie nu mai apare, iar bolnavii se vindecă surprinzător de uşor şi de repede. Reforma chirurgiei, preconizată de mine asigură bolnavului operat condiţii normale de viaţă pe de o parte, pe de altă parte cruţă forţele organismului şi le antrenează să contribue ele în primul rând la vindecarea celor operaţi, lucru pe care nu-l respectau tratamentele de până acum. Tratamentul chirurgical se îmbogăţeşte cu un al treilea grup de mijloace curative, cu acele biologice, cari sunt mult mai puternice şi mai eficace, decât acele chimice, sau fizice (medicamente, etc.). In noua atmosferă chirurgia desbracă haina sa de suferinţă, nesiguranţă, teamă şi încordare, luând un aspect calm, liniştit, plin de optimism tonificant, justificat în intre 1 gime prin rezultatele obţinute. Peste 14.000 de bolnavi trataţi în felul acesta confirmă efectele extrem de valoroase ale tratamentului biologic. Foloasele tratamentului operator adaptat la legile naturale ale organismului, sunt de cea mai mare importanţă atât pentru pacient cât şi pentru chirurg, personal medical auxiliar, instituţie şi societate. Suferinţele fizice şi psihice ale bolnavilor se reduc, tratamentul e mult uşurat, micşorându-se în acelaş timp şi cheltuelile de tratament. Nu mai puţin câştig înregistrează diversele organizaţii profesionale şi de asigurare, operaţii vindecaţi intorcânduse mai repede la lucru. Foloase incalculabile îşi asigură şi armatele în armatele în timp de răsboie. Problema evacuării răniţilor de războiu din linia de foc, rezolvându-se cu multă uşurinţă. O bună parte din cei ce mureau până în prezent abandonaţi cu răni grave pe front, vor fi redaţi vieţii. Vor fi mai puţini luptători scoşi din linie, vor fi mai puţine văduve şi orfani de răsboi, vor fi mai puţine mame îndoliate, iar armatele îşi vor recupera luptătorii salvaţi de la moarte şi redaţi vieţii. D. Dr. CÂMPEANU