România - Capitala, ianuarie 1940 (Anul 3, nr. 572-584)

1940-01-01 / nr. 572

ROMANIA Din primul capitol al epocalei cărţi, a d-rului Alexis Carrel: „Omul fiinţa necunoscută" autorul arată cum „cunoaşterea fiinţelor vii a progresat mai încet decât a mate­riei neînsufleţite" şi cât de mare este încă „ignoranţa noastră de noi înşine". Desvoltrând această temă, analizează „în ce fel a fost trans­format mediul nostru de către şti­inţele mecanice, fizice şi chimice". Câteva spicuiri din această lu­crare datorită unui om de ştiinţă şi unui poet ori romancier­­, deci sprijinită pe constatări pozitive, pe experienţe concrete, ni s’au parut interesante. Iată ce spune Alexis Carrel : „Mediul după care se mo­delase trupul şi sufletul strămoşi­lor noştri timp de milenii, a fost în­locuit cu un altul. Am primit fără emoţii această revoluţie paşnică. Cu toate acestea, ea constitue unul din evenimentele cele mai importante din istoria omenirii, căci orice mo­dificare a mediului răsună inevita­bil şi adânc asupra fiinţelor vii... „După înscăunarea industriei, o mare parte din populaţie s’a mărgi­nit la spaţii restrânse. Lucrătorii trăesc în turme, fie in suburbiile marilor oraşe, fie în satele construite pentru ei. Sunt ocupaţi în uzine, la ore fixe, cu o muncă uşoară, mono­tonă şi bine plătită. Tot astfel lo­­­ citesc în oraşe funcţionarii din bi­rouri, din magazine, din bănci, din administraţiile publice, medicii, a­­vocaţii, institutorii şi mulţimea ce­lor cari, direct sau indirect, trăesc din comerţ şi din industrie. Uzi­nele şi birourile sunt vaste, bine lu­minate, curate. Temperatura l°r este egală, căci aparatele de în­călzit şi de răcit ridică temperatura în timpul iernii şi o coboară în tim­pul verii. Casele înalte din marile oraşe au transformat străzile în tranşee întunecoase. Lumina soa­relui e însă înlocuită în interiorul apartamentelor cu o lumină artifi­cială, brigată în raze ultra­violete. Locuitorii oraşului nou sunt apăraţi de toate intemperiile. Unii, cei mai bogaţi, locuesc în uriaşele clădiri ale marilor bulevarde. Regii acestei lumi stăpânesc, în vârful unor tur­nuri ameţitoare, case minunate în­conjurate cu copaci cu iarbă şi flori. Ei trăesc ac°lo, la adăpostul sgomotelor, al prafului şi al agita­ţiei, ca pe culmea unui munte. Sunt mai izolaţi de mulţimea oamenilor de rând decât erau seniorii feudali îndărătul zidurilor şi şanţurilor ce­tăţii lor. Ceilalţi, chiar cei mai mo­deşti, locuesc în apartamente al căror confort întrece pe al lui Lu­dovic al XIV-lea sau al lui Freddie, cel Mare... „Odată cu locuinţa s’a schimbat şi felul de viaţă. Această schimbare e datorită mai ales accelerării co­municaţiilor... Fiecare face mai multe lucruri decât altădată. Ia Parte la mai multe evenimente. Intră în, contact cu un număr mai mare de­ indivizi. Momentele nefolosite ale existenţei sala­ sunt exstepţionale. Grupurile restrânse ale familiei, ale parohiei, s-au desfăcut. Viaţa micului grup a fost înlocuită cu ateea a mulţimii. Singurătatea e considerată ca o pe­­deaspă ori ca un lux­nar...“ Şi astfel, după ce ne înfăţişează în ce fel au fost influenţaţi oame­nii de modul de viaţă, locuinţa, hrana, educaţia şi obiceiurile inte­lectuale şi morale pe care­­ le-a im­pus civilizaţia modernă, ajunge la concluzia că aceste „transformări ale mediului sunt dăunătoare, fiind­că au fost făcute fără o cunoaştere a naturii noastre. Civilizaţia mo­dernă a fost construită fără o cu­noaştere a adevăratei noastre na­turi. E datorită capriciului descope­ririlor ştiinţifice, nofteior oameni­lor, iluziilor, teoriilor şi dorinţelor lor, înălţată de noi nu e făcută de măsura noastră... „Nimeni nu s’a întrebat cum vor suporta fiinţele umane accelerarea enormă a ritmului vieţii, produsă de transporturile repezi, d­e telegraf, de telefon, de maşini cari scriu, cal­culează şi fac toate muncile casnice atât de tihnite odinioară, şi de tehnicele moderne ale afacerilor... Toate aceste juste observaţii duc la constatarea că „omul e un străin în lumea pe care a creat-o. Mediul construit de inteligenţa şi invenţiile noastre, nu este nici pe măsura sta­turii şi nici a formei noastre.'Nu ni se potriveşte, in cadrul lui ne sim­ţim nenorociţi.' Degenerăm şi moral şi mintal**. (Ne-an­ folosit în aceste spicuiri de frumoasa tălmăcire românească a acestei cărţi, datorită d-nei Lia Busuioceanu). Toate aceste constatări la cari, cu îndemânare, ajunge d-rul Alexis­­Carrel, sunt poate întristătoare pentru noi, dar nu mai puţin juste. El însă nu ne lasă aici, ci, în cursul studiului său, arată cari ar fi căile ne cari ar urmă omul de ştiinţă pen­tru a ne învăţa, cum să ne adaptăm acestui mediu, cum să ne apărăm de el, şi anunate printr’o mai adâncă cunoaştere de noi înşine. Am reprodus în această pagină câteva interesante documente cari ne înfăţişează în m­­d sugestiv fe­lul nostru de viaţă într’un trecut nu prea îndepărtat de noi. Din ele în­vie o lume care ducea un trai mai tihnit, ce curgea într’un tempo mai lent, când existenţa radio-ului nu era bănuită, când nu se călătorea cu sute de km. pe oră, când la noi casele nu aveau încă douăsprezece caturi şi ascensoare, ci erau încon­jurate de curţi vaste; case în cari când te retrăgeai te simţeai cu ade­vărat izolat într’o linişte aducătoare de reculegere. Sunt, printre acestea, câteva re­produceri după Th. Aman, deci că­tre sfârşitul secolului trecut, inte­resante pentru noi, aici, nu atât pentru valoarea lor picturală, cât pentru ceea ce ne reprezintă. Iată, de pildă,, „Terasa dela Sinaia** da­tată de prin 1880, când febra jocu­rilor de noroc dela Cazinou nu atră­gea atât lumea ce se îngrămădeşte azi până la sufocare în jurul ruletei şi al meselor de „chemin de fer“ ori baccara, respirând aerul viciat până în zorii zilei, gustând numai în treacăt farmecul peisagiului şi al aerului binefăcător. „Distracţia” doamnelor elegant îmbrăcate după moda timpului se consumă stând tihnit pe fotoni, la aer, privind des­­făşturarea lungă a peisajului, alături de fetiţa care se joacă cu cercul.­­ Celălalt tabichi este sugestiv: el­­ ne arată o epocă în care sentimen­­­­talismul îşi avea un loc mai impor­tant în inima şi cugetul­ nostru, după cum arată scena plină de inti­mitate unde vedem cele două prie­tene: una dând în cărţi celeilalte, îndrăgostitei, rezemată gânditoare de masă. Ж Nu fără o vibrare de emoţie ne-am oprit în faţa vitrinei de la Muzeul municipal unde odihneau cununile unor miri, de la 1850. Nai­ve şi pline de farmec le-am găsit cele două coroane confecţionate din foiţă din mătase, ce se pun pe capul mirilor, în clipa cea mai solemnă, când se oficiază in biserică taina căsătoriei! De dincolo de geamul Vitrinei şi din îndepărtarea a nouă decanii vibraţiile emoţiei ce vor fi simţit cei doi cari aveau să-şi to­pească vieţile într’una singură, le-am întrezărit, deşi făptura lor materială s’a făcut de mult una cu pământul. Alături de acestea, gă­teala de cap a miresei „floarea de lămâiţă" e confecţionată din ceară albă ca şi cerceii. Judecând după cantitatea de ceară folosită, trebue luată în consideraţie greutatea ЮТ, care mai arată desigur şi buna stare materială şi socială din care făceau parte mirii. In fine, ultimele două clişee, mai recente, din ultimul deceniu al vea­cului trecut, ne arată o invitaţie la Curte, la o serată dată de Regele Carol I şi Regina Elisabeta, şi mim­-ul oferit cu prilejul samavg­­ririi Revelionului, invitaţilor, la pa­latul regal. Sunt peste treizeci de feluri de bucate! Şi cât rafinament în compunerea lui! Se obişnuia să se mănânce serios pe vremea aceea şi pe ’ndelete, gândindu-ne numai la perindarea atâtor feluri, chiar dacă nu erai obligat să-l mănânci pe tot. Invitaţia pentru serata de la Curte, tipărită pe carton, legată cu un şnur alb de mătase pentru c , pur­tată în tot timpul serii, trezeşte o lume cu alte protocoluri. Pe carne­ţel vedem scrise dansurile din care cele mai multe sunt azi isgonite din saloanele ce au început a semăna prea mult cu dancingurile publice. „Pas des patineurs", „pas de qua­tre*", lancier, cadril, cotillon, polka şi valsul care se repetă şi care nu a fost de tot isgon­it din repertoriul dansurilor moderne; acest barneţel evocă o lume mai atentă la graţia atitudinilor şi armonia gesturilor, o lume în care „cavalerul" se înclină adape într’o respectuoasă reverenţă, în faţa doamnei, sau domnişoarei, îmbrăcată, intrai rochie ce-i evi­denţia rotunjimea umerilor numai, şi ţinuta mândră a capului. Doamna sau domnişoara avea grijă să în­semne în dreptul fiecărui dans, nu­mele celui ce avea să-l poarte paşii prin ritmurile armoniilor muzicale. Iată lumea care se opreşte din­colo de pragul acestui frământat voa­e. O vedem cum petrec­ea, cum se înveselea în diferite ocăzii..­.^ acesta un aspect al istoriei... Şi, şi sub această înfăţişare n­e iubim tre­cutul, în care am făcut un scurt po­pas, azi, şi asupra căruia ne apli­­­căm nostalgic. Apriliana Medianu In vremurile îndepărtate pe când Bucureştii — „minunată şi de Dumnezeu păzită cetate” — erau numai Scaunul domnesc al Ţării Româneşti, Anul Nou era sărbătorit după un strămoşesc o­­biceiu, cu mare alaiu, cu o stră­lucire uimitoare, la Curtea voe­­vodului. Dealungul vremii şi în mers cu evoluţia societăţii, o­­parte din obiceiuri au fost părăsite. Dar până în zilele noastre a rămas tradiţia ca Suveranul să asiste la serviciul divin de la Patriarhie şi ca înalţii demnitari ai Ţării şi reprezentanţii acreditaţi ai tu­turor statelor să-i prezinte ură­rile lor de bine, în sala Tronului. In ajunul Anului Nou,­­odi­nioară, Domnul ţării primea pe boeri după treapta lor. Pe cei mai de seamă, pe înalţii dregă­tori, ca de pildă pe Bani, Spătari, Logofeţi, Vornici, Hatmani, îi o­­prea la masă. Celor mai mici le acorda numai cinstea de a le o­­feri o gustare,­in picioare. După plecarea boerinaşilor, ve­neau, să prezinte felicitări lui Vodă, breslaşii cu căpeteniile lor. De Anul Nou, Voevodul lua par­te la slujba religioasă de la bise­rica mitropolitană. La eşirea din biserică, el era întâmpinat de vânătorii domneşti încărcaţi cu tot felul de vânaturi. De la Mitropolie, alaiul pornea spre Curtea domnească, fiind o­­vaţionat pe întreg parcursul de către norodul Capitalei care în­tindea scoarţe în calea cortegiu­lui. Domnul şi boerii aruncau bani sărăcimei venită din cele mai în­depărtate mahalale ale oraşului. La Curte, Domnul dăruia hai­ne scumpe, împodobite cu nesti­mate, boerilor pe care-i preţuia ■precum şi persoanelor din servi­ciul său. Deasemeni, cu acest pri­lej, unii boeri erau căftăniţi, că­rora Domnitorul înmânându-le caftanul le spunea: „Pentru osârdia şi credinţa cu care ai slujit ţara” sau; „Te cin­stesc cu acest caftan pentru mul­ta vreme de când stai fără chi­verniseală şi pentru evghenia neamului tău”, sau; „Te cinstesc cu acest caftan ca să deştept în tine dragostea per­tru faptele bu­ne”. După ce se sfârşia ceremonia a­­ceasta, începea ospăţul copios, stropit cu vinuri alese şi la care se serveau mâncări pregătite de bucătari vestiţi, aduşi adhoc toc­mai de la Ţarigrad. Acest ospăţ a rămas de pomină. Despre strălucirea şi abunden­ţa lui pomene­sc nu numai cro­nicarii ţării dar şi Scriitorii stră­ini cari aflaţi întâmplător pe meleagurile noastre au fost oas­peţi la această masă voevodală. Toate bunătăţile din lume erau зынмНВ1нишшмана^11Ш£311М1 servite, mâncările cele mai gus­toase, fructele cele mai alese, brânzeturile cele mai fine, tot felul de prăjituri, cataifuri, sa­­railii, baclavale, budinci, locuri de Ţarigrad, halva de Adrianopol, cofeturi, cafele bine aromate. Dar cea mai de căpetenie din­tre aceste dulciuri era tradiţio­nala­ turtă mare cu bilete în cari erau scrise aluzii cu tâlc. Cine găsea un astfel de bilet se cuve­nea să-l citească spre auzul şi hazul comesenilor. In ce priveşte vinul era obiceiul ca prrn fundul paharelor să se pu­nă floare de busuioc, „aducătoare de noroc”... : * Vinul era vechiu, licoare din vii cu faimă purtată peste mări şi ţări; el făcea să sporească în­sufleţirea, să se descleşteze lim­bile, să se spună, măcar odată pe an, adevărul adevărat în mul­te privinţe. La loc de cinste era vinul bătrân din podgoriile dom­neşti, înainte de a se începe ospăţul, Domnul ridica un păhăruţ cu ra­chiu de Dantzig, ori cu vin her­­mejiu, ori cu ragae sau barra­­chiu. Ciocnea cu toţi m­usafrii şi apoi petrecerea se pornea, în­tr’o atmosferă de bună voe, cu sete nestinsă, cu perindarea, bu­catelor celor mai stârnitoare de mare poftă. Şi nu numai la curtea strălucitoare a şefului Sta­tului, înconjurat în acele mo­mente de tot ce avea ţara mai de seamă, ci petrecerea avea am­ploare excepţională la toate curţile boereşti. Anul Nou înce­pea cu­ masă îmbelşugată şi­­cu veselie din plin revărsată. Amintirea ospăţului de odinioa­­ră, de Anul Nou, a rămas fixată în aceste versuri populare: In oraş la Bucureşti ,1.,, сцгМ nalte şi domneşti Mânară masă e­ întinsă şî ШйШп ШШ1 cuprinsă...

Next