România - Capitala, ianuarie 1940 (Anul 3, nr. 572-584)
1940-01-01 / nr. 572
ROMANIA Din primul capitol al epocalei cărţi, a d-rului Alexis Carrel: „Omul fiinţa necunoscută" autorul arată cum „cunoaşterea fiinţelor vii a progresat mai încet decât a materiei neînsufleţite" şi cât de mare este încă „ignoranţa noastră de noi înşine". Desvoltrând această temă, analizează „în ce fel a fost transformat mediul nostru de către ştiinţele mecanice, fizice şi chimice". Câteva spicuiri din această lucrare datorită unui om de ştiinţă şi unui poet ori romancier, deci sprijinită pe constatări pozitive, pe experienţe concrete, ni s’au parut interesante. Iată ce spune Alexis Carrel : „Mediul după care se modelase trupul şi sufletul strămoşilor noştri timp de milenii, a fost înlocuit cu un altul. Am primit fără emoţii această revoluţie paşnică. Cu toate acestea, ea constitue unul din evenimentele cele mai importante din istoria omenirii, căci orice modificare a mediului răsună inevitabil şi adânc asupra fiinţelor vii... „După înscăunarea industriei, o mare parte din populaţie s’a mărginit la spaţii restrânse. Lucrătorii trăesc în turme, fie in suburbiile marilor oraşe, fie în satele construite pentru ei. Sunt ocupaţi în uzine, la ore fixe, cu o muncă uşoară, monotonă şi bine plătită. Tot astfel lo citesc în oraşe funcţionarii din birouri, din magazine, din bănci, din administraţiile publice, medicii, avocaţii, institutorii şi mulţimea celor cari, direct sau indirect, trăesc din comerţ şi din industrie. Uzinele şi birourile sunt vaste, bine luminate, curate. Temperatura l°r este egală, căci aparatele de încălzit şi de răcit ridică temperatura în timpul iernii şi o coboară în timpul verii. Casele înalte din marile oraşe au transformat străzile în tranşee întunecoase. Lumina soarelui e însă înlocuită în interiorul apartamentelor cu o lumină artificială, brigată în raze ultraviolete. Locuitorii oraşului nou sunt apăraţi de toate intemperiile. Unii, cei mai bogaţi, locuesc în uriaşele clădiri ale marilor bulevarde. Regii acestei lumi stăpânesc, în vârful unor turnuri ameţitoare, case minunate înconjurate cu copaci cu iarbă şi flori. Ei trăesc ac°lo, la adăpostul sgomotelor, al prafului şi al agitaţiei, ca pe culmea unui munte. Sunt mai izolaţi de mulţimea oamenilor de rând decât erau seniorii feudali îndărătul zidurilor şi şanţurilor cetăţii lor. Ceilalţi, chiar cei mai modeşti, locuesc în apartamente al căror confort întrece pe al lui Ludovic al XIV-lea sau al lui Freddie, cel Mare... „Odată cu locuinţa s’a schimbat şi felul de viaţă. Această schimbare e datorită mai ales accelerării comunicaţiilor... Fiecare face mai multe lucruri decât altădată. Ia Parte la mai multe evenimente. Intră în, contact cu un număr mai mare de indivizi. Momentele nefolosite ale existenţei sala sunt exstepţionale. Grupurile restrânse ale familiei, ale parohiei, s-au desfăcut. Viaţa micului grup a fost înlocuită cu ateea a mulţimii. Singurătatea e considerată ca o pedeaspă ori ca un luxnar...“ Şi astfel, după ce ne înfăţişează în ce fel au fost influenţaţi oamenii de modul de viaţă, locuinţa, hrana, educaţia şi obiceiurile intelectuale şi morale pe care le-a impus civilizaţia modernă, ajunge la concluzia că aceste „transformări ale mediului sunt dăunătoare, fiindcă au fost făcute fără o cunoaştere a naturii noastre. Civilizaţia modernă a fost construită fără o cunoaştere a adevăratei noastre naturi. E datorită capriciului descoperirilor ştiinţifice, nofteior oamenilor, iluziilor, teoriilor şi dorinţelor lor, înălţată de noi nu e făcută de măsura noastră... „Nimeni nu s’a întrebat cum vor suporta fiinţele umane accelerarea enormă a ritmului vieţii, produsă de transporturile repezi, de telegraf, de telefon, de maşini cari scriu, calculează şi fac toate muncile casnice atât de tihnite odinioară, şi de tehnicele moderne ale afacerilor... Toate aceste juste observaţii duc la constatarea că „omul e un străin în lumea pe care a creat-o. Mediul construit de inteligenţa şi invenţiile noastre, nu este nici pe măsura staturii şi nici a formei noastre.'Nu ni se potriveşte, in cadrul lui ne simţim nenorociţi.' Degenerăm şi moral şi mintal**. (Ne-an folosit în aceste spicuiri de frumoasa tălmăcire românească a acestei cărţi, datorită d-nei Lia Busuioceanu). Toate aceste constatări la cari, cu îndemânare, ajunge d-rul AlexisCarrel, sunt poate întristătoare pentru noi, dar nu mai puţin juste. El însă nu ne lasă aici, ci, în cursul studiului său, arată cari ar fi căile ne cari ar urmă omul de ştiinţă pentru a ne învăţa, cum să ne adaptăm acestui mediu, cum să ne apărăm de el, şi anunate printr’o mai adâncă cunoaştere de noi înşine. Am reprodus în această pagină câteva interesante documente cari ne înfăţişează în md sugestiv felul nostru de viaţă într’un trecut nu prea îndepărtat de noi. Din ele învie o lume care ducea un trai mai tihnit, ce curgea într’un tempo mai lent, când existenţa radio-ului nu era bănuită, când nu se călătorea cu sute de km. pe oră, când la noi casele nu aveau încă douăsprezece caturi şi ascensoare, ci erau înconjurate de curţi vaste; case în cari când te retrăgeai te simţeai cu adevărat izolat într’o linişte aducătoare de reculegere. Sunt, printre acestea, câteva reproduceri după Th. Aman, deci către sfârşitul secolului trecut, interesante pentru noi, aici, nu atât pentru valoarea lor picturală, cât pentru ceea ce ne reprezintă. Iată, de pildă,, „Terasa dela Sinaia** datată de prin 1880, când febra jocurilor de noroc dela Cazinou nu atrăgea atât lumea ce se îngrămădeşte azi până la sufocare în jurul ruletei şi al meselor de „chemin de fer“ ori baccara, respirând aerul viciat până în zorii zilei, gustând numai în treacăt farmecul peisagiului şi al aerului binefăcător. „Distracţia” doamnelor elegant îmbrăcate după moda timpului se consumă stând tihnit pe fotoni, la aer, privind desfăşturarea lungă a peisajului, alături de fetiţa care se joacă cu cercul. Celălalt tabichi este sugestiv: el ne arată o epocă în care sentimentalismul îşi avea un loc mai important în inima şi cugetul nostru, după cum arată scena plină de intimitate unde vedem cele două prietene: una dând în cărţi celeilalte, îndrăgostitei, rezemată gânditoare de masă. Ж Nu fără o vibrare de emoţie ne-am oprit în faţa vitrinei de la Muzeul municipal unde odihneau cununile unor miri, de la 1850. Naive şi pline de farmec le-am găsit cele două coroane confecţionate din foiţă din mătase, ce se pun pe capul mirilor, în clipa cea mai solemnă, când se oficiază in biserică taina căsătoriei! De dincolo de geamul Vitrinei şi din îndepărtarea a nouă decanii vibraţiile emoţiei ce vor fi simţit cei doi cari aveau să-şi topească vieţile într’una singură, le-am întrezărit, deşi făptura lor materială s’a făcut de mult una cu pământul. Alături de acestea, găteala de cap a miresei „floarea de lămâiţă" e confecţionată din ceară albă ca şi cerceii. Judecând după cantitatea de ceară folosită, trebue luată în consideraţie greutatea ЮТ, care mai arată desigur şi buna stare materială şi socială din care făceau parte mirii. In fine, ultimele două clişee, mai recente, din ultimul deceniu al veacului trecut, ne arată o invitaţie la Curte, la o serată dată de Regele Carol I şi Regina Elisabeta, şi mim-ul oferit cu prilejul samavgririi Revelionului, invitaţilor, la palatul regal. Sunt peste treizeci de feluri de bucate! Şi cât rafinament în compunerea lui! Se obişnuia să se mănânce serios pe vremea aceea şi pe ’ndelete, gândindu-ne numai la perindarea atâtor feluri, chiar dacă nu erai obligat să-l mănânci pe tot. Invitaţia pentru serata de la Curte, tipărită pe carton, legată cu un şnur alb de mătase pentru c , purtată în tot timpul serii, trezeşte o lume cu alte protocoluri. Pe carneţel vedem scrise dansurile din care cele mai multe sunt azi isgonite din saloanele ce au început a semăna prea mult cu dancingurile publice. „Pas des patineurs", „pas de quatre*", lancier, cadril, cotillon, polka şi valsul care se repetă şi care nu a fost de tot isgonit din repertoriul dansurilor moderne; acest barneţel evocă o lume mai atentă la graţia atitudinilor şi armonia gesturilor, o lume în care „cavalerul" se înclină adape într’o respectuoasă reverenţă, în faţa doamnei, sau domnişoarei, îmbrăcată, intrai rochie ce-i evidenţia rotunjimea umerilor numai, şi ţinuta mândră a capului. Doamna sau domnişoara avea grijă să însemne în dreptul fiecărui dans, numele celui ce avea să-l poarte paşii prin ritmurile armoniilor muzicale. Iată lumea care se opreşte dincolo de pragul acestui frământat voae. O vedem cum petrecea, cum se înveselea în diferite ocăzii...^ acesta un aspect al istoriei... Şi, şi sub această înfăţişare ne iubim trecutul, în care am făcut un scurt popas, azi, şi asupra căruia ne aplicăm nostalgic. Apriliana Medianu In vremurile îndepărtate pe când Bucureştii — „minunată şi de Dumnezeu păzită cetate” — erau numai Scaunul domnesc al Ţării Româneşti, Anul Nou era sărbătorit după un strămoşesc obiceiu, cu mare alaiu, cu o strălucire uimitoare, la Curtea voevodului. Dealungul vremii şi în mers cu evoluţia societăţii, oparte din obiceiuri au fost părăsite. Dar până în zilele noastre a rămas tradiţia ca Suveranul să asiste la serviciul divin de la Patriarhie şi ca înalţii demnitari ai Ţării şi reprezentanţii acreditaţi ai tuturor statelor să-i prezinte urările lor de bine, în sala Tronului. In ajunul Anului Nou,odinioară, Domnul ţării primea pe boeri după treapta lor. Pe cei mai de seamă, pe înalţii dregători, ca de pildă pe Bani, Spătari, Logofeţi, Vornici, Hatmani, îi oprea la masă. Celor mai mici le acorda numai cinstea de a le oferi o gustare,in picioare. După plecarea boerinaşilor, veneau, să prezinte felicitări lui Vodă, breslaşii cu căpeteniile lor. De Anul Nou, Voevodul lua parte la slujba religioasă de la biserica mitropolitană. La eşirea din biserică, el era întâmpinat de vânătorii domneşti încărcaţi cu tot felul de vânaturi. De la Mitropolie, alaiul pornea spre Curtea domnească, fiind ovaţionat pe întreg parcursul de către norodul Capitalei care întindea scoarţe în calea cortegiului. Domnul şi boerii aruncau bani sărăcimei venită din cele mai îndepărtate mahalale ale oraşului. La Curte, Domnul dăruia haine scumpe, împodobite cu nestimate, boerilor pe care-i preţuia ■precum şi persoanelor din serviciul său. Deasemeni, cu acest prilej, unii boeri erau căftăniţi, cărora Domnitorul înmânându-le caftanul le spunea: „Pentru osârdia şi credinţa cu care ai slujit ţara” sau; „Te cinstesc cu acest caftan pentru multa vreme de când stai fără chiverniseală şi pentru evghenia neamului tău”, sau; „Te cinstesc cu acest caftan ca să deştept în tine dragostea pertru faptele bune”. După ce se sfârşia ceremonia aceasta, începea ospăţul copios, stropit cu vinuri alese şi la care se serveau mâncări pregătite de bucătari vestiţi, aduşi adhoc tocmai de la Ţarigrad. Acest ospăţ a rămas de pomină. Despre strălucirea şi abundenţa lui pomenesc nu numai cronicarii ţării dar şi Scriitorii străini cari aflaţi întâmplător pe meleagurile noastre au fost oaspeţi la această masă voevodală. Toate bunătăţile din lume erau зынмНВ1нишшмана^11Ш£311М1 servite, mâncările cele mai gustoase, fructele cele mai alese, brânzeturile cele mai fine, tot felul de prăjituri, cataifuri, sarailii, baclavale, budinci, locuri de Ţarigrad, halva de Adrianopol, cofeturi, cafele bine aromate. Dar cea mai de căpetenie dintre aceste dulciuri era tradiţionala turtă mare cu bilete în cari erau scrise aluzii cu tâlc. Cine găsea un astfel de bilet se cuvenea să-l citească spre auzul şi hazul comesenilor. In ce priveşte vinul era obiceiul ca prrn fundul paharelor să se pună floare de busuioc, „aducătoare de noroc”... : * Vinul era vechiu, licoare din vii cu faimă purtată peste mări şi ţări; el făcea să sporească însufleţirea, să se descleşteze limbile, să se spună, măcar odată pe an, adevărul adevărat în multe privinţe. La loc de cinste era vinul bătrân din podgoriile domneşti, înainte de a se începe ospăţul, Domnul ridica un păhăruţ cu rachiu de Dantzig, ori cu vin hermejiu, ori cu ragae sau barrachiu. Ciocnea cu toţi musafrii şi apoi petrecerea se pornea, într’o atmosferă de bună voe, cu sete nestinsă, cu perindarea, bucatelor celor mai stârnitoare de mare poftă. Şi nu numai la curtea strălucitoare a şefului Statului, înconjurat în acele momente de tot ce avea ţara mai de seamă, ci petrecerea avea amploare excepţională la toate curţile boereşti. Anul Nou începea cu masă îmbelşugată şicu veselie din plin revărsată. Amintirea ospăţului de odinioară, de Anul Nou, a rămas fixată în aceste versuri populare: In oraş la Bucureşti ,1.,, сцгМ nalte şi domneşti Mânară masă e întinsă şî ШйШп ШШ1 cuprinsă...