Românul, aprilie 1911 (Anul 1, nr. 80-94)
1911-04-08 / nr. 80
Pag. 2. ROMANUL Nr. 80—1911 cât și cele propuse de propagatorii religiunei Mântuitorului Isus. Așadar, pentru noi astăzi în ziua învierei, credem că nu este ocaziune mai bună, decât a vorbi despre învierea noastră în ziua cea mai de apoi. Mântuitorul Isus zice: „Nu vă mirați de aceasta, că va veni ora întru care toți cei ce sunt în morminte vor auzi glasul Lui“. (Evang. Ioan). Noi credem aceasta și în credința noastră ne ține neclintiți glorioasa înviere a Mântuitorului Isus. Ce poate omul să facă din propriele sale puteri? Și cum vom putea să avem sămânța roditoare a cuvântului lui D-zeu, în inimele noastre, fără ajutorul Tatălui Ceresc? La Tine să ne întoarcem cu căldură, Mântuitorule Isus și inimile noastre să fie încălzite de darul Tău ! Mântuitorul Isus, înviind din morți cu trupul plin de răni, ne zice: „Uitați-vă la rănile care mi s’au cauzat pentru mântuirea voastră, și voi totuși nu voiți să Mă iubiți“. Ba da. Față cu acele învățături ale Lui, cari au creat o lume nouă, cari au împăcat omul cu părintele ceresc, față cu minunile prin care și-a arătat Dumnezeirea Sa, față cu chinurile și torturele crude ce le-a îndurat pentru noi, față cu scăparea noastră prin frângerea puterei morței; față cu toate acestea, nu suntem și nu putem să fim reci în inimile noastre. Mai cu seamă astăzi, când prăznuim această sărbătoare, să nu simțim căldura iubirei sfinte?, până ce inimile noastre înnoată de fericirea și bucuria învierii Mânt Isus, până atunci gândurile noastre străbătând până la acel moment, când ceasul morței va suna și pentru noi, o speranță dulce să nu ne surâdă, că vom reînvia și noi și că sufletul nostru este nemuritor? In aceasta dar constă demnitatea omului, căci a mânca, a bea, a dormi și a fugi, lucrul acesta îl știu și animalele; dar a se înălța însă cu sufletul nemuritor dela cele lumești, la cele cerești și vecinice, nu este în stare decât numai omul, căci omul nu se nimicește prin moarte, ci trece numai la o altă viață, pentru al cărei scop este zidit de D-zeu. A înviat Hristos, creindu-ne propria noastră înviere; a înviat Hristos și vom învia și noi. Și atunci căldura dragostei Sale va reconstrui trupurile noastre, prefăcute în pulbere și va trimite în ele chipul Său, ca să le redea pierduta viață. Iar noi vom învia, căci El, cei ce ne-a zidit pe noi, vrea ca toți cei ce cred în El și țin poruncile Lui, să fie vii în veci. Și El este adevărul, care nici odată nu se poate trage la îndoială, și El vecinic tot adevăr rămâne. Nu vedeți cum căldura soarelui, cum razele lui chiamă la o nouă viață, toată zidirea moartă? Să privim cum firicelul de iarbă desface coaja pământului, își ridică capul spre a reîncepe o nouă viață. Vedem cum codrul se încinge cu verdeață, cum pomii sunt presărați de flori, cum câmpia moartă se îmbracă în o mulțime de culori, cum pădurea răsună de melodioasele și desfătătoarele cântece ale păpăsărilor, ce ne umple sufletul de un farmec ce nu se poate descrie; nu le vedeți și nu le auziți?, și oare nu simțiți în suflet, dulcea adiere a credinței sfinte, că odată și noi iarăși vom învia, ca și cei ce azi s’a sculat din morți? Adevărul nu moare niciodată, căci nu poate să moară. Batjocorit de toți, scuipat în față de acei cărora le-a făcut atâta bine, pironit pe cruce, care era lemnul de ocară și batjocură. El moare, adevărul este așezat în mormânt. El moare cu adevărat, dar nu pentru totdeauna, ci numai ca să ne dea pildă de răbdare și să ne arate, cât de departe poate să meargă răutatea omenească. El este așezat în mormânt și dușmanii Lui sunt liniștiți, ei cred că au scăpat de cel ce le-a dat pe față perfidia și înșelăciunea lor, și ei se bucură! Dar adevărul nu poate fi niciodată sugrumat așa de tare, încât să nu mai rămâie în el o umbră, sau un colțișor de viață, cât de neînsemnat. El zdrobește după trei zile iluzia de biruință a celor fățarnici și iese din groapă, purtând steagul învingerei și mărirei a unei noui împărății. Și este uimitor acel steag, este plin de farmec, căci toți cei ce îl zăresc se umplu de însuflețire, lasă totul și se pleacă sub umbra lui. Este steagul biruinței, ce deșteaptă speranțe aproape desperate în inimele oamenilor. Este steagul sub care soldații nu știu decât cuvintele „înainte, tot înainte pentru Dumnezeu!“ Și inimicul se zvârcolește, născocind fel de fel de chinuri și torturi; soldații cad cu sutele, și unii îi urmează, cad și aceștia, câmpul este o mare de sânge, dar steagul este sus, el fâlfâie deasupra capetelor și ca din pământ ies alții, cari iau locul celor căzuți. Și împărăția Mântuitorului Isus, pe care este scris adevărul, stă de douăzeci de veacuri aproape, și va sta încă multe veacuri, lovită din multe părți, dar niciodată sfărâmată, căci porțile iadului niciodată nu o vor putea birui. Au trecut nouăsprezece veacuri de la învierea Mântuitorului lumei Isus Hristos, și omenirea încă și astăzi este vândută, batjocorită, judecată, osândită și chinuită, ușa și mirosul viorelelor să răspândi prin toată casa. „De unde le-ai cules?“ întrebă Helena cu arțag. — „Sus pe munți, acolo sub tufișuri au crescut foarte multe“, răspunse Marușca. Helena luă viorelele, se mirosi cu mamă-sa și le puse în brâu, cătră seară n’a zis nici baremi „miroasă și tu ! “ A doua zi, Holena ședea lângă sobă fără nici un lucru și căpătă pofta de fragi. „Du-te, Marușca, adă-mi fragi din pădure“, porunci Helena surorii ei. — „O, Doamne, soră dragă, unde să găsesc eu fragi ? Niciodată n’am auzit să crească fragi sub zăpadă“, răspunse Marușca. — „Tu netrebnico, broască, ce ești, tu-mi întorci vorba când îți poruncesc ? Numaidecât să mergi în pădure, și dacă nu-mi aduci fragi, să știi că te omor“, amenință răutăcioasa Helena. Mama vitregă o luă de spate, o dete pe ușă afară și încuie ușa după ea. Fata se duse plângând în pădure. Zăpada era mare, urme nicăiri. Sărmana a tot rătăcit prin pădure, o omora foamea și zgribura de frig. Atunci zări în depărtare acelaș foc, care îl văzuse în ziua premergătoare. Cu bucurie spre partea aceea. Ajunse iară la focul cel mare, împrejurul căruia ședeau cele 12 luni. In fruntea lor ședea Gerar. „Oameni buni, lăsați-mă să mă încălzesc și eu la foc, că îngheț de frig“, se rugă Marușca. Gerar făcu din cap și întrebă: „De ce ai venit iarăși ce cauți ?“ — „Fragi caut“ răspunse copila. — „Nu este vremea să cauți fragi, când este zăpadă în pădure, zise Gerar. „Asta o știu eu bine, răspunse Marușca întristată, dar soru-mea Helena și mama vitregă mi-au poruncit să le duc fragi, dacă nu le duc, mă omoară“. Gerar se ridică dela locul lui, păși spre luna din față, îi dete măciuca în mână și-i zise: „Frate Cireșar, șezi tu în locul meu!“ Frumosul Cireșar se așeză în locul lui Gerar și învârti măciuca pe deasupra focului. In clipa aceea flacăra se ridică în vălvătae mare, zăpada se topi numaidecât, pământul începu să se acopere cu verdeață, arborii se învăleau cu frunze, paserile începură să cânte, florile tot felul înfloreau prin pădure... se făcuse vară, se văzuse steluțe albe, ca și când ar fi fost sămănate de cineva. Vedeai cu ochii, cum steluțele albe se prefăceau în fragi, fragile se coceau iute, și înainte de a putea aduna fata, erau atâtea prin iarba verde, de gândeai, că a vărsat cineva sânge în iarbă. „Iute, Marușca, culege!“ porunci Cireșar. Marușca adună veselă până și-a umplut șorțul. Mulțumi apoi lunilor și grăbi veselă cătră casă. Se minună Helena, se minună mama vitregă, când văzură, că Mărușca aduce într’adevăr fragi, șorțul plin. Alergară înaintea ei, să-i deschidă ușa, și mirosul de fragi umplu toată casa. „Unde le-ai cules?“ întrebă Helena cu răutate. — „Sus, pe munte, acolo cresc foarte multe pe sub fagi“, răspunse Marușca. Hol.*«.. luă fragile, mâncă din ele până se sătura și apoi dete mamei sale să mănânce. Cătră Mărușca n’a zis nici baremi: „Gustă și tu!“ Helenei i-au plăcut fragile, a treia zi i-a venit poftă să mănânce și mere roșii. „Du-te în pădure, Marușca, și adă-mi mere roșii!“ porunci surorii sale. — „Doamne sfinte, soră dragă, de unde să capeți iarna mere? răspunse biata Marușca. — „Netrebnico, și broască, ce ești, tu-mi întorci vorba, când îți poruncesc ? Numaidecât să te duci în pădure și dacă nu aduci mere roșii, pe legea mea, te bat de te omor!“ o amenință Helena. Mama vitregă o luă de spate, o împinse afară și încuiă ușa bine după ea. Fata alergă iară plângând în pădure. Zăpada era mare, urme de om nicăiri. Fata însă n’a mai rătăcit prin pădure, se duse de-a dreptul pe vârful muntelui, unde ardea focul cel mare, și unde ședeau cele douăsprezece luni. Ele ședeau acolo, Gerar în frunte. „Oameni buni, lăsați-mă și pe mine să mă încălzesc, că zgribur de frig“, se rugă Marușca și se apropie de foc. Gerar făcu semn din cap să se încălzească și întrebă: „De ce ai venit iară, ce mai cauți aici ?“ — „Caut mere roșii“, răspunse Marușca. — „Nu-i vremea lor“, răspunse Gerar. — „Știu bine“, zise Marușca supărată, dar sora Helena și mama mea vitregă mi-au poruncit să le duc mere roșii din pădure, de unde nu, mă bat până mă omoară. Vă rog frumos, iubiți păstori, spuneți-mi, unde le pot căpătă! Atunci se ridică Gerar, păși spre una din lunile cele mai bătrâne, îi dete măciuca în mână și zise: — „Frate Răpciune pune-te tu în frunte“. Răpciune învârti măciuca de câteva ori deasupra ABIA CÂTEVA ZILE!recvizite culinare și articoi de menaj, mult sub prețurile din fabrica. — Izvor ocazional de târguit, KOHN JÓZSEF tinichigiu, constructor de apaduct și fabricant de dulapuri pentru ghiață. ARAD, prunii-MIHORITioR. ICJE Cumpărare ocazională din cauza disolvărei prăvăliei. .. Desvolt înainte atelierul și magazinul de dulapuri de ghiață. ARAD, strada Batthyányi Nr. 82.--------Telefon 888.