Românul, aprilie 1911 (Anul 1, nr. 80-94)

1911-04-08 / nr. 80

Pag. 2. ROMANUL Nr. 80—1911 cât și cele propuse de propagatorii reli­­giunei Mântuitorului Isus. Așa­dar, pentru noi astăzi în ziua în­­vierei, credem că nu este ocaziune mai bună, decât a vorbi despre învierea noa­stră în ziua cea mai de apoi. Mântuitorul Isus zice: „Nu vă mirați de aceasta, că va veni ora întru care toți cei ce sunt în morminte vor auzi glasul Lui“. (Evang. Ioan). Noi credem aceasta și în credința noastră ne ține neclintiți glorioasa înviere a Mântuitorului Isus. Ce poate omul să facă din propriele sale puteri? Și cum vom putea să avem sămânța roditoare a cuvântului lui D-zeu, în inimele noastre, fără ajutorul Tatălui Ceresc? La Tine să ne întoarcem cu căl­dură, Mântuitorule Isus și inimile noastre să fie încălzite de darul Tău ! Mântuitorul Isus, înviind din morți cu trupul plin de răni, ne zice: „Uitați-vă la rănile care mi s’au cauzat pentru mântui­rea voastră, și voi totuși nu voiți să Mă iubiți“. Ba da. Față cu acele învățături ale Lui, cari au creat o lume nouă, cari au împăcat omul cu părintele ceresc, față cu minunile prin care și-a arătat Dumnezei­rea Sa, față cu chinurile și torturele crude ce le-a îndurat pentru noi, față cu scăpa­rea noastră prin frângerea puterei morței; față cu toate acestea, nu suntem și­­ nu putem să fim reci în inimile noastre. Mai cu seamă astăzi, când prăznuim această sărbătoare, să nu simțim căldura iubirei sfinte?, până ce inimile noastre înnoată de fericirea și bucuria învierii Mânt­ Isus, până atunci gândurile noastre străbătând până la acel moment, când ceasul morței va suna și pentru noi, o speranță dulce să nu ne surâdă, că vom reînvia și noi și că sufletul nostru este nemuritor? In aceasta dar constă demnitatea o­­mului, căci a mânca, a bea, a dormi și a fugi, lucrul acesta îl știu și animalele; dar a se înălța însă cu sufletul nemuritor dela cele lumești, la cele cerești și veci­­nice, nu este în stare decât numai omul, căci omul nu se nimicește prin moarte, ci trece numai la o altă viață, pentru al că­rei scop este zidit de D-zeu. A înviat Hristos, creindu-ne propria noastră înviere; a înviat Hristos și vom învia și noi. Și atunci căldura dragostei Sale va reconstrui trupurile noastre, pre­făcute în pulbere și va trimite în ele chi­pul Său, ca să le redea pierduta viață. Iar noi vom învia, căci El, cei ce ne-a zi­dit pe noi, vrea ca toți cei ce cred în El și țin poruncile Lui, să fie vii în veci. Și El este adevărul, care nici odată nu se poate trage la îndoială, și El vecinic tot adevăr rămâne. Nu vedeți cum căldura soarelui, cum razele lui chiamă la o nouă viață, toată zi­direa moartă? Să privim cum firicelul de iarbă desface coaja pământului, își ridică capul spre a reîncepe o nouă viață. Ve­dem cum codrul se încinge cu verdeață, cum pomii sunt presărați de flori, cum câmpia moartă­ se îmbracă în o mulțime de culori, cum pădurea răsună de melo­dioasele și desfătătoarele cântece ale pă­­păsărilor, ce ne umple sufletul de un far­mec ce nu se poate descrie; nu le vedeți și nu le auziți?, și oare nu simțiți în su­flet, dulcea adiere a credinței sfinte, că odată și noi iarăși vom învia, ca și cei ce azi s’a sculat din morți? Adevărul nu moare nici­odată, căci nu poate să moară. Batjocorit de toți, scuipat în față de acei cărora le-a făcut atâta bine, pironit pe cruce, care era lemnul de ocară și batjocură. El moare, adevărul este așezat în mormânt. El moare cu adevărat, dar nu pentru totdeauna, ci numai ca să ne dea pildă de răbdare și să ne arate, cât de departe poate să meargă răutatea omenească. El este așezat în mormânt și dușmanii Lui sunt liniștiți, ei cred că au scăpat de cel ce le-a dat pe față perfidia și înșelăciunea lor, și ei se bucură! Dar adevărul nu poate fi nici­odată sugrumat așa de tare, încât să nu mai rămâie în el o umbră, sau un colțișor de viață, cât de neînsemnat. El zdrobește după trei zile iluzia de biruință a celor fățarnici și iese din groapă, purtând steagul învingerei și mărirei a unei noui împărății. Și este uimitor acel steag, este plin de farmec, căci toți cei ce îl ză­resc se umplu de însuflețire, lasă totul și se pleacă sub umbra lui. Este steagul biruinței, ce deșteaptă speranțe aproape desperate în inimele oa­menilor. Este steagul sub care soldații nu știu decât cuvintele „înainte, tot înainte pentru Dumnezeu!“ Și inimicul se zvâr­colește, născocind fel de fel de chinuri și torturi; soldații cad cu sutele, și unii îi urmează, cad și aceștia, câmpul este o mare de sânge, dar steagul este sus, el fâlfâie deasupra capetelor și ca din pă­mânt ies alții, cari iau locul celor căzuți. Și împărăția Mântuitorului Isus, pe care este scris adevărul, stă de douăzeci de veacuri aproape, și va sta încă multe vea­curi, lovită din multe părți, dar nici­odată sfărâmată, căci porțile iadului nici­odată nu o vor putea birui. Au trecut nouăsprezece veacuri de la învierea Mântuitorului lumei Isus Hristos, și omenirea încă și astăzi este vândută, batjocorită, judecată, osândită și chinuită, ușa și mirosul viorelelor să răspândi prin toată casa. „De unde le-ai cules?“ întrebă Helena cu arțag. — „Sus pe munți, acolo sub tufișuri au crescut foarte multe“, răspunse Marușca. Helena luă viorelele, se mirosi cu mamă-sa și le puse în brâu, cătră seară n’a zis nici baremi „miroasă și tu ! “ A doua zi, Holena ședea lângă sobă fără nici un lucru și căpătă pofta de fragi. „Du-te, Marușca, adă-m­i fragi din pădure“, porunci He­lena surorii ei. — „O, Doamne, sor­ă dragă, unde să găsesc eu fragi ? Niciodată n’am auzit să crea­scă fragi sub zăpadă“, răspunse Marușca. — „Tu netrebnico, broască, ce ești, tu-mi întorci vorba când îți poruncesc ? Numai­decât să mergi în pă­dure, și dacă nu-mi aduci fragi, să știi că te omor“, amenință răutăcioasa Helena. Mama vi­tregă o luă de spate, o dete pe ușă afară și în­cuie ușa după ea. Fata se duse plângând în pă­dure. Zăpada era mare, urme nicăiri. Sărmana a tot rătăcit prin pădure, o omora foamea și zgri­­bura de frig. Atunci zări în depărtare acelaș foc, care îl văzuse în ziua premergătoare. Cu bucurie spre partea aceea. Ajunse iară la focul cel mare, împrejurul căruia ședeau cele 12 luni. In fruntea lor ședea Gerar. „Oameni buni, lăsați-mă să mă încălzesc și eu la foc, că îngheț de frig“, se rugă Marușca. Gerar făcu din cap și întrebă: „De ce ai venit iară­și ce cauți ?“ — „Fragi caut“ răspunse copila. — „Nu este vremea să cauți fragi, când este zăpadă în pădure, zise Gerar. „Asta o știu eu bine, răs­punse Marușca întristată, dar soru-mea Helena și mama vitregă mi-au poruncit să le duc fragi, dacă nu le duc, mă omoară“. Gerar se ridică dela locul lui, păși spre luna din față, îi dete măciuca în mână și-i zise: „Frate Cireșar, șezi tu în locul meu!“ Frumosul Cireșar se așeză în locul lui Gerar și învârti măciuca pe deasupra focului. In clipa aceea flacăra se ridică în vălvătae mare, zăpada se topi numai­decât, pământul în­cepu să se acopere cu verdeață, arborii se învă­­leau cu frunze, paserile începură să cânte, flo­rile tot felul înfloreau prin pădure... se făcuse vară, se văzuse steluțe albe, ca și când ar fi fost sămănate de cineva. Vedeai cu ochii, cum ste­luțele albe se prefăceau în fragi, fragile se co­ceau iute, și înainte de a putea aduna fata, erau atâtea prin iarba verde, de gândeai, că a vărsat cineva sânge în iarbă. „Iute, Marușca, culege!“ porunci Cireșar. Marușca adună veselă până și-a umplut șorțul. Mulțumi apoi lunilor și grăbi ve­selă cătră casă. Se minună Helena, se minună mama vitregă, când văzură, că Mărușca aduce într’adevăr fragi, șorțul plin. Alergară înaintea ei, să-i deschidă ușa, și mirosul de fragi umplu toată casa. „Unde le-ai cules?“ întrebă Helena cu rău­tate. — „Sus, pe munte, acolo cresc foarte multe pe sub fagi“, răspunse Marușca. Hol.*«.. luă fra­gile, mâncă din ele până se sătura și apoi dete mamei sale să mănânce. Cătră Mărușca n’a zis nici baremi: „Gustă și tu!“ Helenei i-au plăcut fragile, a treia zi i-a venit poftă să mănânce și mere roșii. „Du-te în pădure, Marușca, și adă-mi mere roșii!“ porunci surorii sale. — „Doamne sfinte, soră dragă, de unde să capeți iarna mere? răspunse biata Ma­rușca. — „Netrebnico, și broască, ce ești, tu-mi întorci vorba, când îți poruncesc ? Numai­decât să te duci în pădure și dacă nu aduci mere roșii, pe legea mea, te bat de te omor!“ o ame­nință Helena. Mama vitregă o luă de spate, o împinse afară și încuiă ușa bine după ea. Fata alergă iară plângând în pădure. Zăpada era mare, urme de om nicăiri. Fata însă n’a mai rătăcit prin pădure, se duse de-a dreptul pe vârful mun­telui, unde ardea focul cel mare, și unde ședeau cele douăsprezece luni. Ele ședeau acolo, Gerar în frunte. „Oameni buni, lăsați-mă și pe mine să mă încălzesc, că zgribur de frig“, se rugă Marușca și se apropie de foc. Gerar făcu semn din cap să se încălzească și întrebă: „De ce ai venit iară, ce mai cauți aici ?“ — „Caut mere roșii“, răspunse Marușca. — „Nu-i vremea lor“, răspunse Gerar. — „Știu bine“, zise Marușca supărată, dar sora Helena și mama mea vitregă mi-au poruncit să le duc mere roșii din pădure, de unde nu, mă bat până mă omoară. Vă rog frumos, iubiți păstori, spu­­neți-mi, unde le pot căpătă! Atunci se ridică Gerar, păși spre una din lunile cele mai bă­trâne, îi dete măciuca în mână și zise: — „Frate Răpciune pune-te tu în frunte“. Răpciune învârti măciuca de câteva ori deasupra ABIA CÂTEVA ZILE!­recvizite culinare și artico­i de menaj, mult sub prețurile din fabrica. — Izvor ocazional de târguit, KOHN JÓZSEF tinichigiu, constructor de apaduct și fabricant de dulapuri pentru ghiață. ARAD, prunii-MIHORITi­oR. ICJE Cumpărare ocazională din cauza disolvărei prăvăliei. .­. Desvolt înainte atelierul și magazinul de dulapuri de ghiață. ARAD, strada Batthyányi Nr. 82.--------Telefon 888.

Next