Românul, octombrie 1911 (Anul 1, nr. 217-218)

1911-10-04 / nr. 217

Pag. 2.­ rum nec non alium valachorum in districti­­bus Lugos, Sebes, Mihold, Almas, Karasofii, Balgasii, Komiatii et Illec, quod ipsi in confiniis regni nostri collocati, in custodia et tuitione vactorum Danubii contra Cretros in cursus Turcarum**)“, adecă tuturor nobi­lilor români din districtele Banatului, cari apărau vadurile Dunării de desele năvăliri ale turcilor. Alt document din 1442, conține da­nia lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ștefan și Mihail din Crăciunești, „more .­et ad instar ceterorum valachorum in dicto comitatu maramorisiensi possesiones habentium***)“, adecă le dăruește moșiile în felul cum se posedau ele de români în Maramurăș. Se știe însă că posesiunea de moșii era un drept nobiliar. Am putea urma așa cu sute de do­cumente, cari dovedesc toate prezența unei nobilimi vechi și numeroase în Banat, în Maramureș și în Transilvania, dar ne mul­țumim cu puținele citate aduse, la cari am fi curioși să vedem ce va răspunde învă­țatul organ unguresc „B. H.“ ROMÂNUL Nr. 217/1911. Adunarea de la Mureș-Ludoș Șiragul frumos al adunărilor poporale inaugurate de curând, s’a îmbogățit cu o mărgea nestimată, cu o perlă dintre cele mai frumoase, cu măreața adunare ce s’a ținut ieri la Mureș-Ludoș. Comitatul acesta de însemnătate isto­rică pentru noi românii, care ne-a dat fal­nicii noștri eroi ai luptelor noastre pentru desrobire, nu putea să tânjască vreme lungă în starea aceea de apatie, la care se părea condamnată în timpul din urmă, de vitregia sorții. Eram siguri, că curentul de preme­­nire va străbate în curând în acele câmpii. Și iată azi avem fericirea să înregistrăm, cea mai populară, cea mai însuflețită și cea mai frumoasă adunare care s’a ținut vre­odată prin părțile acelea. Poporul din acest comitat a grăbit să asculte fruntașii neamului veniți din depăr­tări mari, ca să-i înroleze de ostași vrednici, credincioși și devotați ai stindardului na­țional. 4000 de oameni și mai bine au venit să cunoască scopul luptei îndârjite, ce o duc fruntașii de multe decenii fără alt sprijin, decât credința lor neclintită, decât fanatismul lor sfânt în iubirea de neam. Și strălucirea ochilor lor și tunetele de urale ce se ridicau asaltând tăria cerului ne mărturisesc, că cei 4000 și mai bine, au înțeles glasul generalilor, au înțeles chemarea la luptă pentru existența neamului româ­nesc, — și de acum înainte cei ce poartă steagul în lupta sfântă pentru drept și egalitate vor putea avea mângâierea­, că milioanele la spatele lor le înțeleg opinti­rile și în ori­ce clipă sunt gata să stoarcă izbânda falnicului stindard al partidului național. * Adunarea, dintre cele mai mărețe, din seria adunărilor anului acesta de muncă, o deschide cu un avantaj și frumos discurs, președintele clubului național comitatens cl. dr. Emil Cormoș Alexandrescu. Constată cu multă plăcere, că chemarea plină de dragoste a avut răsunet și plaiurile istorice ale Turdei și-a trimis copiii desmoșteniți până azi, sub steagul falnic al partidului național. Tot sufletul românesc, care bate pentru neamul său, a grăbit azi la Ludoș, să asculte poruncile statului major, ca astfel gata de lupta ce ne stă în prag, să iz­bândească dreptul de a înrâuri ocârmuirea țării... Am venit —­ zice d-sa — să cerem drept­­ de vot pentru fiecare cetățean al patriei noastre fără de noroc, fără nici o restricțiune. E nedreptate să se lipsească de vot un om din cauza, că nu știe scrie. Este doar scrisoare mai frumoasă, decât brezdele ce le trageți cu plugul în țărâna vârtoasă, cu sudoarea feței voastre ? Nu e scrisoare mai grea decât orice scrisoare cu pana, când voinicul ro­mân cu pana de argint a coasei sale șerpuind do­boară la pământ lanurile de grâu ? Nu e scris și cetit zângănitul ciocanelor grele, ce smulg din pântecele pământului, sau din labirintul fabricelor uriașe, tot atâtea moderne iaduri pământești ? Da, din pieptul larg al acestor fabrici colo­sale se rostogolește ’n valuri formidabile fumul negru, asaltând cerul și cerând drepturi egale tu­turor popoarelor patriei noastre. Indicând astfel, domnul Cormoș-Ale­­xandrescu, scopul adunării, salută corifeii partidului, pe intelectuali și poporul, care a grăbit în număr atât de frumos la adu­nare și dă cuvântul venerabilului și de toți iubitului președinte al partidului național d-lui Gheorghe Pop de Băsești. Salutând cu dragoste pe cei prezenți, dom­­nia sa ține să accentueze munca desinteresată și demnă de toată recunoștința, ce o depune comite­tul pentru deșteptarea poporului românesc, al că­rui­­ reprezentant legal este. In lupta mare ce a inaugurat-o statul major al poporului român, co­mitetul național, nu cere și nu așteaptă nimic, de­cât bună credință și înțelegere din partea po­porului. Nu poate să nu amintească de data asta, lipsa de unitate ce s’a vădit și mereu se observă în lupta noastră națională. Crede însă, că această unitate va fi realizată în curând. Relevă apoi legalitatea și îndreptățirea lup­tei partidului național, care are de bază a existen­ței sale un program politic, frumos, liberal și de­mocrat, ce nici cel mai vajnic dușman nu-l va pu­tea excepționa, întrunind toate condițiile pentru a duce stindardul la izbândă. Chiar și cel mai jig­nitor punct al programului nostru, față de ideea himerică de stat unitar maghiar, este o dorință justă și foarte modestă. Se poate închipui, doar­, o mai modestă pretențiune, decât să așteptăm de la oficianții statului cunoașterea limbei române , înșirând apoi multele nedreptăți ce își au cauza în ignoranța funcționarilor din ținuturi ro­mânești, față de limba românească, promite, că câmpia Ardealului, și peste tot comitatul Turda- Arieș, ce se bucură de un trecut național,­­glorios, va avea deosebita considerațiune a comitetului par­tidului național.­­Poporul aplaudă delirant, îndelung. Venera­­rabilul nostru președinte adânc mișcat cedează locul­ d-lui dr. Teodor Mihail. Fraților! Azi trăim vremuri grele, dar de mare însemnătate pentru câștigarea drepturilor po­poarelor desmoștenite. La anul 1848, când s’a purtat lupta înverșunată pentru libertatea și egali­tatea popoarelor, noi ce am dobândit? Atâta nu­mai, că bietul nostru popor legat de glie a scăpat de jugul iobăgiei, guvernarea țărei însă a rămas tot în mâna claselor privilegiate, în mâna grofilor și baronilor. Dela anul 1848 până la anul 1867 înaintașii noștri au purtat lupte grele pentru câștigarea și asigurarea drepturilor de libertate și egalitate a neamului românesc. Durere însă aceste lupte n’au avut rezultatul dorit, căci la anii 1867 și 1868. **) Maniu, Disertație istorico-critică, 1857 pag. 541. ***) Mihali, 1. cit., pag. 314. Bietul Boștină Mihai! Nu fusese băiat prost în școală, dimpotrivă, totdeauna printre cei dintâi, ager și silitor. Și iată, ce folos! Trecuseră ani de când făcuseră împreună bacalaureatul; el, Radu Ca­lomfirescu, om bogat, luase de formă o licență în drept ce nu-i era de nici un folos, căci deputat se alegea el și astfel, pe când acesta, trebuia s-o ducă greu al naibii, și îmbrăcămintea, și fața pa­lidă, și ochii înfrigurați, asta o spuneau: — Ei, Boștină, tu erai? se hotărî Radu tre­­cându-i brațul prietenește pe subsuoară. Dacă n’ai altă treabă, aide cu mine să mai stăm de vorbă. Plecară alături, amestecându-se prin lumea care la ceasul acela mișuia pe trotuare. Calomfirescu observă câțiva prieteni cari zărindu-l într’o com­panie atât de curioasă, trecând pe lângă dânsul evitați să-l salute... — A, da! inimi seci, îngâmfați ridicoli, pentru cari totul nu era decât spoiala, aparența, zorzoanele! Nu, nu­ — el, Radu Calomfi­rescu de și de obârșie de zece și de o sută de ori mai nobilă ca a acestora, nu era ca dânșii ; el era democrat, cu toată înfățișarea lui de tînăr boer chiabur, nu era mândru câtuși de puțin, — și iată dovada ! Cu toată înfățișarea lui de boem jerpelit, Mihai Boștină însă nu era democrat de loc, — și era cât se poate de mândru de a trece prin vulgul acesta alăturea de un urmaș al Basarabilor. Sân­gele lui de Mușatin îi curgea mai viciu prin vine, se simția ridicat la rangul lui adevărat de nobleță, și n’ar fi dorit altceva de­cât să-l poată vedea astfel „boii“ aceia de la cafenea­ Au și putut să-l vadă, căci până târziu după miezul nopții ciudata pereche de prieteni a colin­dat toate localurile de noapte mai cunoscute. Ge­nerozitatea lui Calomfirescu se pornise ca o cas­cadă, atâta șampanie ca în seara aceea nu mai băuse Boștină în toată vieața lui de până atunci, dar nici atâta genealogie boerească nu mai făcuse. Tînărul boer îl ascultă măgulit, căci oricât de democrat ar fi cineva firește că n’are să i se socotească drept un cusur o origine ilustră. Ba aceasta îl obligă și mai mult, bineînțeles însă că, în definitiv, numai meritul personal are să conteze... Aș! Urmașul Mușatinilor nu-i lăsa nici atât. Cu gesturi largi, cu intonații trufașe, vorbia despre deosebirile atavice dintre om­ și om, despre selec­­țiune, despre virtuțile moștenite și despre o serie întreagă de alte teme de acestea, pe care avea de gând să le sintetizeze într’un vast studiu, menit din seara aceasta să fie dedicat ilustrului vlăstar al Basarabilor. Erau binișor tocmiți, când se sculară în sfâr­­șit să plece. Calomfirescu nu voi cu nici un preț să-l lase pe Boștină. Aproape cu sala îl urcă în­tr’o cirje și-l duse acasă la dânsul. Servitorul, care le deschise făcu ochii cam mari, dar poruncit stăpânului, nu se putea îm­potrivi : — Să-i pregătiți domnului odaia cea albă, și mai repede!* In odaia cea albă, Boștină stă întins pe spate în patul moale și parfumat. Lampa de pe măsuță aruncă o lumină vie într’un cerc, care cuprinde jumătatea de sus a pa­tului și scaunul pe care zac în neorânduială stra­iele, nedemne de dânsul, ale tânărului Mușatin. Dar el vede mai mult cele ascunse în pe­numbră, vede covoarele scumpe, mobilele masive, cadrele prețioase de pe păreți, — vede luxul sever ce deosebește un interior cu adevărat boieresc de unul care ar caracteriza frivolitatea și lipsa de gust a unui parvenit. Pipăe cu degetele fierbinți, plapuma de mă­­tasă, și se dă cu totul meleșelii voluptoase care-l cuprinde. Aici, iată, aici ar fi, aici este el la locul lui. Așa întocmai, cum închipuirea-i prefăcea și îmbrăca adesea mansarda-i sărăcăcioasă, așa erau aci toate, — de pare­ că le-ar mai fi văzut odată, cândva, aevea. Da, trebuie să le mai fi văzut. Dacă nu în existența aceasta, în arta anterioară. Le-a văzut cu ochii străbunilor, cari trăiesc în noi și se de­schid uneori ca să privească prin ochii noștri. Nu, nimica nu-i era străin aici, totul îi era familiar, ca acasă, — întors acasă după o pribegie nenoro­cită, fără rost, o pedeapsă a sorții pentru cine știe ce păcate... Mihai Boștină stinse lampa, și întunerecul și visele-i se populară de apariții, — o mare adunare de boieri veliți, printre cari împarția, mândru și fericit, strângeri de mâni ceremonioase. *

Next