Românul, decembrie 1911 (Anul 1, nr. 265-271)
1911-12-03 / nr. 265
Anul I. ABONAMENTUL : Pe un an . .. 28’— Cor. Pe jumătate an 14'— „ Pe 3 luni . . 7‘— „ Pe o lună . . 240 „ Pentru România și străinătate : Pe un an . . 40’— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. MUZEUL PRESEI SEVER BOCUl JIMBOUR Arad, Sâmbătă 3 [16 Decemvrie 1911. Anul 265. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada ZriniTorul 1 a. INSERȚIUNIIIE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 E1. Manuscriptele nu se înnapoiază. „Tribuna dușmanilor“ de Aurel C. Popovici Deși toată lumea noastră politică serioasă știe azi că organul întemeiat de exnaționaliștii Mangra, Slavici și Brote și condus de încă naționaliștii Ciorogariu și Șciopul nu mai servă decât intereselor guvernului maghiar. „Tribuna“ nu slăbește partidul național cu critica ei, cu dragostea ei... Partidul, prin oamenii săi de frunte, a desavuat-o anul trecut, a declarat-o organ al unei politici de duplicitate; a numit-o un organ de tradare. Degeaba, organul d-lui Mangra-Brote-Ciorogariu se consideră mai important decât partidul și comitetul, mai important decât partidele din România cari toate sunt de partea partidului și a comitetului și au desabrobat, în diferite rânduri, atitudinea farizescă a acestui ziar scris românește pentru izbânda politicei ungurești. Au observat că guvernul maghiar nu mai susține reviste și ziare „românești“ conduse de „români“ ca Moldovan Gergely? A învățat și el minte. L’au convins Mangriștii că niciodată românii nu au să se ia după gura unor oameni din cale afară deochiați ca Moldovan Gergely, Burdea și alții. Tribuniștii părintelui Mangra s’au oferit să facă ei politica pe care renegații prea vechi și prea cunoscuți nu o putuseră face mai înainte, dar mi-te acum când și lumea noastră s’a mai luminat. De unde știm noi lucrurile astea?... Din „Tribuna ‘ — Mangriștii sânt azi uneltele guvernului maghiar. Care a fost, este și trebue să fie scopul unei politici de maghiarizare ? in prima linie și mai presus de toate : ea trebue să zdrobească pe toți aceia cari conduc partidul național. Guvernanții maghiari încercaseră, precum știm, în deosebite rânduri să desființeze prin teroare partidul național. De aceea au și fost târîți odată toți membrii comitetului în fața tribunalului; de aceea au și fost condamnat cu toții la ani de pușcărie; de aceea a urmat faimosul ucaz al lui Hieronymi care declara comitetul disolvat; de aceea procesele de presă se țineau lanț; de aceea fură osândiți românii cu grămada chiar și pentru aluzii aprobative la politica comitetului, a urgisitului „oláh komité“. Dar de când contele Tisza a fraternizat cu mangriștii la Arad, lucrurile s’au schimbat. Indată ce Tisza văzu, că tribuniștii sunt „képzett emberek“... , că ei înșiși desaprobă politica comitetului pe care de fapt o combătuseră cu înverșunare de când cu prima eliminare a d-lui Brote din politica națională, de când cu preliminariile păcii Bánffy—Sturdza, de când cu decorarea lui Jeszenszky, de când, cu un cuvânt, tribuniștii începuseră să atace pe doctorul Ioan Rațiu și să ridice în slava cerului pe Brote și Mangra — contele Tisza și-a zis : nu prin Moldovan Gergely și nu prin oarbă teroare vom desființa noi „comitetul autorizaților“ — cum se exprima atât de spiritual „Tribuna zilelor noastre“, — ci prin aderenți de ai partidului, prin buni cunoscători ai comitetului, ai actualilor și viitorilor săi membri. E greu, e imposibil pentru un dușman să vâre zizanie într’o familie străină de el; e însă lucrul cel mai ușor, când el se face prieten binevoitor cu unii sau alții din acea familie și poate opera de la distanță, neobservat, neîmpiedecat, indirect și totuși drept spre țintă. Așa a operat și așa operează Tisza prin bunii săi amici tribuniști în mijlocul acestei mari și nenorocite familii românești. Dela Hieronymi încoaci, nimeni n’a fost și nu este un mai înverșunat dușman al partidului național și al comitetului său, decât contele Tisza, care chiar și d-lui dr. Mihu îi declarase, că e imposibilă orice împăcare între maghiari și români, câtă vreme nu se va fi dizolvat partidul național al românilor, câtă vreme românii vor continua să asculte de acel ticălos „nagyszebeni komité“... De aceea lucrează părintele Mangra azi din răsputeri întru discreditarea comitetului național în sus ; de aceea îl ajută domnii Brote și Slavici pe cât mai pot și ei; de aceea țipă și zbiară „Tribuna“ în jos, de ani de zile, ca ieșită din fire, contra comitetului aruncând zilnic găleți de minciuni, de insulte și calomnii infame în contra membrilor săi. Zice contele Tisza, zice Khuen-Héderváry, zice Jeszenszky că un Mihali și toți „voevozii“ românilor — expresia „Tribunei“, sunt „impossibilisek?“" Iată că și „Tribuna“ ne asigură că discursurile parlamentare ale acestor români sunt „impossibiliseri“. Ah, când vorbea Oncul. Toată Europa asculta ca la discursul lui Sir Edward Grey!... „Tribuna“ și-a alcătuit și un stafut de băeți generoși, de poeți și prozatori. Ca să-și mai refacă nițel virginitatea pe care de ata Veteranul Printre acei cari se frământau nerăbdători, așteptând să le fie rândul la audiență, unul se deosebia între toți, căci pe lângă că era cel mai rău îmbrăcat, avea și piciorul de lemn, care la orice mișcare, troncănea supărător pe parchetul lustruit al salei de așteptare... Se cunoștea că’i un veteran, după decorațiile de metal fără preț, cari se înșirau pe redingota înverzită de purtare a eroului de la 77... Barbișonul des, aproape cărunt, ar fi fost o podoabă pentru o față mai simandicoasă, dar pentru șchiopul cel rău înbrăcat, cu fața înăsprită de neajunsuri și greutăți, era un adaus care îi da înfățișarea unui țap speriat, netrebuitor, sau unei arătări ciudate, îndemnându-te la râs și la batjocură... Mai purta și pe nasul său rotund și cam roșu, o pereche de ochielari negri care de departe păreau două pete rotunde de cerneală, făcute în batjocură pe chipul luptătorului pentru Neatârnare. De altminteri, omul nu se simția de loc stingherit de lumea dimprejur, și se uita la toți fără de nici o sfială. Ținea în mână niște acte pe care le cerceta cu de amănuntul și cu curiositate, ca și când atunci le vedea pentru întâia dată. Își mișca într’una buzele ca și când ar fi vorbit cuiva. Câte odată, făcea din mână câte-o mișcare de împotrivire sau de încuviințare. Cei din sală ar fi râs cu poftă, făcând haz de înfățișarea și mișcările lui, dacă grijele cari-i aduceau la minister, nu i-ar fi reținut. Intr’un rând omagiul, văzându-i că se tot frământă și că tot bodăgănește, se duse la el și îl amenință, că dacă nu se astâmpără locului, nu va mai fi primit în audiență. Veteranul își luă îndată o poziție de militar și, maimuțărind un salut, strigă de-i auzi întreaga sală: — La ordin! Și rămase locului, aproape nemișcat, până ce-i veni rândul. Când întră în cabinet, ministrul se întreținea cu un domn în visită, cu favoriții albi ca și lâna cea albă. Vorbeau pe șoptire și se vedea bine că puneau la cale lucruri foarte însemnate. Ministrul, dând cu ochii de veteranul care înainta cu băgare de seamă, ca nu cumva să-și încurce vârful piciorului de lemn în stofa covorului, făcu un gest de enervare. Și făcu semn să numai înainteze: — Da dumneata, ce vrei ? Veteranul salută soldățește, lovindu și fruntea cu dosul palmei . — Să trăiți Măria Voastră ! ! Rămâne apoi nemișcat, drept. Numai barbișonul îi tremura ca scuturat de friguri. Fără voie ministrului îi veni a zâmbi, și îndulcindu-și vocea îl întreabă: — Ce te aduce, la noi, voinice ? Căutând cuvintele și cumpănindu-și gesturile, veteranul care înainte de toate, voia să arate că e om umblat în societate, începu: — Sunt veteran, de ministru !... Apărătorul patriei, care, cum să fie și-a vărsat sângele pentru independența țarei !... Și cu mare respect,lam venit la înălțimea dvoastră ca să vă solicit, cerându-vă o palmă de pământ cultivabil, pe care să-l cultiv rațional, după carte... Să-mi pot câștiga și eu. Excelență, existența zilei mele de mâine... Surprins, ministrul îl întrerupe: — Da cum, dumitale nu ți s’a dat pământ ca și la ceilalți ? — Dar, Măria Voastră, mi-a dat, ce să fie — dar partea mea e o sfoară de pământ galben... Nu pot sămâna în el nici cucută, nici sfecle d’alea porceștile... Ministrul, întorcându-se spre domnul cel cu favoriții albi, esclamă: — Poftim!.. Numai așa-i auzi plângându-se că nu li s’a dat pământ cultivabil!.. Și sunt încredințat de contrariul!.. Umblă să aibă pământ ca să-l dea pe sub mână la plugari. — Ba nu! făr că-i lucrăm! — se jură veteranul, și ducându-și mâna la piept, adăugă: Pe aste sfinte decorații, jur că nu-i bun de nimic pământul!..