Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)

1912-01-04 / nr. 3

•mm Anul II Arad, Mercuri 4|17 Ianuarie 1912._________Niia 3, pentru oraș și interurban Nr. 750.ROMANUL ABONAMENTUL : Pe an an . . 28"— Col. Pe m­inState­an 14­— , Pe 3 luni Pe o lună 2­40 Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40"— franci Telefon REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi Nnnl 1 l­a INSEKȚIUNILE se primesc în adminis­trație. Mulțămite publice și j­oc deschis costă șirul 20 *îl. Manuscriptele nu se în­­napoiază. Funcționarii români ai statului ungar In lupta ce-o ducem de atâtea decenii pentru câștigarea tuturor drepturilor, ce ni­ se cuvin și nouă românilor, cari încă formăm o națiune alcătuitoare a statului în care trăim, noi cerem la toate ocaziile, și cu tot dreptul, românizarea administra­ției în părțile țării locuite de români. Ni­ se răspunde că aceasta nu se poate face­ nu din vina lor a guvernelor ungurești, ci din vina noastră, fiindcă nu există în întreagă Ungaria atâți funcționari români, încât să poți ocupa cu ei măcar oficiile de stat în­­tr’un singur comitat românesc. Răspunsul acesta este în acelaș timp și o batjocură și o cursă, o batjocură, fiindcă nu din vina noastră ci din vina po­liticei de stat ungurești nu putem ajunge să avem un număr mai mare de funcțio­nari români; și o cursă, fiindcă guvernul ar vedea bucuros creșterea numărului func­ționarilor români, dar nu ca să-i numiască în ținuturile locuite de noi, ci ca să nu-i poată răpi mai sigur așezându-i în locurile locuite de maghiari, cari se vor îngriji apoi de maghiarizarea lor cu ajutorul tuturor mijloacelor sociale, cari înfrâng dela o vreme rezistența sufletelor rămase fără sprijin într’o mare de străini. De aceea voim să explicăm odată, de ce sunt atât de puțini funcționari români și de ce am comite noi o mare greșală, dacă am conlucra prin îndemnurile noastre la creșterea numărului lor, cum facem din toate puterile când e vorba de industriașii și meșteșugarii români, pe cari îi știm mai la adăpost în fața puterii statului, nouă atât de puțin prietinoasă. In preajma alegerii unei cariere, tinerii români trebue să se gândească, că intrând în funcții de stat, ei vor ajunge într’o si­tuație, când, îndărătul lor nemaiavând calea deschisă, nici altă cale deschisă îna­inte, vor fi întrebuințați de atotputernicele guverne ungurești, întocmai cum sunt în­trebuințați boii de jug. Ei vor trage la carul statului și vor tăcea... de frica pensionări­­lor prea timpurii, de frica permutărilor, al căror adevărat motiv este numai pedeapsa din senin și sărăcirea intenționată a func­ționarului robit, de frica șicanelor, la cari îi vor supune superiorii de altă naționa­litate. Vor trage cu boii în jug și-și vor ru­mega leișoara, ce abia le­ ajunge să-și crească copiii la școli ungurești, unde sunt siliți să-i dea... de frica pensionării și a permu­tării și a șicanelor. Vor trage în jug și vor suferi, după ce, robiți astfel sufletește prin cele mai imorale mijloace inchizitorice, își vor fi uitat de mult, că au și ei două pu­ternice coarne, cu cari deci nu vor îm­punge, cum nu împunge nici boul, când îl bate stăpânul, pe drept, ori de cele mai multe ori pe nedrept. Dar atunci se mai poate mira cineva, că noi nu ne-am pierdut, până într’atâta conștiința de oameni, încă neîndobitociți, încât înțelegem să ne temem de oficiile danaice ale statului în care trăim ? Dacă tinerii români știu de mai înainte, că, ajun­gând funcționari de stat dependenți de mi­nistere, ei nu-și vor mai putea întrebuința puterile și în folosul neamului lor, ci că în toată vieața lor vor ajutora numai mărirea și întărirea unui neam străin de al nostru, ajuns însă să ne stăpânească, cum singuri o recunosc fără pic de rușine chiar și în scrierile lor de istorie, ce ar fi să se cheme știință, atunci de ce se mai miră ungurii, că sunt atât de puțini funcționari români? Ori îi doare mândria noastră, că nu voim să le suferăm an de an anumite cantități de îngrășăminte pentru societatea lor prea slabă, decât să poată susținea singură din puterile proprii organizația modernă a unui stat, în care-și reclamă drepturile ce li­ se­­ cuvin și celelalte neamuri, cari-1 alcătuiesc? Dacă împrejurările acestea vor dăinui și mai departe, chestiunea funcționarilor ro­mâni din Ungaria se va putea deslega nu­mai într’un mod cu totul neomenesc­ — dacă e vorba să o deslegam în favorul nostru. Presupunem adecă, că toți funcționarii de stat români sunt funcționari de model, cărora nu li­ s’ar putea găsi nici o greșeală în împlinirea datoriei lor, că prin urmare pe nici unul nu l-ar putea ajunge pensio­­narea cu de-a sata ori excluderea din ser­viciu în urma unei anchete, care a stabilit vinovăția lui. De un astfel de funcționar se va teme chiar și șeful, care în conștiința inferiorității sale, nu va îndrăzni deci să șicaneze pe subalternul său, cu tot felul de lucruri și invenții copilărești. Ai văzut Veneția? Trad. din nemțește de Ecat. Pitiș — Urmare. — Lui Krautwurst îi sclipeau ochii de bucurie. Chipul lui luă iar veritabila înfățișare a ventie­rului berlinez, ce se aseamănă mai de aproape cu forma globului. Mai adineauri, — adecă in urma ocupației sale linguistice, devenise ceva cam lun­­găreț. Că nu mai avea lipsă să ’nvețe cuvinte, asta era de neprețuit. Ar fi cinstit pe gentilul stirian, de s’ar fi aflat buffet în tren. Așa, însă îi scutură, mâna încântat și strigă: „Ce spui! E cu putință? Deci fără dicționari de pachet“ „Fără“ — vru să ’ntărească stirianul dar Krautwurst îi tăia vorba răsuflând ușurat: „ Asta-i extraordinar de d­armant.“ Tânărul șiret își petrecea, de minune, văzând efectul ce-l făcuse asupra bătrânului sfatul său pă­călitor. Asta căpătase — acum poftă de vorbă, căuta ’n dreapta și ’n stânga prin fereastră, îl înveselea natura, întrebări oamenii și adresa tovarășului său sute de asupra Veneției. Austriacul își zicea ’n gândul său c’a săvârșit o faptă bună cruțând pe bietul bătrân de stadiul deșert al unei colecții al­fabetice de cuvinte, prin care și de altcum n’ar putea ajunge nici­odată să cunoască limbă. Krautwurst întrebă cum stă în Veneția ca aven­turile. „O, de acestea câte poftești, mai ales alta ca strein...“ — răspunse tânărul. „Cum, încă și la anii mei?“ — întrebă sfios rentierul. „Ah — astfel de aventuri înțelegi dta? Eu credeam, că vrei să zici de bandiți“. „Doamne ferește!“ — protestă Krantwurst cu putere, „cu bandiții nu’s prieten deloc. Ia as­cultă, dragă, nu se găsesc în Veneția trupe de apă­rare în contra acelor canalii?“ „Ho, ho!“ râse voinicul fiu al statului impe­rial — „poliția are destul de lucru cu pedepsirea crimelor comise, a preveni loviturile de pumnal ale ucigașilor ce pândesc, e cu neputință. Asta o poți face asta mai bine, ca bărbat“. Berlinezul își b­ă iute șapca din cap și-și trecu mâna de mai multe ori peste creștet. Dispo­ziția lui se spulberă dintr’odată, asemeni cântecului unui canar, când apare motanul în fața coliviei. Iluziile lui Krautwurst căzură cu o singură smuncire la zero grade. .Tocul mușchilor fetii și expresia erau acelea ale unui bolnav, când înghite picături amare. In sufletul său făcea acum aspre reproșuri picto­rului acelor frescuri pseudovenețiane, din muzeul din Berlin, pentru că-și uitase să desemneze și pe bandiți. Su­rianul nu-și mai lua ochii de la fața ren­tierului. La aparență indiferent, dar în ascuns râdea cu răutate. Amândoi tăcură un moment. Apoi se vede­ că totul i-a părut rău tânărului de martiriul sufletesc, ce-i îndura bietul domn, căci luă cel dintâi cuvântul: „D-voastră prea vedeți lucrurile în culori închise. Cine nu caută cearta, rar o întâl­nește“. „Te-asigur“ — strigă Krautwurst fără ză­bavă — „eu nu-s certăreț, urăsc orice scandal; re­voluții și răsboaie mi-s nesuferite — în astfel de timpuri scad chiriile grozav, și eu sunt proprietar de case; nici nu-ți pot spune cât iubesc de mult ordinea și pacea“. Acestea le depănă cu tonul unui înfrigurat. „Cu atât mai puțin aveți atunci a vă teme“ — îl liniști austriacul. „Întrebarea mea, cu privire la anumite aven­turi", urmă Krautwurst mai departe —­ „a fost o simplă g­umă. Eu sunt un om de cincizeci de ani“ ... „Căruia, însă nu-i dai atât" — îl întrerupse celălalt, pe care iar îl apucase pofta de drăcii. „Pe lângă aste mai aveți și păr blond și după blonzi umblă nebune focoasele italience, de­oarece păr des­chis e la ei așa o raritate, ca de pildă în Berlin șampania veritabilă. Venețianii cunosc patima fe­meilor și de aceea sunt grozav de geloși pe ger­manii blonzi indiferent de­„ tineri, ori bătrâni“. „Donerwetter!“, hodorogi ventierul cu fruntea numai crețe — „dobitoc bătrân ce sunt, astea toate trebuia singur să le fi știut. Doar mai când era am văzut la teatrul curtei pe Othello. Acțiunea tot în Veneția se petrece, și Dingida, ofițerul pe care a fost Othello așa de gelos, în adevăr tot blond era. Da, rău, maurul era negru, iar ofițerul cu tû

Next