Românul, martie 1912 (Anul 2, nr. 49-72)
1912-03-01 / nr. 49
Anul II. ABONAMENTUL : Pe an an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14'— „ Pe 3 luni . . 7'— „ Pe o lună . . 240 , Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40’— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750, Arad, Joi 114 Martie 1912. Nrul 49. REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA : Strada Zrínyi NruluI ». INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 Manuscriptele nu se sinapoiază. Dumnezeu să-l ierte! Nu avem nici un motiv ca să trimitem pe urmele răposatului guvern Kimon Héderváry altă oftare, decât un creștinesc: „Dumnezeu să-l ierte“... Nu venise, pentru noi, fără oarecari nuanțe de făgădueli, ce ne puneau în vedere oarecare îmblânzire în tratamentul vitreg de care noi românii și celelalte popoare nemaghiare avem parte acuma de atâta amar de vreme în țara aceasta. Dar, niciodată pare că făgădueli mai înșelătoare n’au fost, perfidie mai revoltătoare nu s'a dat pe față, decât aceea cu care deja vorbe, guvernul căruia în sfârșit putem să-i zicem un ușurător furt, trecuse la fapte. Niciodată o urgie ca aceea ce s’a deslănțuit împotriva noastră în alegerile ce au avut menirea de a stoarce și asentimentul țării, sau măcar formalitatea acestui asentiment, pentru guvernul dat de vechiul partid „liberal“ refăcut sub porecla de partidul „muncii“, — noi n’am avut încă să o înfruntăm și să o suferim în așa măsură. Tot așa, și după aceasta, n’am putut să constatăm absolut nici o slăbire în sistemul de opresiune pe toată linia, ci răbojul nedreptăților și prigonirilor cu cari suntem copleșiți, cum și acela al atentatelor mereu reînoite cu cari suntem amenințați, n’a făcut decât să se mai îmbogățească cu nesfârșite și apăsate dungi. Nici porecla cea nouă, răposatul guvern nu și-a prefăcut-o în renume, ci s’a sfetit și aceasta, tot atât de mincinoasă, cum fusese și vechea titulatură a partidului „liberal“ și a guvernelor date din sânul acelui partid. Numai liberală n’a fost, a știe aceasta toată lumea, guvernarea ce se împodobia cu acea titulatură;—iar acuma, ceea ce a caracterizat stârnirea guvernului acestuia din urmă, numai muncă n’a fost. In loc de guvernul muncii, mai bine i-ar rămânea în istorie numele de guvernul muncilor, — căci dacă, cu adevărat, n'a muncit nimica, fiindcă nu a fost lăsat, sau nu a fost în stare să munciască, în schimb s’a muncit, și s’a muncit din greu, până să ajungă la o combinație, ce tocmai când o credea mai mântuitoare, în realitate i-a frânt gâtul. Acuma, firește, furia se deslănțuiește iarăș împotriva „perfidei Austrii“. Odată cu capul nu va admite șovinismul maghiar — și șovinismul bântuie astăzi mai mult sau mai puțin, ba am putea zice chiar numai mai mult, fără mai puțin,—toate partidele maghiare,— nu va admite că atitudinea hotărâtă a „Austriei“ în chestiunile militare nu e dictată decât de asigurarea situației de mare putere a monarhiei, ci va denunța-o poporului ca fiind pornită numai din dușmănie și spre umilirea națiunii maghiare, spre știrbirea drepturilor ei, — de supremație, se’nțelege. Iar pe noi, popoarele nemaghiare, dacă nu vom lua așișderea pozițiune, nici în această împrejurare, împotriva „Austriei“, bineînțeles că acelaș șovinism ne va împroșca cu scrâșnitoare acuzări de tradare de patrie... Să înclinăm noi mai mult spre punctul de vedere al străinului, decât al concetățeanului nostru maghiar?... Așa ar vrea să pună chestiunea șovinismul acuzator, decât că ea nu poate și nu trebuie să fie pusă așa. „Austria“, mai la urmă, pentru noi, — și noi sub noi înțelegem toate popoarele Ungariei, — nu este străinul, — departe de așa ceva ; este parte integrantă din alcătuirea de mare putere, în care întrăm și noi, popoarele din Ungaria, — din nenorocire numai cu datorii, dar nu și cu drepturi la fel între noi. Concetățenii noștri maghiari, îndeosebi clasa lor conducătoare, suprapusă, au ajuns la o situație deja mult privilegiată, în această alcătuire. Ce poate fi deci mai firesc, din partea noastră, a popoarelor nemaghiare din Ungaria, din Austro- Ungaria, decât ca, atunci când e vorba de nouă pretențiuni cari să înăsprească și mai mult supremația apăsătoare sub care gemem, să fim mai de grabă de partea acelora, din partea cărora tot mai vedem o preocupare de menținerea unui oarecare echilibru între datoriile și drepturile popoarelor alcătuitoare ale monarhiei habsburgice? A! Dacă ar fi o adevărată frăție, dacă sentimentele concetățenilor noștri maghiari n’ar fi exaltate și asmuțite LA ICOANĂ Cu genele înlăcrimate Cu cuget ferecat în jale Cucernic înghenunchiu Stăpâne In templul preamăririi Tale. Înfiorat sărut icoana, Fecioarei binecuvântate, Și-o rugăciune milostivă înalt, cu șoapte ’ndurerate. Asculta-mă acum Stăpâne Și cerne dragoste senină In inimile obosite Și-n suflet cerne-ne odihnă. De-un lanț de veacuri nemiloase Acelaș jug îl ducem iară Dar am dori și noi cu toții S’avem o zi de primăvară. Noi nu ne temem niciodată De-amarul clipelor de mâne, Ne-a oțelit în cursul vremii Mânia cetelor păgâne. Adâncul firii răsvrătite Cu glas ispititor de mamă Pe al răsbunării câmp de luptă Pe nestecare om îl chiama. Dar noi Stăpâne, Indurate Nu vrem să curgă sânge’n lume, Ci vrem ca fieștecare suflet Să preamărească al Tău nume. Deci schimbă cugetul nemernic Al fratelui uitat de sine, Incheagă’n inima lui neagră Dreptatea sferelor senine. Te roagă un neam bătut de vremuri Și florile de pe rozoare Te roagă freamătul de colțu Și-un murmur tainic din izvoare, Sfiosul zvon al dimineții Și vântul nopților albastre, Te roagă mucenicii sorții Eroii pătimirii noastre. Ascultă-ne acum Stăpâne Arată-ți dragostea de tată, Căci prea e jalnică și tristă Povestea noastră ’ ndurerată. De-un lanț de veacuri nemiloase Același jug îl ducem iară. Dar am dori și noi cu toții S’avem o zi de primăvară. Vasile Stoicanea. Invitați de sine — Maurice Prax — Traducere de Valeriu Cr își in Familia Ventre era o familie foarte avută. Avea automobilul cel mai frumos și castelul cel mai splendid din întreg orașul. Cu toate astea nu erau fericiți, ci o întristare le copleșea sufletul. Supărarea lor era că mardasul și marchisa Larbuisière nici când nu i-a invitat la prânz. Aproape întreagă elita din Fontagesur-Coire a fost învitată la prânz odată, sau de două ori. Familia sărăcită Cornillac, Crandellese, cea cu simțeminte republicane, ba ce e mai mult și familia Mélinaise, care pare când venise în neînțelegere cu poliția, cu un cuvânt toți prânzeau acolo odată cel puțin pe an, numai familia Ventre nu. Mdme Ventre avea o educație superioară. Mr. Ventre era un bărbat vesel, un vânător bun și un călăreț isteț. Cu un cuvânt n’aveau nici un cusur, doar numai numele și titlul. Pentru astea apoi s’a decis marchizul Larbuisière, să nu-i invite nicicând. Se temea, că îl vor râde, dacă vor ceti prin foi, că a avut la prânz și oameni cu nume ca acesta. Prietenele marinei Ventre să înțelege că se bucurau. Și dacă Mariin o cercetau, o întrebau: Ei bine, iubită prietenă, pentru ce nu mergeți nici când la Larbuisière ? Iar Mélinaise adause: