Românul, martie 1912 (Anul 2, nr. 49-72)

1912-03-01 / nr. 49

Anul II. ABONAMENTUL : Pe an an . . 28'— Cor. Pe jumătate an 14'— „ Pe 3 luni . . 7'— „ Pe o lună . . 240 , Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40’— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750, Arad, Joi 1­14 Martie 1912. Nrul 49. REDACȚIA Și ADMINISTRAȚI­A : Strada Zrínyi Nrul­u­I ». INSERȚIUNILE se primesc la adm­inis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 Manuscriptele nu se s­i­napoiază. Dumnezeu să-l ierte! Nu avem nici un motiv ca să tri­mitem pe urmele răposatului guvern Kimon Héderváry altă oftare, decât un creștinesc: „Dumnezeu să-l ierte“... Nu venise, pentru noi, fără oarecari nuanțe de făgădueli, ce ne puneau în vedere oarecare îmblânzire în trata­mentul vitreg de care noi românii și celelalte popoare nemaghiare avem parte acuma de atâta amar de vreme în țara aceasta. Dar, niciodată pare­ că făgădueli mai înșelătoare n’au fost, perfidie mai revoltătoare nu s'a dat pe față, de­cât aceea cu care deja vorbe, guvernul căruia în sfârșit putem să-i zicem un ușurător furt, trecuse la fapte. Niciodată o urgie ca aceea ce s’a de­­slănțuit împotriva noastră în alegerile ce au avut menirea de a stoarce și a­­sentimentul țării, sau măcar formali­tatea acestui asentiment, pentru guver­nul dat de vechiul partid „liberal“ re­făcut sub porecla de partidul „muncii“, — noi n’am avut încă să o înfruntăm și să o suferim în așa măsură. Tot așa, și după aceasta, n’am putut să constatăm absolut nici­ o slăbire în sis­temul de opresiune pe toată linia, ci răbojul nedreptăților și prigonirilor cu cari suntem copleșiți, cum și acela al atentatelor mereu reînoite cu cari sun­tem amenințați, n’a făcut decât să se mai îmbogățească cu nesfârșite și apă­sate dungi. Nici porecla cea nouă, răposatul guvern nu și-a prefăcut-o în renume, ci s’a sfetit și aceasta, tot atât de min­cinoasă, cum fusese și vechea titula­tură a partidului „liberal“ și a guver­nelor date din sânul acelui partid. Nu­mai liberală n’a fost, a știe aceasta toată lumea, guvernarea ce se împo­­dobia cu acea titulatură;­—iar acuma, ceea ce a caracterizat stârnirea guver­nului acestuia din urmă, numai muncă n’a fost. In loc de guvernul muncii, mai bine i-ar rămânea în istorie nu­mele de guvernul muncilor, — căci dacă, cu adevărat, n'a muncit nimica, fiindcă nu a fost lăsat, sau nu a fost în stare să munciască, în schimb s’a muncit, și s’a muncit din greu, până să ajungă la o combinație, ce tocmai când o credea mai mântuitoare, în rea­litate i-a frânt gâtul. Acuma, firește, furia se deslănțu­­iește iarăș împotriva „perfidei Austrii“. Odată cu capul nu va admite șovinis­mul maghiar — și șovinismul bântuie astăzi mai mult sau mai puțin, ba am putea zice chiar numai mai mult, fără mai puțin,—toate partidele maghiare,— nu va admite că atitudinea hotărâtă a „Austriei“ în chestiunile militare nu e dictată decât de asigurarea situației de mare putere a monarhiei, ci va de­nunța-o poporului ca fiind pornită nu­mai din dușmănie și spre umilirea na­țiunii maghiare, spre știrbirea dreptu­rilor ei, — de supremație, se’nțelege. Iar pe noi, popoarele nemaghiare, dacă nu vom lua așișderea pozițiune, nici în această împrejurare, împotriva „Austriei“, bineînțeles că acelaș șovi­nism ne va împroșca cu scrâșnitoare acuzări de tradare de patrie... Să înclinăm noi mai mult spre punctul de vedere al străinului, decât al concetățeanului nostru maghiar?... Așa ar vrea să pună chestiunea șovi­nismul acuzator, decât că ea nu poate și nu trebuie să fie pusă așa. „Austria“, mai la urmă, pentru noi, — și noi sub noi înțelegem toate popoarele Ungariei, — nu este străinul, — departe de așa ceva ; este parte in­tegrantă din alcătuirea de mare pu­tere, în care întrăm și noi, popoarele din Ungaria, — din nenorocire nu­mai cu datorii, dar nu și cu drepturi la fel între noi. Concetățenii noștri maghiari, îndeosebi clasa lor condu­cătoare, suprapusă, au ajuns la o si­tuație deja mult privilegiată, în această alcătuire. Ce poate fi deci mai firesc, din partea noastră, a popoarelor ne­maghiare din Ungaria, din Austro- Ungaria, decât ca, atunci când e vorba de nouă pretențiuni cari să înăsprească și mai mult supremația apăsătoare sub care gemem, să fim mai de grabă de partea acelora, din partea cărora tot mai vedem o preocupare de menți­nerea unui oarecare echilibru între datoriile și drepturile popoarelor alcă­tuitoare ale monarhiei habsburgice? A! Dacă ar fi o adevărată frăție, dacă sentimentele concetățenilor noștri maghiari n’ar fi exaltate și asmuțite LA ICOANĂ Cu genele înlăcrimate Cu cuget ferecat în jale Cucernic înghenunchiu Stăpâne In templul preamăririi Tale. Înfiorat sărut icoana, Fecioarei binecuvântate, Și-o rugăciune milostivă înalt, cu șoapte ’ndurerate. Asculta-mă acum Stăpâne Și cerne dragoste senină In inimile obosite Și-n suflet cerne-ne odihnă. De-un lanț de veacuri nemiloase Acelaș jug îl ducem iară Dar am dori și noi cu toții S’avem o zi de primăvară. Noi nu ne temem niciodată De-amarul clipelor de mâne, Ne-a oțelit în cursul vremii Mânia cetelor păgâne. Adâncul firii răsvrătite Cu glas ispititor de mamă Pe al răsbunării câmp de luptă Pe nestecare om îl chiama. Dar noi Stăpâne, Indurate Nu vrem să curgă sânge’n lume, Ci vrem ca fieștecare suflet Să preamărească al Tău nume. Deci schimbă cugetul nemernic Al fratelui uitat de sine, Incheagă’n inima lui neagră Dreptatea sferelor senine. Te roagă­ un neam bătut de vremuri Și florile de pe rozoare Te roagă freamătul de colțu Și-un murmur tainic din izvoare, Sfiosul zvon al dimineții Și vântul nopților albastre, Te roagă mucenicii sorții Eroii pătimirii noastre. Ascultă-ne acum Stăpâne Arată-ți dragostea de tată, Căci prea e jalnică și tristă Povestea noastră ’ ndurerată. De-un lanț de veacuri nemiloase Același jug îl ducem iară. Dar am dori și noi cu toții S’avem o zi de primăvară. Vasile Stoicanea. Invitați de sine — Maurice Prax — Traducere de Va­ler­iu Cr își in Familia Ventre era o familie foarte avută. Avea automobilul cel mai frumos și castelul cel mai splendid din întreg orașul. Cu toate astea nu erau fericiți, ci o întris­tare le copleșea sufletul. Supărarea lor era că mar­d­asul și marchisa Larb­uisière nici când nu i-a in­vitat la prânz. Aproape întreagă elita din Fontage­­sur-Coire a fost învitată la prânz odată, sau de două ori. Familia sărăcită Cornillac, Crandellese, cea cu simțeminte republicane, ba ce e mai mult și familia Mélinaise, care pare­ când venise în ne­înțelegere cu poliția, cu un cuvânt toți prânzeau acolo odată cel puțin pe an, numai familia Ventre nu. Md­me Ventre avea o educație superioară. Mr. Ventre era un bărbat vesel, un­­ vânător bun și un călăreț isteț. Cu un cuvânt n’aveau nici un cusur, doar numai numele și titlul. Pentru astea apoi s’a decis marc­hizul Larb­uisière, să nu-i in­vite nicicând. Se temea, că îl vor râde, dacă vor ceti prin foi, că a avut la prânz și oameni cu nume ca acesta. Prietenele marinei Ventre să înțelege că se bucurau. Și dacă Mariin o cercetau, o întrebau: Ei bine, iubită prietenă, pentru ce nu mergeți nici când la Larb­uisière ? Iar Mélinaise adause:

Next