Românul, iulie 1912 (Anul 2, nr. 144-168)

1912-07-24 / nr. 162

Anul Sf. Arad, Marți 24 Iulie (6 August) 9­2. ABONAMENTUL: Pe un an . . 28­— Cor Pe jumătate an 14­— „ Pe 3 luni . . 7"— „ Pe o lună . . .­40 „ Pentru România și străinătata : P un an. . 40’ - irirrn 7 e ie f o n JIM íj DLIA ib-> pentru oraș și idierorban­ Nr. 750.ROMANUL N-ruI 162. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi N-ruI l­a INSERȚIUNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis co­tă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se in­­napoiază. „Vim vi repen­ere licet“ ,iv.­r Blaj, 4 August. (1) Genialitatea jurisprudenței romane s’a manifestat în înțelegerea și aplicarea legilor eterne naturale. Pe când alte neamuri, Grecii vechi de pildă, au creat sisteme de drept, în care normele arbitrare ocupau un loc foarte însemnat, — elementele dreptului roman, pe cari s'a ridicat congruent întreg sistemul lor de drept sunt normele dreptului natural, care dăinuiește în conștiința oamenilor din clipa, când s’a înfiripat cea dintâi legătură între doi oameni și trebuie să rămână de apururi în so­cietățile omenești. Este de o uriașă importanță înțelegerea aceasta, fiindcă prin ea s’a intro­dus în jurisprudență principiul, că numai acele legi sunt bune, numai acele legi impun oame­nilor necondiționat supunere, cari sunt izvo­­rîte din însuș ființa de om, cari se nasc deo­dată cu conștiința de om. Prin introducerea dreptului natural, chiar ca bază a sistemului de drept, s-a recunoscut adevărata bază mo­rală a legilor, cari toate sunt restricția liber­tății originale omenești, s’a enunțat, că nu­mai aceea lege instituită de oameni trebuie să fie ținută, care intră în cadrele legilor natu­rale, celelalte se țin numai de silă și de teama pedepsei puse în vedere, iar leziunea acestora nu este o leziune a moralității după cum este leziune vătămarea legilor naturale. O lege omenească, care sfidează normele legilor na­turale, poate întemnița pe cel ce i se opune, îl poate sui pe stânca tarpeică sau pe eșafod, dar conștiința oamenilor îl va ridica azi sau mâne la loc de cinste pironind la stâlpul ru­­șinei chiar pe judecătorii lui. O normă a dreptului natural este, ceea ce stă la începutul acestor șire: „Vimi vi repen­ere licet", sentința, care în cele patru cuvinte le­gate cu adevărată eleganță de jurisprudent roman, cuprinde unul dintre cele mai gene­rale principii ale dreptului natural. Această normă o găsim dealungul istoriei , în toate societățile omenești, uneori latentă,­­ înăbușită de detentorii puterei nedrepte, iz­bucnind însă câte­odată cu putere irezisti­bilă. O găsim pretutindenea în istoria lumei, azi, chiar și la cele mai primitive popoare, cari în cercul lor mărginit de cultură au o singură legiuitoare, cea mai infalibilă: firea omenească. Bazele acestui principiu luminează întreg sistemul dreptului natural. Fiecare normă, cât de neînsemnată, cât de specială ar fi ea, despicată de bisturiul fin al pricepătorului, va prezenta urma lui­ întreg dreptul roman pri­vat, cu neîntrecutele norme privitoare la po­sesiune și proprietate, dreptul penal și minu­nata construcție a dreptului roman public — este străbătută de puterea acestui principiu, pe care într’adevăr „natura omnia animalia do­­cuit”. Sistemele de drept medievale, zidite din marmora clasicismului roman, recipiază și principiul acesta, decât conform direcției rea­­­­cu­luii îl aplică numai celor ce sunt în comuni­­­tatea dreptului­ claselor privilegiate,'’ exclu­­­­dând din raza lui mulțimea oamenilor de jos. , Deodată însă cu recunoașterea egalității oa­­­­menilor, principiul despre care vorbim s’a în­­­­trodus în legile, cari acum ocrotesc întreaga­­ societate. De unde până acum legea aceasta naturală trăia latent în conștiința tuturor, a­­­­cum primește în statele moderne și sancțiu­­­­nea puterii. Pe lângă utilitatea ei, generalitatea unei norme, dovedește, că ea e izvorîtă din I însuș ființa omului, ea e lege naturală, dum­­­­nezeiască, este pe cea mai înaltă treaptă a ie­­­­rarhiei legilor, cari conduc omenimea. Urmând această lege, ai dreptul să res­pingi cu forța atacul nemijlocit, împotriva căruia nu ai, sau nu sunt corespunzătoare alte mijloace. Ai dreptul să scoți cu puterea pe cel ce-ți intră cu puterea în casă, ai dreptul să res­pingi cu forța pe cel ce te atacă. Ai dreptul să răspunzi cu violența celui ce te violentează. Nu este lege, care să te oblige să suferi să te jun­­ghie fiind mângâiat că ucigașul va ajunge pe mâna justiției. — Pentru astfel de cazuri le­gile omenești se suspendă, puterea lor morală înceată, omul pare ieșit din legăturile socie­tății, care nu-i mai dă ajutor. Ajuns aici, își face el singur dreptate. Cea mai grea silnicie e robirea neamuri­lor. Prin ea se comite o crimă împotriva ome­­nimei, care își trăiește viața în viața neamu­rilor cari înțeleg în mod deosebit ținta ome­­nimei și vreau să o realizeze conform înțe­legerii lor. Neamurile nu numai au dreptul, dar sunt datoare să se apere cu toate mij­loacele ce le stau la dispoziție, iar dacă ajung la ultima razie, sunt datoare să respingă cu forța blăstămăția dușmanului. Când „armele legale” s’au tocit, când toți factorii de lo­cari ar avea drept sa pre­tindă mână de ajutor i-au întors spatele, sau chiar au promovat intenția dușmanului, când se vede un neam părăsit, încunjurat de haita dușmanilor, atunci, vim vi repen­ere licet! Atunci nu mai există tratate internationale, nu mai există loialitate, nu mai există blăs­­tăm arhhieresc, supunere și milă creștinească atunci neamurile își adună toate puterile, mici sau mari, cum vor fi, își adună flăcăii bărbații, bătrânii și dau năvală. Papa Piu­s­ a comis împotriva noastră o crimă. Cu zâmbetul papistășesc pe buze, împărțind din belșug viilor și morților iefte­­nele sale binecuvântări apostolești și minci­noasele vorbe de recunoștință ne-a dat lovi­ Creerii lui Eminescu De Dr. Al. Tălășescu. In schița lui Caragiale „In Nirvana" pe care „Românul" dela 13/26 iunie e. a publicat-o din nou după 24 ani dela prima ei aparițiune, inge­niosul scrutător al sufletelor pătimașe descrie cu pana sa măiastră împrejurările în cari desco­perise primele licăriri geniale ale lui Eminescu. La moartea poetului, marele dramaturg îi făcea apoteoza adolescenței sale! Nirvana!... Caragiale într’adevăr credea în Nirvana lui Eminescu, căci sufletele mari nu cu­nosc obstacole în căutarea semenilor lor dispă­ruți până și dincolo de stele. Astăzi însă, când nsuși Caragiale a plecat pe calea Nirvanei pl­­ea­va care să regăsească în vecinica lui fericire acel cap de copil coborit din icoană? Ori va tebui să renege ce scrisese atunci cu toată cre­­dința sufletului său, exclamând: „Nu, nu, Eiil­esen nu se găsește î­n Nirvana, sufletul lui chi­tit și schilodit e încă tot un suflet pribeag lip­it de fericire!? Nirvana este îndestularea perfectă a vieții nirtuale superioare, în așa mod ca ea să poată ee e în culmea fericirei direct la nemurire. S’a alizat oare aceasta binefacere superioară a lui Eminescu? Putut­ a trece el oare i­u Nirvana fără să i se fi împlinit ceea ce dorea cu atâta ardoare în Variantele lui cari sunau ca un suprem cântec al lebedei: „Mai am un singur dor. In liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea Mării...” sau: „De-oi adormi curând In noaptea uitării. Să mă duceți zăcând La marginea mării...” „Și nim­e ’n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Frunzișului veșteci Doar vântul glas să dea In liniștea serii, Să mă îngropat’, pe când Trec stoluri sburând, La marginea Mării. ” „Vor arde în preajma mea Luminele ’n dealuri Izbind s’or frământa Eternele valuri. „Cum n’oi mai fi pribeag De-atunci înainte M’or troeni cu drag Aduceri aminte. Ce n’or ști că privesc O lume de patimi Pe când liane cresc Pe singurătate-mi...” De ce n'au căutat oare amicii și admiratorii lui Eminescu să îndeplinească acest testament care caracterizează așa de mult sufletul sbuciu­­­mat al marelui poet? Unde și-a exprimat Emi­nescu dorința să viețuiască pe malul Dunării — la Galați d. ex. Pentru ce în loc să aibă un sarcofag măreț ca al unui mag nemuritor al nea­mului românesc, și pe sarcofag să zacă în eter­nă odihnă statua lui dormindă, veșiic cugetă­toare sub teiul sâ­nt, — el zace în cimitirul su­prapopulat al Bucureștilor, în mijlocul acelor*a cari atât de mult îl mâhneau, între acei de cari așa de mult fugea? Până ce trăia se putea feri de ei. Acum însă când l-au închis spre eternitate între patru sau: sau: sau:

Next