Românul, august 1912 (Anul 2, nr. 169-191)
1912-08-01 / nr. 169
Anuí H. ABONAMENTUL: Pe an an . 28— Cor. Pe jumătate an 14'— , Pe 3 Iuni . . 7'— „ Ie lună . . 240 . Pentru România și străinătate : l e an an . 40‘— Nr.imi Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750, Arad, Mercuri 1|14 August 1912. N-rul- REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi N-rulla. INSERȚIUNILE Be primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se innapoiază. Luka Jukics Arad, 13 August. Un nume obscur, un personaj necunoscut de nimeni pân’ acum, dar pe care l-au salvat la suprafață valurile agitate ale opiniei publice din Croația, revoltate de despotismul unui dictator fără inimă și fără conștiință. Din necunoscut a venit, a strălucit un moment ca o lumină sinistră atrăgând asupra sa atenția lumii întregi, și tot în necunoscut se va duce, lăsând în urmă-i o dâră de foc, la lumina căreia, ca la lumina unui fulger, se vor zugrăvi toate fărădelegile unui regim de sclăvie și îngenunchiare a naționalităților nemaghiare din ,,Hungária felix”. El, lukics, este productul evenimentelor cari l-au scos în relief, este întruparea nezmulțămirii Croației întregi, și această Croație, căreia i s’a răpit și cel din urmă simulacru de independență și autonomie, își îndreaptă azi ochii asupra lui Jukics, inimile tuturora bat pentru dânsul, sângerând de durere, căci justiția maghiară l-a trimis la turci! Din regret pentru tinereța lui care se va stânge în floarea vieții, din recunoștință pentru jertfa adusă de dânsul în numele neamului lui întreg, fecioarele Croației, înainte de ce s'a pronunțat sentința de moarte, au aruncat o ploaie de trandafiri asupra temniței în care zăcea lukics, voind, măcar pentru un moment, să-i preschimbe cătușele de fier în lanțuri de flori. In haină neagră, un trandafir roșu la butonieră, cu fața palidă, cu ochii sticloși și înfrigurați, dindărătul cărora privea grozava fantomă a nebuniei, așa a apărut sukios înaintea tribunalului, înconjurat de vre-o unsprezece băieți de școală, toți minori, cari, înainte de a se începe procesul, au fost sculați noaptea din somn, au fost smulși de pe băncile școlii ca să șadă pe banca acuzaților! Verdictul l-a ascultat impasibil, nemișcat; în noaptea gândurilor sale sentința de moarte nu a luminat măcar cu repeziciunea unui fulger, nu s-a produs nici o emoție, nu i-a trezit nici un regret după viața, după tinereța sa. Căci ce știa el, nebunul, că a devenit un erou, un martir? Ce știa el că pentru dânsul în momentul acela bate inima Croației întregi? Nimic! Da, din nebun, un erou, un martir! Trebuie să trăiești în Ungaria, în această țară a tuturor paradoxelor, țară în care legile și dreptatea atârnă de vârful săbiei și al baionetelor, ca să-ți fie dat să vezi cum nebunii sunt ținuți drept oameni cuminți, iar cei cuminți sunt taxați drept nebuni, trebuie să trăești în această țară a tuturor nedreptăților, ca să vezi cum nebunii sunt trimiși la furci, iar criminalii conștienți, cu mintea întreagă, se plimbă pe străzi, netulburați de nimeni! De aceea aceștia din urmă, simțindu-se necontrolați și infalibili, pregătesc revoluțiile sociale și precipită catastrofele tuturor statelor putrede. Căutați-i și-i veți găsi oriunde vă întoarceți, totdeauna îi veți afla însă ocupând posturile cele mai înalte și mai onorifice! Aceștia-s criminalii adevărați, aceștia tulbură pacea între popoare, aceștia deci trebuie târîți înaintea justiției inexorabile a istoriei, condamnându-i fără de milă! Toate greșelile și delictele politice sunt opera lor, a conducătorilor, cari, când se trezesc, — totdeauna prea târziu — voind să repare și să cârpească opera lor, se trezesc pe un teren vulcanic. Căci ce sunt toate acete: Procesul lui Friedlung, revoluția de pe străzile Budapestei, atentatul lui Kovács, răpirea autonomiei croate, procesul lui Jukics, răpirea autonomiei bisericei sârbești, înființarea episcopiei gr.-cat. maghiare? Prudență politică să fie asta? Nu vă face impresia că ne aflăm Pe un teren vulcanic? Nu vedeți că heghemonii noștri, sus pe marginea craterului, deasupra abisului, desvoltă o activitate febrilă, nebună, turnând înapoi lava ce se scurge, pe când sub dânșii, în adâncuri, pământul geme surd, sguduindu-se în măruntaiele lui telurice? Nu vă îngroziți de temeritatea lor? Ei, politicianii cei orbi și surzi, poartă vina atentatelor politice, ei sunt cauza acestor fapte desperate! Azi s’a aflat un nebun care a comis o crimă politică mânat de biciul de foc al unei idei fixe. Poporul croat îngenunchiat și spoliat de toate libertățile lui de mai înainte, în lipsa altor eroi îl cinstește, îl idolatrizează, căci Croații, ca și Grecii cei vechi, cred că nebunii sunt oameni aleși, prin gura și prin mâna cărora vorbește și lucră Dumnezeu. Dar dacă fapta acestui dement va deveni contagioasă? Dacă acestui nebun fanatic îi vor urma și alți nebuni, zeci, sute, mii de descrcerați? Se va găsi o temniță așa de largă care să cuprindă Croația întreagă? Se vor afla în pădurile Ungariei atâția copaci pentru turci? De sigur că nu! In contra acestei epidemii va trebui aplicat remediul cel mai natural: blândețea și libertatățile cele mai largi! De altfel, câtă vreme va exista un Marat, se va afla și o Charlotte Corday; câtă vreme va răsări într-un stat putred un Potocky și un Curaj, se va ivi și un Siczynsky și un lukics. Cei din urmă sunt efectul celor dintâi. Momente culturale din viața regelui Carol I. — După memoriile regelui. — Trad. de Ascania, întâia călătorie prin Moldova. De la Slânic la Botoșani. — Mănăstirile Agapia, Văratec și Neamț. Slănicul este o stațiune balneară cunoscută din vechi timpuri, intr’o vale păduroasă, de un romantism sălbatec, pereți de stâncă prăpăstioși înconjoară localitatea de amândouă părțile; numai pe coaste cresc fagi și brazi. Drumul până acolo — dacă poate fi vorba de drum — se îngustează tocmai la povârnișurile cele mai primejdioase și rotile de-abia pot tine făgașul strimt alăturea de prăpastie. Izvoarele de apă minerală nu sunt captate încă și instalațiile de băi sunt extrem de primitive. După o petrecere de două ceasuri în Slânic, Prințul se întoarce la Ocna, unde seara se face iluminație în onoarea sa; focuri ard ,pe dealuri, de jur împrejur, interesant e focul de artificii închipuind un verde brad uriaș, împrejurul căruia sunt grămădite nenumărate crengi uscate în formă de piramidă — lemnul rășinos pârăie și sforăie, iar scânteile sar în văzduh ca rachetele. A doua zi de dimineață (13/25 August), Prințul părăsește Ocna de pe la ceasurile șase, pentru că azi trebue să răsbată o distanță de aproape o sută de kilometri, cu trăsura, urcând pe iceele munții. Popasul de amiazi e în Bacău, capitala județului, așezată în valea Bistriței. Și aici, ca pretutindenea, Prințul inspectează bisericile, școalele, spitalele. La ceasurile trei după amiazi, plecarea mai departe la Roman, pe o șosea excelentă. Ai nevoe de tinerețe și vigoare, ca să te mai poți bucura de călătorie în condiții mile obositoare în cari merge Prințul. Arșița nemiloasă a îmbolnăvit pe toți membrii suitei și a tăiat Prințului pofta de mâncare, dar ceea ce vede, interesează pe Prinț în cel mai înalt grad și dânsul călătorește înainte, cu o nesecată vioiciune. Până la Roman, drumul trece peste două rîuri frumoase, Bistrița și Moldova, cu poduri de lemn. In orașul Roman (vre-o 20.000 locuitori), toată lumea e ’n picioare. Prințul se oprește înaintea vechei biserici episcopale; îl primește Episcopul, cu întreaga preoțime; se slujește un Te-Deum, foarte mișcător prin corurile frumoase. Apoi se dă un prînz de gală, cu toaste, seara iluminație, întreaga Moldovă e prinsă ’n beția entuziasmului și călătoria tânărului Domnn pare un drum triumfal. Toate clasele populației întâmpină pe Prinț cu ovațiuni, chiar mai Călduroase decât ale Muntenilor. In ziua următoare la Dulcești, Prințul se convinge iarăș de acest entuziasm. Dulceștii sunt moșia doamnei Cihica, născută Hurmuzachi. Familia Hurmuzăcheștilor stă în Bucovina, dar toți sunt Români însuflețiți; dânșii primesc pe Prințul german, care a urcat scaunul Domniei române, ca pe un mântuitor al neamului. Pe drum de munte, Prințul ajunge la Piatra, capitala județului Neamț. Piatra este, poate, orașul cel mai frumos situat în Moldova; casele, așezate în amfiteatru, acopăr o vale minunată, încinsă de apele sgomotoase ale Bistriței ce izvorește în munții păduroși. Mândria locuitorilor este o veche și frumoasă biserică, înălțată de Ștefan cel Mare. După primirea autorităților locale, Prințul pleacă la marea mănăstire de maici, a Văratecului, unde ajunge în două ceasuri, trecând prin poene îmbelșugate. De departe îl întimpină pe Domn cântecul clopotelor, care trezește de jur împrejur ecouri în negrele păduri de brad. Un tablou emoționant: două sute de maici, îmbrăcate în hainele lor negre, ies în calea tânărului Prinț, conduse de stareța mănăstirei și de preoțimea locului. După slujba religioasă, Prințul vizitează mănăstirea. In mijlocul curții largi stă biserica, lângă ea un număr de clădiri ce par destinate intereselor comune ale mănăstirei; apoi, de jur împrejur, mulțime de căsuțe drăgălașe, având în față, mai toate, un cerdac, iar în cuprinsul lor arătând gustul individual al locatarelor, întregul îți face impresia unui sat răslețit în chip pitoresc. Femei cu avere s’au așezat aici, ca să-și petreacă amurgul vieții în pacea mănăstirei, în mijlocul păturii mărețe, oameni de viță