Românul, august 1912 (Anul 2, nr. 169-191)

1912-08-01 / nr. 169

Anuí H. ABONAMENTUL: Pe an an . 28— Cor. Pe jumătate an 14'— , Pe 3 Iuni . . 7'— „ I­e­­ lună . . 2­40 . Pentru România și străinătate : l e an an . 40‘— Nr.­imi Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750, Arad, Mercuri 1|14 August 1912. N-rul- REDACȚ­IA și ADMINISTRAȚIA: Strada Zrínyi N-rul­l­a. INSERȚIUNILE Be primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se in­­napoiază. Luka Jukics Arad, 13 August. Un num­e obscur, un personaj necunoscut de nimeni pân’ acum, dar pe care l-au salvat la suprafață valurile agitate ale opiniei pu­blice din Croația, revoltate de despotismul unui dictator fără inimă și fără conștiință. Din necunoscut a venit, a strălucit un moment ca o lumină sinistră atrăgând asupra sa atenția lumii întregi, și tot în necunoscut se va duce, lăsând în urmă-i o dâră de foc, la lumina că­reia, ca la lumina unui fulger, se vor zugrăvi toate fărădelegile unui regim de sclăvie și în­­genunchiare a naționalităților nemaghiare din ,,Hungária felix”. El, lukics, este productul evenimentelor cari l-au scos în relief, este întruparea nezmul­­țămirii Croației întregi, și această Croație, căreia i s’a răpit și cel din urmă simulacru de independență și autonomie, își îndreaptă azi ochii asupra lui Jukics, inimile tuturora bat pentru dânsul, sângerând de durere, căci ju­stiția maghiară l-a trimis la turci! Din regret pentru tinereța lui care se va stânge în floarea vieții, din recunoștință pen­tru jertfa adusă de dânsul în numele neamu­lui lui întreg, fecioarele Croației, înainte de ce s'a pronunțat sentința de moarte, au aruncat o ploaie de trandafiri asupra temniței în care zăcea lukics, voind, măcar pentru un moment, să-i preschimbe cătușele de fier în lanțuri de flori. In haină neagră, un trandafir roșu la bu­tonieră, cu fața palidă, cu ochii sticloși și în­frigurați, din­dărătul cărora privea grozava fantomă a nebuniei, așa a apărut sukios înain­tea tribunalului, înconjurat de vre-o unspre­zece băieți de școală, toți minori, cari, îna­­­­inte de a se începe procesul, au fost sculați­­ noaptea din somn, au fost smulși de pe băn­­­­cile școlii ca să șadă pe banca acuzaților! Ver­dictul l-a ascultat impasibil, nemișcat; în noap­tea gândurilor sale sentința de moarte nu a lu­minat măcar cu repeziciunea unui fulger, nu s-a produs nici o emoție, nu i-a trezit nici u­n regret după viața, după tinereța sa. Căci ce știa el, nebunul, că a devenit un erou, un mar­tir? Ce știa el că pentru dânsul în momentul acela bate inima Croației întregi? Nimic! Da, din nebun, un erou, un martir! Tre­buie să trăiești în Ungaria, în această țară a tuturor paradoxelor, țară în care legile și dreptatea atârnă de vârful săbiei și al baio­netelor, ca să-ți fie dat să vezi cum nebunii sunt ținuți drept oameni cuminți, iar cei cu­minți sunt taxați drept nebuni, trebuie să tră­­ești în această țară a tuturor nedreptăților, ca să vezi cum nebunii sunt trimiși la furci, iar criminalii conștienți, cu mintea întreagă, se plimbă pe străzi, netulburați de nimeni! De a­­ceea aceștia din urmă, simțindu-se necontrolați și infalibili, pregătesc revoluțiile sociale și pre­cipită catastrofele tuturor statelor putrede. Căutați-i și-i veți găsi ori­unde vă în­toarceți, totdeauna îi veți afla însă ocupând posturile cele mai înalte și mai onorifice! A­­ceștia-s criminalii adevărați, aceștia tulbură pacea între popoare, aceștia deci trebuie tâ­­rîți înaintea justiției inexorabile a istoriei, con­­damnându-i fără de milă! Toate greșelile și delictele politice sunt opera lor, a conducătorilor, cari, când se tre­zesc, — totdeauna prea târziu — voind să repare și să cârpească opera lor, se trezesc pe un teren vulcanic. Căci ce sunt toate ace­­­­te: Procesul lui Friedlung, revoluția de pe străzile Budapestei, atentatul lui Kovács, ră­­­­pirea autonomiei croate, procesul lui Jukics, răpirea autonomiei bisericei sârbești, înființa­rea episcopiei gr.-cat. maghiare? Prudență politică să fie asta? Nu vă face impresia că ne aflăm Pe un teren vulcanic? Nu vedeți că heghemonii noștri, sus pe marginea craterului, deasupra abisului, desvoltă o activitate febrilă, nebună, turnând înapoi lava ce se scurge, pe când sub dânșii, în adâncuri, pământul geme surd, sguduindu-se în măruntaiele lui telurice? Nu vă îngroziți de temeritatea lor? Ei, politicianii cei orbi și surzi, poartă vi­na atentatelor politice, ei sunt cauza acestor fapte desperate! Azi s’a aflat un nebun care a comis o crimă politică mânat de biciul de foc al unei idei fixe. Poporul croat îngenun­­chiat și spoliat de toate libertățile lui de mai înainte, în lipsa altor eroi îl cinstește, îl ido­latrizează, căci Croații, ca și Grecii cei vechi, cred că nebunii sunt oameni aleși, prin gura și prin mâna cărora vorbește și lucră Dum­nezeu. Dar dacă fapta acestui dement va deveni contagioasă? Dacă acestui nebun fanatic îi vor urma și alți nebuni, zeci, sute, mii de des­­crcerați? Se va găsi o temniță așa de largă care să cuprindă Croația întreagă? Se vor afla în pădurile Ungariei atâția copaci pentru turci? De sigur că nu! In contra acestei epi­demii va trebui aplicat remediul cel mai na­tural: blândețea și libertatățile cele mai largi! De altfel, câtă vreme va exista un Marat, se va afla și o Charlotte Corday; câtă vreme va răsări într-un stat putred un Potocky și un Curaj, se va ivi și un Siczynsky și un lu­kics. Cei din urmă sunt efectul celor dintâi. Momente culturale din viața regelui Carol I. — După memoriile regelui. — Trad. de Ascania, întâia călătorie prin Moldova. De la Slânic la Botoșani. — Mănăstirile Agapia, Văratec și Neamț. Slănicul este o stațiune balneară cunoscută din vechi timpuri, intr’o vale păduroasă, de un romantism sălbatec, pereți de stâncă prăpăstioși înconjoară localitatea de amândouă părțile; nu­mai pe coaste cresc fagi și brazi. Drumul până acolo — dacă poate fi vorba de drum — se în­gustează tocmai la povârnișurile cele mai pri­mejdioase și rotile de-abia pot tine făgașul strimt alăturea de prăpastie. Izvoarele de apă minerală nu sunt captate încă și instalațiile de băi sunt extrem de primitive. După o petrecere de două ceasuri în Slânic, Prințul se întoarce la Ocna, unde seara se face iluminație în onoarea sa; focuri ard ,pe dealuri, de jur împrejur, interesant e focul de artificii închipuind un verde brad uriaș, împrejurul că­ruia sunt grămădite nenumărate crengi uscate în formă de piramidă —­ lemnul rășinos pârăie și sforăie, iar scânteile sar în văzduh ca ra­chetele. A doua zi de dimineață (13/25 August), Prin­țul părăsește Ocna de pe la ceasurile șase, pen­tru că azi trebue să răsbată o distanță de aproape o sută de k­ilometri, cu trăsura, urcând pe ic­­­eele munții. Popasul de amiazi e în Bacău, ca­pitala județului, așezată în valea Bistriței. Și aici, ca pretutindenea, Prințul inspectează bise­ricile, școalele, spitalele. La ceasurile trei după amiazi, plecarea mai departe la Roman, pe o șosea excelentă. Ai nevoe de tinerețe și vigoare, ca să te mai poți bucura de călătorie în co­ndi­­ții mile obositoare în cari merge Prințul. Arșița nemiloasă a îmbolnăvit pe toți membrii­­ suitei și a tăiat Prințului pofta de mâncare, dar ceea ce vede, interesează pe Prinț în cel mai înalt grad și dânsul călătorește înainte, cu o nesecată vioiciune. Până la Roman, drumul trece peste două rîuri frumoase, Bistrița și Moldova, cu poduri de lemn. In orașul Roman (vre-o 20.000 locui­tori), toată lumea e ’n picioare. Prințul se opre­ște înaintea vechei biserici episcopale; îl pri­mește Episcopul, cu întreaga preoțime; se slu­jește un Te-Deum, foarte mișcător prin coru­rile frumoase. Apoi se dă un prînz de gală, cu toaste, seara iluminație, întreaga Moldovă e prinsă ’n beția­ entuziasmului și călătoria tână­rului Domnn pare un drum triumfal. Toate cla­sele populației întâmpină pe Prinț cu ovațiuni, chiar mai Călduroase decât ale Muntenilor. In ziua următoare la Dulcești, Prințul se convinge i­arăș de acest entuziasm. Dulceștii sunt moșia doamnei Cihica, născută Hurmuzachi. Familia Hurmuzăcheștilor stă în Bucovina, dar toți sunt Români însuflețiți; dânșii primesc pe Prințul german, care a urcat scaunul Domniei române, ca pe un mântuitor al neamului. Pe drum de munte, Prințul ajunge la Piatra, capitala județului Neamț. Piatra este, poate, o­­rașul cel mai frumos situat în Moldova; casele, așezate în amfiteatru, acopăr o vale minunată, încinsă de apele sgomotoase ale Bistriței ce iz­­vorește în munții păduroși. Mândria locuitorilor este o veche și frumoasă biserică, înălțată de Ștefan cel Mare. După primirea autorităților locale, Prințul pleacă la marea mănăstire de maici, a Vărate­­cului, unde ajunge în două ceasuri, trecând prin poene îmbelșugate. De departe îl întimpină pe Domn cântecul clopotelor, care trezește de jur împrejur ecouri în negrele păduri de brad. Un tablou emoționant: două sute de maici, îmbră­cate în hainele lor negre, ies în calea tânărului Prinț, conduse de stareța mănăstirei și de preo­­țimea locului. După slujba religioasă, Prințul vizitează mă­năstirea. In mijlocul curții largi stă biserica, lângă ea un număr de clădiri ce par destinate intereselor comune ale mănăstirei; apoi, de jur împrejur, mulțime de căsuțe drăgălașe, având în față, mai toate, un cerdac, iar în cuprinsul lor arătând gustul individual al locatarelor, în­tregul îți face impresia unui sat răslețit în chip pitoresc. Femei cu avere s’au așezat aici, ca să-și petreacă amurgul vieții în pacea mănăsti­rei, în mijlocul păturii mărețe, oameni de viță

Next