Românul, septembrie 1912 (Anul 2, nr. 192-206)
1912-09-01 / nr. 192
Anul II. ABONAMENTUL: Pe an an . . 28’— Cor. Pe jumătate an 14— . Pe 3 luni . . 7— „ Pe o lună . . 240 „ Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40’— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 760.•UZEULf Arad, Sâmbătă 1 14 Septemvrie 1912, kr% N-rul 102. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi N rnI la. INSERȚIUNILE se primesc la administratii. Mulțămite pubolice și Ltc deschis costă șirul 20 si Manuscriptele nu se innapoiază. Semne îngrijitoare. Paris, 9 Septemvrie. (S.) Mișcarea în favoarea răsboiului pentru Macedonia se accentuează în Bulgaria. Depeșile primite azi dimineață din Sofia scot tot mai mult în evidență caracterul serios, mai mult decât amenințător, al agitațiunei poporului bulgar pentru răsboiul contra turcilor. Se pare că propunerea contelui Berchtold a venit prea târziu, cel puțin în ceea ce îi privește pe Bulgari. Curentul popular pentru declararea răsboiului așa de mult dorit s-a pornit cu atâta forță, cu atâta intensitate, încât va fi o adevărată minune politică dacă oficialitatea bulgară va izbuti să-l potolească și de data aceasta. Dacă ministrul de externe austro-ungar n’ar fi așteptat rezultatul vizitei d-lui Poincaré în Rusia și, animat de dorul menținerei păcei, ar fi făcut propunerea sa de descentralizare a Turciei cu o săptămână sau două mai curând, poate că s’ar fi putut preveni agitațiunea războinică din Bulgaria. Scopul definitiv al bulgarilor în politica lor macedoneană este anexarea Macedoniei. Cum însă proiectul contelui Berchtold prevede o descentralizare prin care se poate ajunge repede la o autonomie a Macedoniei, bulgarii cunoscând din vreme acest proiect ar fi luat o atitudine mai puțin periculoasă pentru pace 3‘a generală știind bine că autonomia va conduce în mod fatal la anexarea Macedoniei. Contele Berchtold nu putea însă să formuleze proiectele sale înainte de a cunoaște câtuși de puțin, măcar în parte dacă nu integral, rezultatul tratativelor din Petersburg cu privire la Balcani. Grație unor indiscrețiuni contele Berchtold a aflat că Dubla- Alianță are de gând să facă propuneri cari ar modifica status-quo. Atunci ministrul austroungar și-a dat repede seama de gravitatea acestei hotărîri a Franței și Rusiei, hotărâre luată în timpul vizitei d-lui Poincaré în capitala Rusiei, și a dat lovitura sa diplomatică preîntâmpinând o inițiativă rusă. Acum trebuie să punem la îndoială succesul propunerei contelui Berchtold. Numai împrejurări cu totul neprevăzute sau o presiune asupra Bulgariei din partea cabinetului din Petersburg ar mai putea împedica triumful acțiunei răsboinice din Sofia. In Serbia nu se observă, până acum, decât o oarecare nervozitate, însoțită de unele măsuri de mobilizare, dar aci situația este departe de a fi așa de alarmantă ca în Bulgaria. Cheia situațiunei este acum Sofia după cum acum patru ani, în toamna anului 1908 cu prilejul crizei anexărei Bosniei și Herțegovinei, era Belgradul. Să vedem dacă pacea va rămâne netulburată și de data aceasta! Bulgaria joacă acum rolul de căpetenie în Balcani. Serbia se va conduce după atitudinea statului bulgar, întrevederea de la Buchlau între contele Berchtold, care joacă acum un rol eminent, și cancelarul Bethmann-Hollweg a stabilit, cum era de altfel de așteptat, o perfectă armonie între cele două mari puteri germane. Firește că subiectul principal al conversațiunilor dela Buchlau a fost grava situațiune din Balcani. S’a discutat, fără îndoială, și asupra atitudinei României, de la care atârnă așa de mult pacea sau răsboiul și care ține acum balanța situațiunei în mână. In cercurile diplomatice ale Triplei Alianțe se crede că întrevederea de la Buchlau are o importanță deosebită și în ceea ce privește propunerea făcută puterilor de contele Berchtold. Este interesant însă către de constatat că presa italiană, totdeauna geloasă de succesele diplomației austriace, micșorează importanța conversațiunilor de la Buchlau spunând că Germania nu va putea nici ea asigura succesul inițiativei contelui Berchtold și de altfel nici nu ar fi dispusă a se angaja într’o întreprindere diplomatică așa de riscată. In orice caz soarta propunerei contelui Berchtold devine din ce în ce mai nesigură pe măsură ce cabinetele marilor puteri iau o l atitudine tot mai rezervată față de această propunere și pe măsură ce șansele menținerei păcei scad. Mai sunt însă și alte numeroase simptoame cari ne fac să credem că situațiunea externă este foarte îngrijitoare. Vizita împăratului Wilhelm II în Elveția a avut ca scop dacă nu câștigarea acestei libere republici pentru politica germană cel puțin asigurarea că Elveția, într-un viitor mare conflict european va rămâne neutră, conform principiilor sale de drept internațional. Toasturile care au fost pronunțate la Berna precum și conversațiile din Zürich adeveresc în de-ajuns aceasta. De altfel este semnificativ că împăratul Wilhelm II aur- După un an. De AL. CIUR A. Măestrului care s’a dus... VI. Se împlinește anul chiar acu, când iau condeiul în mână, și încerc zadarnic să-mi string amintirile într'un mănunchiu. Era a doua zi a marelui praznic din Blaj, o lume imensă românească, cum nu mai văzuse acest târgușor decât odată doar, într’o clipă, a cărei sfințenie s’a încrestat pentru totdeauna, cu litere de aur, în cartea neamului. Vad și acum, ca intr’o îndepărtată proiecțiune de cinematograf amestecul de oameni, apârînd și dispărînd pe cearșaful alb, mă văd și pe mine, și-mi vine totul să mă îndoiesc, dacă am trăit aievea clipele acelea, ori le-am visat numai într’o minunată noapte de vară. „Visul unei nopți de vară” — spuneam măestrului Caragiale, așa o să întitulez eu impresiile acestor zile de praznic. Și Măesttrul își ridica degetul, corectându-mă: — Băete, să fii exact... Spune-i mai bine: „Visul alor trei nopți de vară...” Și Măestrul spunea adevărul. Trei zile și trei nopți am petrecut în neprețuita lui tovărășie, și în clipele acele de voie bună, nu ne trecea nici unuia prin minte că petrecem cele din urmă momente alăturea de cea mai strălucită figură a literaturii române contimporane. ❖ Chipurile fugare de pe cearșaful alb al cinematografului se destramă, se risipesc, ca o ceață ușoară, când se deschide geana dimineții. De câte ori încerci mâhnirea după un vis frumos risipit în zori, închizi ochii, încerci să-l readuci, să-l amăgești, dar el nu te mai ascultă și se ridică în slavă, fâlfăind tot mai lin aripile lui de mătasă. Așa mi s’au împrăștiat și impresiile celor trei zile mari, într’un haos, într’o vâltoare, din care valurile aruncă la suprafață abia din când în când câte o imagină mai clară. Chipul Măestrului mi se deslușește într’o apoteoză duioasă de asfințit —Din noaptea veșnicei uitări In care toate curg... NI văd în vălmășala din piață, când cu defilarea conductului etnografic. Flăcăi și fete trec mândri în port de sărbătoare, cu steaguri albastre, într’o revărsare îndărătnică și îndelungă. Măestrul își potrivise mai bine ochilarii, cuta adâncă de la îmbinarea sprîncenelor se netezi, ca mângâiată de o atingere caldă, și deodată ochii își pierdură licărirea lor obișnuită, ce ascundea săgeți de ironie în adâncuri. O perdea de lacrimi îi acoperi și el își luă ochilarii în mână. — Ce zici, Măestre? El nu răspunse nimic, ci întinse mâna dreaptă într’un gest maestos spre revărsarea lumii de țărani. — Să nu vă tânguiți, mă, acolo-i puterea... Și privia extaziat pe urma flăcăilor, ce treceau hăulind, în zomnet de vioare. In clipa aceea era de nerecunoscut. Nu mai era nici urmă de zîmbetul lui Democrit în figura lui; era ca un Apollo fără tolbă și fără săgeți, ca un Joc fără fulgere... Și mi-a venit în minte un șir din Juvenal, în care se spune că inima satiricilor e mai flexibilă ca a multor altora. El, care sbiciuise cu atâta neîndurare pe toți eonii Leonida, Ipingeștii și Venturianii, rămânea desarmat în fața poporului, a muncitorilor, cari poartă greul luptei pentru trai și se opintesc sub povara atâtor greutăți fără nume.. Niciodată săgețile acestui dibaciu arcaș nu au atins oameni din popor, și acum își mărturisia, fără voia lui, slăbiciunea sufletului său ales, pentru milioanele muncitorimei, ce se pierd în negura uitării și a tăcerii. ❖ La banchetul presei Măestrul era de o r nătate rară.