Românul, septembrie 1912 (Anul 2, nr. 192-206)

1912-09-01 / nr. 192

Anul II. ABONAMENTUL: Pe an an . . 28’— Cor. Pe jumătate an 14­— . Pe 3 luni . . 7­— „ Pe o lună . . 2­40 „ Pentru România și­­ străinătate : Pe un an. . 40’— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 760.­­•UZEULf Arad, Sâmbătă 1­ 14 Septemvrie 1912, kr% N-rul 102. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi N­ rnI l­a. INSERȚIUNILE se primesc la adminis­tratii. Mulțămite p­ubolice și Ltc deschis costă șirul 20 si­ Manuscriptele nu se in­­napoiază. Semne îngrijitoare. Paris, 9 Septemvrie. (S.) Mișcarea în favoarea răsboiului pen­tru Macedonia se accentuează în Bulgaria. Depeșile primite azi dimineață din Sofia scot tot mai mult în evidență caracterul serios, mai mult decât amenințător, al agitațiunei poporului bulgar pentru răsboiul contra tur­cilor. Se pare că propunerea contelui Berch­­told a venit prea târziu, cel puțin în ceea ce îi privește pe Bulgari. Curentul popular pen­tru declararea răsboiului așa de mult dorit s-a pornit cu atâta forță, cu atâta intensi­tate, încât va fi o adevărată minune politică dacă oficialitatea bulgară va izbuti să-l poto­lească și de data aceasta. Dacă ministrul de externe austro-ungar n’ar fi așteptat rezultatul vizitei d-lui Poincaré în Rusia și, animat de dorul menținerei păcei, ar fi făcut propunerea sa de descentralizare a Turciei cu o săptămână sau două mai cu­rând, poate că s’ar fi putut preveni agitațiu­nea războinică din Bulgaria. Scopul defini­tiv al bulgarilor în politica lor macedoneană este anexarea Macedoniei. Cum însă pro­iectul contelui Berchtold prevede o descen­tralizare prin care se poate ajunge repede la o autonomie a Macedoniei, bulgarii cuno­scând din vreme acest proiect ar fi luat o a­­titudine mai puțin periculoasă pentru pace 3‘a generală știind bine că autonomia va con­duce în mod fatal la anexarea Macedo­niei. Contele Berchtold nu putea însă să for­muleze proiectele sale înainte de a cunoaște câtuși de puțin, măcar în parte dacă nu in­tegral, rezultatul tratativelor din Petersburg cu privire la Balcani. Grație unor indiscre­­țiuni contele Berchtold a aflat că Dubla- A­­lianță are de gând să facă propuneri cari ar modifica status-quo. Atunci ministrul austro­­ungar și-a dat repede seama de gravitatea acestei hotărîri a Franței și Rusiei, hotărâre luată în timpul vizitei d-lui Poincaré în ca­pitala Rusiei, și a dat lovitura sa diploma­tică preîntâmpinând o inițiativă rusă. Acum trebuie să punem la îndoială suc­cesul propunerei contelui Berchtold. Numai împrejurări cu totul neprevăzute sau o pre­siune asupra Bulgariei din partea cabinetu­lui din Petersburg ar mai putea îm­pedica triumful acțiunei răsboinice din Sofia. In Serbia nu se observă, până acum, de­cât o oarecare nervozitate, însoțită de unele măsuri de mobilizare, dar aci situația este departe de a fi așa de alarmantă ca în Bul­garia. Cheia situațiunei este acum Sofia după cum acum patru ani, în toamna anului 1908 cu prilejul crizei anexărei Bosniei și Herțegovinei, era Belgradul. Să vedem dacă pacea va rămâne netulburată și de data a­­ceasta! Bulgaria joacă acum rolul de căpe­tenie în Balcani. Serbia se va conduce după atitudinea statului bulgar, întrevederea de la Buchlau între contele Berchtold, care joacă acum un rol eminent, și cancelarul Bethmann-Hollweg a stabilit, cum era de altfel de așteptat, o perfectă ar­monie între cele două mari puteri germane. Firește că subiectul principal al conversațiu­­nilor dela Buchlau a fost­ grava situațiune din Balcani. S’a discutat, fără îndoială, și asupra atitudinei României, de la care atâr­nă așa de mult pacea sau răsboiul și care ține acum balanța situațiunei în mână. In cercurile diplomatice ale Triplei­ Ali­­anțe se crede că întrevederea de la Buchlau are o importanță deosebită și în ceea ce pri­vește propunerea făcută puterilor de contele Berchtold. Este interesant însă către de constatat că presa italiană, totdeauna geloa­să de succesele diplomației austriace, micșo­rează importanța conversațiunilor de la Bu­chlau spunând că Germania nu va putea nici ea asigura succesul inițiativei contelui Berchtold și de altfel nici nu ar fi dispusă a se angaja într’o întreprindere diplomatică așa de riscată. In orice caz soarta propunerei contelui Berchtold devine din ce în ce mai nesigură pe măsură ce cabinetele marilor puteri iau o l atitudine tot mai rezervată față de această propunere și pe măsură ce șansele menține­rei păcei scad. Mai sunt însă și alte numeroase simptoa­­me cari ne fac să credem că situațiunea ex­ternă este foarte îngrijitoare. Vizita împăratului Wilhelm II în Elveția a avut ca scop dacă nu câștigarea acestei li­bere republici pentru politica germană cel puțin asigurarea că Elveția, într-un viitor mare conflict european va rămâne neutră, conform principiilor sale de drept interna­țional. Toasturile care au fost pronunțate la Berna precum și conversațiile din Zürich a­­deveresc în de-ajuns aceasta. De altfel este semnificativ că împăratul Wilhelm II a­ur- După un an. De AL. CIUR A. Măestrului care s’a dus... V­I. Se împlinește anul chiar acu, când iau con­deiul în mână, și încerc zadarnic să-mi string amintirile într'un mănunchiu. Era a doua zi a marelui praznic din Blaj, o lume imensă românească, cum nu mai văzuse acest târgușor decât odată doar, într’o clipă, a cărei sfințenie s’a în­crestat pentru totdeauna, cu litere de aur, în cartea neamului. Vad și acum, ca intr’o îndepărtată proiec­­țiune de cinematograf amestecul de oameni, a­­pârînd și dispărînd pe cearșaful alb, mă văd și pe mine, și-mi vine totul să mă îndoiesc, dacă am trăit aievea clipele acelea, ori le-am visat numai într’o minunată noapte de vară. „Visul unei nopți de vară” — spuneam măe­strului Caragiale, așa o să întitulez eu impresiile acestor zile de praznic. Și Măesttrul își ridica degetul, corectân­­­du-mă: — Băete, să fii exact... Spune-i mai bine: „Visul alor trei nopți de vară...” Și Măestrul spunea adevărul. Trei zile și trei nopți am petrecut în nepre­țuita lui tovărășie, și în clipele acele de voie bună, nu ne trecea nici unuia prin minte că pe­trecem cele din urmă momente alăturea de cea mai strălucită figură a literaturii române con­timporane. ❖ Chipurile fugare de pe cearșaful alb al cine­matografului se destramă, se risipesc, ca o ceață ușoară, când se deschide geana dimineții. De câte ori încerci mâhnirea după un vis frumos risipit în zori, închizi ochii, încerci să-l readuci, să-l amăgești, dar el nu te mai ascultă și se ridică în slavă, fâlfăind tot mai lin aripile lui de mătasă. Așa mi s’au împrăștiat și impresiile celor trei zile mari, într’un haos, într’o vâltoare, din care valurile aruncă la suprafață abia din când în când câte o imagină mai clară. Chipul Măestrului mi se deslușește într’o a­­poteoză duioasă de asfințit —­Din noaptea veșnicei uitări In care toate curg... NI văd în vălmășala din piață, când cu de­filarea conductului etnografic. Flăcăi și fete trec mândri în port de sărbătoare, cu steaguri albastre, într’o revărsare îndărătnică și înde­lungă. Măestrul își potrivise mai bine ochilarii, cuta adâncă de la îmbinarea sprîncenelor se ne­tezi, ca mângâiată de o atingere caldă, și deo­dată ochii își pierdură licărirea lor obișnuită, ce ascundea săgeți de ironie în adâncuri. O perdea de lacrimi îi acoperi și el își luă ochilarii în mână. — Ce zici, Măestre? El nu răspunse nimic, ci întinse mâna dreaptă într’un gest maestos spre revărsarea lumii de țărani. — Să nu vă tânguiți, mă, acolo-i puterea... Și privia extaziat pe urma flăcăilor, ce tre­ceau hăulind, în zomnet de vioare. In clipa aceea era de nerecunoscut. Nu mai era nici urmă de zîmbetul lui Democrit în figura lui; era ca un Apollo fără tolbă și fără săgeți, ca un Joc fără fulgere... Și mi-a venit în minte un șir din Juvenal, în care se spune că inima satiricilor e mai flexi­bilă ca a multor altora. El, care sbiciuise cu atâta neîndurare pe toți eonii Leonida, Ipingeștii și Venturianii, ră­mânea desarmat în fața poporului, a muncitori­lor, cari poartă greul luptei pentru trai și se o­­pintesc sub povara atâtor greutăți fără nume.. Niciodată săgețile acestui dibaci­u arcaș nu au atins oameni din popor, și acum își mărtu­­risia, fără voia lui, slăbiciunea sufletului său ales, pentru milioane­le­­ muncitorimei, ce se pierd în negura uitării și a tăcerii. ❖ La banchetul presei Măestrul era de o r nătate rară.

Next