Românul, octombrie 1912 (Anul 2, nr. 217)

1912-10-03 / nr. 217

Mercuri, 16 Octomvrie 1912. „ROMÂNU­L” Pag. ä. Dar am putea lua și alte pilde ca să dovedim această lipsă de legătură sufletească. Iată avem un număr destul de frumos de reuniuni de natură diferită: de cântări, de me­seriași, de învățători, de femei și una-două de comercianți și agricole. Oare între aceste reuniuni aflăm legăturile de lipsă pentru o purcedere unitară spre ajunge­rea scopului comun, pe care-l urmărim, — legă­turi, pe cari le observăm la însoțirile altor po­poare? Așa de pildă, de câte ori se întrunesc coru­rile reuniunilor de cântări, ca să emuleze unele cu altele și astfel să se îndemne reciproc a face progrese tot mai mari în arta sublimă­­ și însu­­flețitoare a muzicei?... Sau reuniunile noastre de meseriași se sprijinesc oare una pe alta, se inte­resează din destul de relațiile diferitelor centre cu meseriași români, căutând să îndrumeze ti­neretul la meseriile de cari avem mai mare tre­buință?... Sau iarăș, învățătorii noștri urmăresc cu destulă băgare de seamă lucrările colegilor lor din alte reuniuni, căutând să stabilească o unitate în activitatea lor atât de însemnată pen­tru viitorul poporului nostru? Cât despre reuniunile de femei, tocmai în timpul din urmă se ventilează ideia ca să se în­cerce o apropiere a lor, ceea ce ar promova în mod însemnat unzuințele lor filantropice și cul­turale... Ce deosebire în privința asta la noi și la popoarele cu cari locuim împreună, dar cari au avut norocul a înainta mai mult în cultură!... Să luăm, de pildă, ne concetățenii noștri sași și să vedem ce legături strînse sunt între numeroa­sele lor însoțiri de tot felul. Cât de însuflețitoare sunt întrunirile societă­ților lor de gimnastică și de cântări! Ce cores­pondență vie e între reuniunile lor de meseriași și de comercianți și cum se înștiințează una pe alta de locurile libere la diferitele măiestrii și de trebuințele cari se simt într’o piață sau în alta!... Dar între învățătorii lor ce comunicare vie de idei și ce împărtășire generală la discu­tarea însemnatelor, dar de multe ori și compli­catelor probleme școlare!... Agricultorii Iot­­câte ori se întrunesc ca să discute chestiunile, ce-i interesează!... In sfârșit femeile lor cu ror­o­­tesele în frunte de câte ori convin în adunări re­gionale sau chiar în congrese Generale spre a se sfătui în privința creșterii tinerimei, a înaintării economiei casnice, a îngrijirii bolnavilor și a a­­jutorării celor lipsiți!... Am­­ putea zice, că pe lângă unitatea de cre­dință și pe lângă situația materială mai bună rezultată în urma desvoltării istorice excepțio­nal i de­favorabile, precum în urma inc­res­u­­lui în cultură, puterea acestui mic popor stă toc­mai în legăturile sufletești dintre membrii săi. Chiar și între tineretul poporului despre care e vorba, se cultivează spiritul acesta de unitate sufletească. De câte ori gimnaziștii din diferitele centre săsești se cercetează unii pe alții, învă­țând a cunoaște, pe lângă frumsețile țării, pe fra­ții lor de acelaș sânge și i de aceeaș limbă, cu cari mai târziu vor avea să lucreze împreună în viața publică. Exemplul acesta, ne-1 avem zilnic înaintea ochilor ar trebui să-l imităm mai mult ca până acum. Să ne deprindem a ne simți cu toții mem­bri ai aceluiaș popor, să luăm parte la bucuriile și la suferințele obștești, să jertfim tot ce ne stă în putință pentru binele totalității, și astfel pu­terea noastră să stea în comunitatea noastră su­fletească. Și fiindcă a fost vorbă de conferențele lite­­­rare-științifice și de însemnătatea lor, mă gân­desc, dacă n’ar fi cu putință să se facă și la noi a ceea ce se obișnuește de un timp încoace la alte neamuri și ce a izbutit a face cu un rezul­tat așa de strălucit neobositul apostol dela Vă­leni, care în câțiva ani de zile din­tr’un orășel, cunoscut mai înainte prin prinele sale și prin țuica sa, a creat un centru cultural cercetat de atâția tineri doritori de știință, ba chiar de vlă­stare ale Familiei regale din Statul vecin, — în­țeleg, dacă n’ar fi cu putință să se întocmească și la noi niște cursuri de vară, sau, — cum se mai numesc asemenea cursuri —, dacă n’am putea avea și noi o Universitate poporală?! — Condițiile pentru o astfel de­ instituțiune nu­ ne lipsesc. Intre profesorii noștri și între ceilalți in­telectuali avem bărbați, cari se ocupă cu cerce­tări științifice și cari ar putea împărtăși și pe alții din comoara cunoștințelor lor. Cât pentru localități potrivite pentru asemenea cursuri de vară puține ținuturi vor fi așa de bogate ca Ar­dealul nostru și regiunile învecinate. Iată, așadară, o problemă cu care ar merita să ne ocupăm și asupra căreia atrag îndeosebi luarea aminte a secțiilor noastre literare știin­­ț­if­ice. Ce însemnătate ar avea pentru noi niște ase­menea cursuri, este ușor de înțeles. Pe lângă în­mulțirea cunoștințelor ele ar contribui în mod însemnat la înfrățirea sufletelor și la stabilirea legăturilor, de cari am amintit mai înainte și de cari avem atâta trebuință. " Pe lângă legăturile intelectuale și morale însă, suntem datori, — dacă voim să asigurăm viitorul poporului nostru, — să stabilim între noi și cât se poate de multe legături materiale, știut fiind, că bunăstarea materială este o con­diție neapărată a progresului cultural. . Aceasta o vom putea face, dacă vom stărui din toate puterile noastre pentru înfăptuirea u­­nei organizări cât mai complecte financiare și e­­conomice între toate păturile poporului nostru. Avem, ce e drept în privința aceasta un început destul de frumos în băncile noastre, este vorba acum, ca lucrarea începută să o ducem mai de­parte căutând formele potrivite, în cari întreg poporul nostru și în prima linie țărănimea noa­stră, care formează temelia neamului nostru în­treg să-și vadă ocrotite interesele sale mate­riale deprinzându-se cu spiritul de cruțare, a­­jutându-se reciproc în cazuri de lipsă, purtând o economie mai rațională, valorîndu-și mai bine produsele sale naționale agricole, folosindu-se mai bine de munca sa, părăsind deprinderile pă­gubitoare, și peste tot tinzând la o viață mai bună și mai deamnă de ființa omenească. îndeosebi în ce privește organizarea econo­mică a țărănimei noastre avem un îndemn­­ cât se poate de prețios din partea acelui bărbat, pe care, pare că, însuș provedința l’a trimis în a­­jutorul poporului nostru și care cuprinde în ini­ma sa în adevăr nobilă interesele neamului nos­tru întreg: „dela Nistru pân’ la Tisa”, cum zice poetul... din partea marelui binefăcător întreit de mare în modestia sa, care este domnul Vasi­le de Stroescu. Nu numai prin darurile sale în adevăr prin­ciare și-a câștigat acest mare bărbat un titlu de recunoștință vecinică a poporului nostru, ci tot așa de mult a căutat să ne istea în ajutor prin sfaturile sale binevoitoare, îndemnându-ne să ne interesăm de aproape de păturile largi ale poporului nostru, să le ușurăm greul vieții, or­­ganizându-le economicește, să ne ridicăm la o viață mai cinștie și mai neatârnată, să-i în­vățăm pe țăranii noștri a fi „oameni de sine știutori și stătători” și să nu-i lăsăm a ajunge „cerșitori”. Problema aceasta este poate cea mai însem­nată, care bate la porțile instituțiunei noastre și în­deobște ale tuturor factorilor chemați să în­grijească de înaintarea poporului, din care face parte, și de la dezlegarea înțeleaptă și nimerită a ei atârnă de bună seamă o parte însemnată a viitorului nostru. Recunosc, că rezolvarea unei asemenea pro­bleme pretinde­­ multă chibzuință, multă precau­­țiune și mai ales mult devotament; din fața ei însă nu ne putem ascunde, dacă nu voim să luăm asupra noastră o grea răpundere pentru viitor. Am însă prea multă încredere în iubirea de neam a conducătorilor noștri ca să mă îndoiesc, că nu vor pregeta a-și da toate silințele pentru deslegarea norocoasă a acestei însemnate che­stiuni și pentru desăvârșirea legăturilor sufle­tești și materiale ale poporului nostru în timpul cel mai apropiat. In nădejde că fiecare din membrii instituțiu­­nei noastre va contribui la desfacerea probleme­lor, pe cari mi-am luat libertatea a le atinge, vă invit să pășim la lucrările pentru cari s’a che­mat această adunare generală. opri Ion, spriten sări jos de pe capră. In saii nu era țipenie de om. Sluga deschise poarta cea mare, apucă strâns caii de dârloguri, și trase la scară. Am ajuns stăpâne! Al Boureanu, se coborî din break, și intră în casă. Căută pe chibuite cutia cu chibrituri, și aprinse o luminare de stearină. Când se uită la orologiu, erau deja orele trei fix. Ca să zică, făcuseră, începând de la barieră, mai bine de­ o oră de goană. In cameră, în care se simțea încă restul parfumului de heliotrop, era cald și plă­cut, iar patul desfăcut își aștepta vaespele în­târziat. Boureanu, măsură de vre-o câteva ori ca­mera cu pasul, apoi se lăsă obosit, într-un fo­toliu, înaintea mesii de scris. Simția atât în creer, la regiunea frunții, cât și în inimă un clocot, ca o vâlvoare. Cine oare poate dormi în astfel de circumstanțe? Cum sta așa, cu capul în palme, silueta i se proecta pe perete, întunecoasă, întocmai ca o vedenie. Era îmbrăcat cu un frac ireproșabil, iar că­mașa de mătase albă și strălucitoare, îi însemna câteva falduri pe piept. Omul acesta împlinise deja patruzeci de ani, prin urmare gustase mult din plăcerile și amarul vieții... De statură înalt, avea fața frumoasă și expresivă, fruntea largă, pe care o brazdă fină, abia aperceptibilă, tracta urmele unei dureri suferite, dar vindecate. Doi ochi căprui și luminoși, împrumutau fiziono­miei o bunătate deosebită, iar o barbă neagră, peptănată cu grije, dădea întregii figuri o în­fățișare de mândrie neobicinuită. Dar cu toate astea, dacă l-ai fi ascultat, vorbind timp mai îndelungat, puteai observa uneori, urm­ele o­­boselii și desgustului de viață, întruchipate în­­tr’o melancolie dulce, care nu-1 părăsea aproa­pe nici­odată. Observa, cum cu fiece zi, s’apropie încet bătrâneța, suferința și durerea. O vedea în barbă, a cărei culoare neagră și sclipitoare de mai nainte era împestrițată acum de firicele de păr argintiu; o vedea în oboseala ochilor, ce-și pierduseră viociunea proaspătă, de pe vremuri; o vedea în dispariția energiei de odinioară; cu un cuvânt, o ghicea în toate acele circumstanțe atenuante, care însoțește o îmbătrânire prea tim­purie, o viață prea repede terminată. Rând pe rând îi trec prin față, ca niște pasări epocile vieții. Se oprește o clipă la toate; la anii copi­lăriei zăbovește mai mult; atunci gusta el fe­ricirea, tocmai pentru că nu cunoștea lumea, se vede tânăr, plin de speranțe mari, cutreerând Italia, studiind, visând și iubind; și, iată-l acum aproape de pragul bătrâneții, de unde mai ră­mâne numai un pas,, până la casa veciniciei, și­­apoi, adveniunt novi, veteres migrate coloni! Concluzia finală la care ajunse Bourean, fu ur­mătoarea: te naști, iubești, mori! Asta-i lozinca,­­ acesta e tot adevărul... Câteva momente el nu cuteză să se gân­­­­dească la nimic, apoi, ca o mișcare instinctivă desfăcu pupitrul mesii de scris, și începu să caute pe dibuiie, printre hârtiile sale intime, cari cele mai multe erau scrisori vechi, de la femei. Parfumul scrisorilor vechi de dragoste, îi alungă înc­etul cu încetul gândurile negre. De­odată observă între scrisori, un medalion de­licat, pe care îl luă în mână, și îl deschise cu o deosebită atențiune. O fată tânără, cu ochii de-o blândețe și duioșie fascinătoare, îl privi dulce, dintre pereții juvaerului. Boureanu, simți fără veste, cum toți nervii începură să-i tre­mure, cum inima prinse a-i bate mai repede, și cum peste­­ ochi, i se trase ca o perdea stră­vezie de păinjeniș. După o pauză, a­propie încet medalionul de buze, și-l sărută lung. Sentimen­tele, cari îl cuprinseră în momentul acela, nu se pot descrie cu vorbe, deoarece nu există cuvânt, ce-ar reda în toată măreția ei, simfo­nia sufletului omenesc. Cu toate astea însă, da­­ți-mi voie, să încerc a povesti amintirile și în­tâmplarea, care a adus eroului nostru, acest balsam de mângâiere, pe ranele suferință.. — „HL § mâ­­zruLlc< se găsește de vânzare la chioșcul de ziare deja, gara căilor ferate, a statului (Staatsbahuliof) din I Tieia».

Next