Românul, octombrie 1912 (Anul 2, nr. 217)
1912-10-03 / nr. 217
Mercuri, 16 Octomvrie 1912. „ROMÂNUL” Pag. ä. Dar am putea lua și alte pilde ca să dovedim această lipsă de legătură sufletească. Iată avem un număr destul de frumos de reuniuni de natură diferită: de cântări, de meseriași, de învățători, de femei și una-două de comercianți și agricole. Oare între aceste reuniuni aflăm legăturile de lipsă pentru o purcedere unitară spre ajungerea scopului comun, pe care-l urmărim, — legături, pe cari le observăm la însoțirile altor popoare? Așa de pildă, de câte ori se întrunesc corurile reuniunilor de cântări, ca să emuleze unele cu altele și astfel să se îndemne reciproc a face progrese tot mai mari în arta sublimă și însuflețitoare a muzicei?... Sau reuniunile noastre de meseriași se sprijinesc oare una pe alta, se interesează din destul de relațiile diferitelor centre cu meseriași români, căutând să îndrumeze tineretul la meseriile de cari avem mai mare trebuință?... Sau iarăș, învățătorii noștri urmăresc cu destulă băgare de seamă lucrările colegilor lor din alte reuniuni, căutând să stabilească o unitate în activitatea lor atât de însemnată pentru viitorul poporului nostru? Cât despre reuniunile de femei, tocmai în timpul din urmă se ventilează ideia ca să se încerce o apropiere a lor, ceea ce ar promova în mod însemnat unzuințele lor filantropice și culturale... Ce deosebire în privința asta la noi și la popoarele cu cari locuim împreună, dar cari au avut norocul a înainta mai mult în cultură!... Să luăm, de pildă, ne concetățenii noștri sași și să vedem ce legături strînse sunt între numeroasele lor însoțiri de tot felul. Cât de însuflețitoare sunt întrunirile societăților lor de gimnastică și de cântări! Ce corespondență vie e între reuniunile lor de meseriași și de comercianți și cum se înștiințează una pe alta de locurile libere la diferitele măiestrii și de trebuințele cari se simt într’o piață sau în alta!... Dar între învățătorii lor ce comunicare vie de idei și ce împărtășire generală la discutarea însemnatelor, dar de multe ori și complicatelor probleme școlare!... Agricultorii Iotcâte ori se întrunesc ca să discute chestiunile, ce-i interesează!... In sfârșit femeile lor cu rorotesele în frunte de câte ori convin în adunări regionale sau chiar în congrese Generale spre a se sfătui în privința creșterii tinerimei, a înaintării economiei casnice, a îngrijirii bolnavilor și a ajutorării celor lipsiți!... Am putea zice, că pe lângă unitatea de credință și pe lângă situația materială mai bună rezultată în urma desvoltării istorice excepțional i defavorabile, precum în urma incresului în cultură, puterea acestui mic popor stă tocmai în legăturile sufletești dintre membrii săi. Chiar și între tineretul poporului despre care e vorba, se cultivează spiritul acesta de unitate sufletească. De câte ori gimnaziștii din diferitele centre săsești se cercetează unii pe alții, învățând a cunoaște, pe lângă frumsețile țării, pe frații lor de acelaș sânge și i de aceeaș limbă, cu cari mai târziu vor avea să lucreze împreună în viața publică. Exemplul acesta, ne-1 avem zilnic înaintea ochilor ar trebui să-l imităm mai mult ca până acum. Să ne deprindem a ne simți cu toții membri ai aceluiaș popor, să luăm parte la bucuriile și la suferințele obștești, să jertfim tot ce ne stă în putință pentru binele totalității, și astfel puterea noastră să stea în comunitatea noastră sufletească. Și fiindcă a fost vorbă de conferențele literare-științifice și de însemnătatea lor, mă gândesc, dacă n’ar fi cu putință să se facă și la noi a ceea ce se obișnuește de un timp încoace la alte neamuri și ce a izbutit a face cu un rezultat așa de strălucit neobositul apostol dela Văleni, care în câțiva ani de zile dintr’un orășel, cunoscut mai înainte prin prinele sale și prin țuica sa, a creat un centru cultural cercetat de atâția tineri doritori de știință, ba chiar de vlăstare ale Familiei regale din Statul vecin, — înțeleg, dacă n’ar fi cu putință să se întocmească și la noi niște cursuri de vară, sau, — cum se mai numesc asemenea cursuri —, dacă n’am putea avea și noi o Universitate poporală?! — Condițiile pentru o astfel de instituțiune nu ne lipsesc. Intre profesorii noștri și între ceilalți intelectuali avem bărbați, cari se ocupă cu cercetări științifice și cari ar putea împărtăși și pe alții din comoara cunoștințelor lor. Cât pentru localități potrivite pentru asemenea cursuri de vară puține ținuturi vor fi așa de bogate ca Ardealul nostru și regiunile învecinate. Iată, așadară, o problemă cu care ar merita să ne ocupăm și asupra căreia atrag îndeosebi luarea aminte a secțiilor noastre literare științifice. Ce însemnătate ar avea pentru noi niște asemenea cursuri, este ușor de înțeles. Pe lângă înmulțirea cunoștințelor ele ar contribui în mod însemnat la înfrățirea sufletelor și la stabilirea legăturilor, de cari am amintit mai înainte și de cari avem atâta trebuință. " Pe lângă legăturile intelectuale și morale însă, suntem datori, — dacă voim să asigurăm viitorul poporului nostru, — să stabilim între noi și cât se poate de multe legături materiale, știut fiind, că bunăstarea materială este o condiție neapărată a progresului cultural. . Aceasta o vom putea face, dacă vom stărui din toate puterile noastre pentru înfăptuirea unei organizări cât mai complecte financiare și economice între toate păturile poporului nostru. Avem, ce e drept în privința aceasta un început destul de frumos în băncile noastre, este vorba acum, ca lucrarea începută să o ducem mai departe căutând formele potrivite, în cari întreg poporul nostru și în prima linie țărănimea noastră, care formează temelia neamului nostru întreg să-și vadă ocrotite interesele sale materiale deprinzându-se cu spiritul de cruțare, ajutându-se reciproc în cazuri de lipsă, purtând o economie mai rațională, valorîndu-și mai bine produsele sale naționale agricole, folosindu-se mai bine de munca sa, părăsind deprinderile păgubitoare, și peste tot tinzând la o viață mai bună și mai deamnă de ființa omenească. îndeosebi în ce privește organizarea economică a țărănimei noastre avem un îndemn cât se poate de prețios din partea acelui bărbat, pe care, pare că, însuș provedința l’a trimis în ajutorul poporului nostru și care cuprinde în inima sa în adevăr nobilă interesele neamului nostru întreg: „dela Nistru pân’ la Tisa”, cum zice poetul... din partea marelui binefăcător întreit de mare în modestia sa, care este domnul Vasile de Stroescu. Nu numai prin darurile sale în adevăr princiare și-a câștigat acest mare bărbat un titlu de recunoștință vecinică a poporului nostru, ci tot așa de mult a căutat să ne istea în ajutor prin sfaturile sale binevoitoare, îndemnându-ne să ne interesăm de aproape de păturile largi ale poporului nostru, să le ușurăm greul vieții, organizându-le economicește, să ne ridicăm la o viață mai cinștie și mai neatârnată, să-i învățăm pe țăranii noștri a fi „oameni de sine știutori și stătători” și să nu-i lăsăm a ajunge „cerșitori”. Problema aceasta este poate cea mai însemnată, care bate la porțile instituțiunei noastre și îndeobște ale tuturor factorilor chemați să îngrijească de înaintarea poporului, din care face parte, și de la dezlegarea înțeleaptă și nimerită a ei atârnă de bună seamă o parte însemnată a viitorului nostru. Recunosc, că rezolvarea unei asemenea probleme pretinde multă chibzuință, multă precauțiune și mai ales mult devotament; din fața ei însă nu ne putem ascunde, dacă nu voim să luăm asupra noastră o grea răpundere pentru viitor. Am însă prea multă încredere în iubirea de neam a conducătorilor noștri ca să mă îndoiesc, că nu vor pregeta a-și da toate silințele pentru deslegarea norocoasă a acestei însemnate chestiuni și pentru desăvârșirea legăturilor sufletești și materiale ale poporului nostru în timpul cel mai apropiat. In nădejde că fiecare din membrii instituțiunei noastre va contribui la desfacerea problemelor, pe cari mi-am luat libertatea a le atinge, vă invit să pășim la lucrările pentru cari s’a chemat această adunare generală. opri Ion, spriten sări jos de pe capră. In saii nu era țipenie de om. Sluga deschise poarta cea mare, apucă strâns caii de dârloguri, și trase la scară. Am ajuns stăpâne! Al Boureanu, se coborî din break, și intră în casă. Căută pe chibuite cutia cu chibrituri, și aprinse o luminare de stearină. Când se uită la orologiu, erau deja orele trei fix. Ca să zică, făcuseră, începând de la barieră, mai bine de o oră de goană. In cameră, în care se simțea încă restul parfumului de heliotrop, era cald și plăcut, iar patul desfăcut își aștepta vaespele întârziat. Boureanu, măsură de vre-o câteva ori camera cu pasul, apoi se lăsă obosit, într-un fotoliu, înaintea mesii de scris. Simția atât în creer, la regiunea frunții, cât și în inimă un clocot, ca o vâlvoare. Cine oare poate dormi în astfel de circumstanțe? Cum sta așa, cu capul în palme, silueta i se proecta pe perete, întunecoasă, întocmai ca o vedenie. Era îmbrăcat cu un frac ireproșabil, iar cămașa de mătase albă și strălucitoare, îi însemna câteva falduri pe piept. Omul acesta împlinise deja patruzeci de ani, prin urmare gustase mult din plăcerile și amarul vieții... De statură înalt, avea fața frumoasă și expresivă, fruntea largă, pe care o brazdă fină, abia aperceptibilă, tracta urmele unei dureri suferite, dar vindecate. Doi ochi căprui și luminoși, împrumutau fizionomiei o bunătate deosebită, iar o barbă neagră, peptănată cu grije, dădea întregii figuri o înfățișare de mândrie neobicinuită. Dar cu toate astea, dacă l-ai fi ascultat, vorbind timp mai îndelungat, puteai observa uneori, urmele oboselii și desgustului de viață, întruchipate într’o melancolie dulce, care nu-1 părăsea aproape niciodată. Observa, cum cu fiece zi, s’apropie încet bătrâneța, suferința și durerea. O vedea în barbă, a cărei culoare neagră și sclipitoare de mai nainte era împestrițată acum de firicele de păr argintiu; o vedea în oboseala ochilor, ce-și pierduseră viociunea proaspătă, de pe vremuri; o vedea în dispariția energiei de odinioară; cu un cuvânt, o ghicea în toate acele circumstanțe atenuante, care însoțește o îmbătrânire prea timpurie, o viață prea repede terminată. Rând pe rând îi trec prin față, ca niște pasări epocile vieții. Se oprește o clipă la toate; la anii copilăriei zăbovește mai mult; atunci gusta el fericirea, tocmai pentru că nu cunoștea lumea, se vede tânăr, plin de speranțe mari, cutreerând Italia, studiind, visând și iubind; și, iată-l acum aproape de pragul bătrâneții, de unde mai rămâne numai un pas,, până la casa veciniciei, șiapoi, adveniunt novi, veteres migrate coloni! Concluzia finală la care ajunse Bourean, fu următoarea: te naști, iubești, mori! Asta-i lozinca, acesta e tot adevărul... Câteva momente el nu cuteză să se gândească la nimic, apoi, ca o mișcare instinctivă desfăcu pupitrul mesii de scris, și începu să caute pe dibuiie, printre hârtiile sale intime, cari cele mai multe erau scrisori vechi, de la femei. Parfumul scrisorilor vechi de dragoste, îi alungă încetul cu încetul gândurile negre. Deodată observă între scrisori, un medalion delicat, pe care îl luă în mână, și îl deschise cu o deosebită atențiune. O fată tânără, cu ochii de-o blândețe și duioșie fascinătoare, îl privi dulce, dintre pereții juvaerului. Boureanu, simți fără veste, cum toți nervii începură să-i tremure, cum inima prinse a-i bate mai repede, și cum peste ochi, i se trase ca o perdea străvezie de păinjeniș. După o pauză, apropie încet medalionul de buze, și-l sărută lung. Sentimentele, cari îl cuprinseră în momentul acela, nu se pot descrie cu vorbe, deoarece nu există cuvânt, ce-ar reda în toată măreția ei, simfonia sufletului omenesc. Cu toate astea însă, dați-mi voie, să încerc a povesti amintirile și întâmplarea, care a adus eroului nostru, acest balsam de mângâiere, pe ranele suferință.. — „HL § mâzruLlc< se găsește de vânzare la chioșcul de ziare deja, gara căilor ferate, a statului (Staatsbahuliof) din I Tieia».