Românul, noiembrie 1912 (Anul 2, nr. 258-262)

1912-11-23 / nr. 258

T '; r\ ’ ' ** — (h ^ I Anal 11. ABONAMENTUL 2 Pe un an . . 28-— Cor. Pe jumătate an 14-— , Pe 3 luni . . 7-— , Pe o lună . . 240 , Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40-— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 760, Arad, Vineri 23 Noemvrie (6 "Dec.) Nl2. Nrar258, REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi Nrul 1a INSERȚIUNILE ne primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se innapoiază. România față de situația din afară. București, 18 Noemvrie st. v. Alegerile s’au terminat. Mai mult ca oricând, de astădată rezultatul lor a putut să fie prevăzut. Astfel au fost puse candidaturile din partea celor două partide în colaborare la guvern, și așa au lăsat fără contracandidați pe fruntașii partidului liberal, astăzi în opoziție, încât oricine a putut avea fizionomia parlamentului cu anticipație, din momentul chiar al începerii alegerilor. Firește, era de la sine înțeles că liberalii, în afară de locurile ce le erau asigurate, mai aveau să cucerească unele, prin influențe sau combinații locale, s’a mai produs câte o mică desiluzie pe ici pe colo, — la București chiar, printre numeroșii candidați guvernamentali s’a strecurat și un conservator independent, — toate acestea însă nu schimbă întru nimic liniamentele mari, și prevăzute, ale fizionomiei noului parlament. — Singurul lucru cu adevărat regretabil din tot ce n’a fost prevăzut, este căderea, la alegerea dela Vaslui, a unui parlamentar și om politic de valoarea dlui Petre Misir unul din vechea gardă a dlui P. P. Carp, e de așteptat însă, și de dorit, ca d-sa totul să intre în parlament, ca ales al vreunuia din colegiile ce vor fi declarate vacante fie prin opțiunea celor ce au fost aleși în câte două locuri, fie în alt fel. Vorba este că nu ne mai despart decât puține zile de deschiderea Camerelor, — și într’adevăr că acest eveniment e așteptat de astădată de opinia publică din țară, cu o nerăbdare deosebită. Și nu pentru vre-o chestiune de politică internă, — acestea acuma s’au mulțumit sau au intrat într’o fază de liniștită espectativă, dar pentru chestiunea privitoare la politica noastră externă. Până acuma, glasuri oficiale în această privință n’au răsunat la noi. A fost pretinsul interview cu ministrul nostru de finanțe, dl Al. Marghiloman, publicat de un ziar maghiar, — dar acel interview a fost desmințit, și era într’adevăr atât de reprobabil, încât unele din ziarele noastre au și refuzat să ia notă despre el, iar altele l-au publicat numai sub titlu de curiozitate. — Cine ști cărui farsor va fi căzut victimă corespondentul ziarului maghiar, — dacă nu cumva își va fi fabricat cu bună știință interviewul, din crâmpeie de păreri, atribuite de alții dlui Al. Marghiloman? Oficialitatea nu s’a rostit, — și într’adevăr că situația n’a fost, n’a ajuns încă, pentru noi așa, încât să se poată cere guvernului nostru o atitudine precisă, hotărîtă; ea pare a atârna încă de desfășurarea evenimentelor, — de aceea nu e decât firesc ca guvernul, oficialitatea, să se țină încă în rezervă. Dar, Camerele deschizându-se, vrând-nevrând guvernul va trebui să spună un cuvânt, mai învăluit sau mai neted, asupra atitudinei României în fața evenimentelor din afară. Acest cuvânt va trebui rostit mai întâi prin chiar mesagiul de deschidere a Corpurilor legiuitoare,apoi va mai trebui să fie precizat, după putință, prin discuțiunile ce vor urma. Ca un simptom al nerăbdării obștești avem să privim și scrisoarea deschisă pe care dl Ion C. Grădișteanu, fost ministru și cunoscutul naționalist, abia ales deputat, ca independent deși conservator, a adresat-o printr'un ziar popular de act dlui prim-ministru și ministru de externe Titu Maiorescu, tocmai relativ la atitudinea României față de evenimentele din afară. Prin această scrisoare, dl Ion C. Grădișteanu afirmă că două sunt cerințele impetuoase ale aproape unanimității suflării românești față de așezarea nouei stări de lucruri în peninsula Balcanică: 1. O serioasă rectificare a graniței Dobrogei, care să pună pe deoparte acest ținut la adăpostul unei năvăliri de la miazăzi, iar pe de alta să fie întrucâtva o compensație pentru populațiile românești destul de numeroase pe cari fatal și le vor anexa statele balcanice ale căror singur temeiu pentru o mărire teritorială este principiul naționalităților. Sub „rectificare serioasă” dl Ion C. Grădișteanu înțelege una care să cuprindă cel puțin Turtucaia (oraș în majoritate românesc) și Balcic, în afară de Cavarna și Silistra. 2. A doua imperioasă cerință a opiniei românești privește soarta viitoare a macedoromânilor cari nu-și vor putea păstra individualitatea lor etnică decât în cazul în care cei mai mulți dintre ei și în deosebi, grupurile cele mai mari (ca cel din Epir), vor fi cuprinși într-un nou stat Albano-macedonean, iar nu în vreunul din actualele state balcanice. Asupra acestor cerințe, discuția nu va întârzia așadar să se încingă în parlamentul nostru. Și trebuie să spunem că, mai ales în ce privește a doua din aceste cerințe, în adevăr opinia publică din România pare a fi unanimă. Astfel se prezintă dorințele și cerin d încercare de „reunire" a bisericilor române din Ardeal, la anul 1798. De Dr. Ioan Lupaș. (Sfârșit). In temeiul acestei împuterniciri înaintează vicarul Popovici și notarul Aron Budai monarhului, la 1 Februarie 1798, o petiție, formulând condițiile reunirii Românilor într’o singură biserică în următoarele 4 puncte: 1. Episcopul din Blaj, care din mai multe motive este odios înaintea clerului său, și în afară de aceea e încărcat cu mari bogății, să fie pensionat pe neașteptate1). Iar administrarea diececezei, nefind vicar general în Blaj, Majestatea Sa să binevoiască a o încredința celui mai bătrîn vicar foraneu, lui loan Para din Făgăraș2), care b „Ut modernis Uniforum episcopus Balasfalvae residens, clero sup.. multifaTuam exosus, et praeterea magnis affluens idivitus, ex improviso iubiletur...” .Despre loan Para scrie Petru Maior, că pe timpul alegerii lui Bob ca episcop era protopop în Năsăud, și a stăruit cu tot dinadinsul, ca protopopul Murășului, adecă Ioan Bob, să ajungă între cei 3 candidați, pe când Dimitrie Caian, protopoul Roșiei stăruia, ca să ajungă vlădica Românilor din Ardeal rusul Jetkel, vicarul de la Muncaciu și „cu mare greu îl putură ceilalți trage în partea sa” (cf. Cipariu: Acte și fragmente pg. 133-5). Dar se vede, că până la 1798 devenise și f«an Para saurar al lui Bab, ca și P. Maior și alții, știe de planul acesta al împreunării Românilor și e un sprijinitor al lui (Incorporationis, quae intenditur, conscius ac una nobiscum promotor”). 2. Asigurîmd clerul, că-i vor rămâne nu numai neatinse oficiile, beneficiile prerogativele și venitele sale, ci aceste se vor și spori deopotrivă cu ale preoților de religii recepte, prin un prea înalt rescript —edat de Mar Sa „proprio quasi motu” și care se va traduce în limba română și va fi explicat din partea protopopilor pe înțelesul tuturora — numirile de „uniți” și „neuniți” să se înlăture cu desăvârșire, ca toți Romanii de aci înainte, în ceea ce privește religia, creștini ai bisericei răsăritene de ritul grecesc ortodox adecă catolici („Christiani orientalis Ecclesiae Graeci Ritus orthodoxi idest chatolici appelentur"’). 3. Deoarece înțelegerile confesionale existente în sinul poporului român nu atât din cauza dogmelor, ci mai mult din cauza numirii („non in dogmate, sed in nomine tantum fundata viget dissensio”) s-ar fi putut înlătura și până acum, dacă clerul din amândouă părțile ar fi fost admis a se întruni la un congres și a-și descoperi dorințele în această privință, națiunii române întregi, sau mai bine clerului ei să i se dea voie a se întruni sub protecția și presidiul supremului comandant al armatei din Ardeal la un loc și într’o zi anumită, venind la această adunare fiecare protopop cu câte 3 preoți din cercul său în calitate de deputați și numindu-și sufragiile lor să aleagă pentru amândouă părțile un episcop, care să fie numit dintre 3 candidați și să nu mai fie plătit din taxele sidoxiale oneroase, ci din venitele domeniului blăjan; tot în această adunare să se ia dispoziții mai hotărîte pentru a consolida împreunarea ambelor cleruri într’un singur corp („quae ad consolidam cleri utrinsquae incorporationem porro spectare inderuntur, amplius stabilire...”) și toate acestea luate la protocol să se aștearnă cu umilință Maiestății Sale spre aprobare prea înaltă; și, deoarece petiționarii știu, că această întoarcere a neuniților și împăcare a națiunei române („haec disemitorum reversis nationis quae vallachicae reconciliatio”) va avea mulți contrari atât în Transilvania, cât și în Valahia și Moldavia, unde toți sunt neuniți („ubi pura disunio viget”), să fie interzisă intrarea impositorilor în principat, precum și aducerea manuscriptelor sau cărților tipărite în alte țări, iar fețelor bisericești sau mirene din Valahia, Moldavia și din părțile bănățene să nu li se permită sub nici un pretext a intra în principatul Transilvaniei”. Din aceste 4 puncte nici unul nu era potrivit a da o soluție realizabilă a chestiunii. Cel dintâi prin care se cerea pensionarea episcopului Bob și instituirea vicarului Ioan Para ca administrator ridica niște chestiuni personale atât de grave, despre cari făuritorii acestui plan ar fi putut să știe de la început, că sunt menite a zădărnici întreagă întreprinderea lor. Chiar, dacă ar fi fost posibilă înlăturarea lui Bob, precum mu era atunci, s-ar fi ivit și alte rivalități personale. Față de vicarul Ioan Para, o figură destul de ob-