Românul, ianuarie 1913 (Anul 3, nr. 1-18)

1913-01-01 / nr. 1

Anul III ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14. — » Pe 3 luni . . 7.— * Pe o lună . . ..40 Pentru România, și străinătate : Pe un an. . 40. - franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. IL'SHUffl.Mi'Mi'. Ill«*, Il’in LIA fag- 4 -fc. Nr. 1 Arad, Marți 1|14 Ianuarie 1913. Spre izbândă ! Cu ziua de azi ziarul nostru a sosit în praful unui nou an de existență. După doi ani de muncă vigilentă, înălțăm acum din nou steagul nostru și-l fâlfăim victorios în fata noului câmp de luptă ce ni se deschide mereu mai larg — spre biruința finală. Suntem purtați de un avânt din ce în ce mai covârșitor și ochii noștri văd din ce în ce mai lămurit curcubeul țintelor noastre supreme, așa cum se desprinde cu reflexe de fulgere din tăriile unui viitor plin de făgăduinte. Avem dragostea neamului românesc întreg și sprijinul real al tuturor condeielor de seamă de aici și de pretutindeni. Și vom avea în curând și dovada deplinei înțelegeri din partea publicului românesc pentru munca ce se depune în aceste coloane, precum și pentru idealul care inspiră această muncă: reintegrarea Românilor din Transilvania și Ungaria în drepturile lor istorice și firești — depline. In coloanele acestui ziar va palpita numai conștiința veșnic viie și pură a datoriilor nationale. De vraja acestei palpitații se vor reînsufleți și cele mai amorțite substraturi ale conștiinței nationale românești, de aici și de aiurea, vibrând într’o singură pulsație impetuoasă și nețărmurită — spre idealul tuturora... Ziarul „Românul” trebue să fie aievea flamura noastră călăuzitoare și ea trebuie văzută de departe, luminoasă și sigură, — un veșnic semnal de lupta in manile conducerii partidului nostru national. Ea va fi cu atât mai frumoasă, fâlfâirile ei cu atât mai maestoase, cu cât publicul cetitor va înțelege că trebuie să fie cu adevărat un simbol viu al aspirațiilor românești, înțelegând aceasta va ști că dând ziarului „Românul” bagatelui sprijin material — abonamentul — împlinește o datorie, nainte de toate, către sine însus. Redactarea ziarului va putea să prospereze numai în gradul acestui sprijin și ziarul va fi întotdeauna oglinda fidelă a spiritului de jertfă, precum și a înțelegerii de cari suntem capabili. Avem semne evidente, că publicul cetitor a înțeles, în deosebi în timpul din urmă, rostul acestei publicații zilnice și că în calea noastră spre progresul ziaristic modern nu vom mai fi nevoiți să poticnim, ci să ne luăm avântul iarăș dela nivelul la care se ridicase presa românească în zilele ei de oioare, ba și mai de sus. Sprijinul trebuie dat însă nainte, așa ca să putem fi la adăpost de mizeriile de până acuma, adaptând obiceiurile mai disciplinate ale neamurilor cinștii de chemarea presei. In această speranță, trecem și pragul celui de al treilea an de existență și dorim tuturor Românilor de bine an nou plin de izbânzi naționale. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul 1 a. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă [șirul 20 fii. Manuscriptele nu se innapoiază, împlinitorii unor mari lipsuri. — Ziariștii. — » — De un român din România. — Viena, 12 Ianuarie. Fără îndoiala că puterea și prestigiul unei națiuni atârnă pe deoparte de buna ei organizare lăuntrică, iar pe de alta de raporturile din afară riguros și continuu susținute. Statele mar popoarele prudente totdeauna au avut grijii ca a doua condițiuni de desvoltare să se întscă mereu urmând egal aceeași cult Nu . iarr’ închipui un statut cât de bine condus înacerile sale interne fără o politică externă luminată. Consecventâ, tenace. Și înțeleg prin această politică externă nu atât alcătuirea ambasadelor noastre, recrutarea miniștrilor respectivi, a secretarilor, a atașaților militari și comerciali, cât mai ales o altă categorie de reprezentanți — până acum aproape necunoscuți pentru statul nostru — ziariștii și informatorii biuroului nostru de presă. Actualul conflict balcanic ne-a arătat din nou gravitatea acestei lipse de care suferim. E exact. Politica noastră internă n’are ecou suficient în presa zilnică a marilor or europene. Desvoltarea noastră econoaționială, starea noastră culturală și,ucațian’a fost desbătută îndeajuns în coloanele ziarelor străine. Năzuințele către care tindem drepturile și datoriile noastre, rostul nostru politic e aproape necunoscut. Consecințele acestor lacune sunt incalculabile. Ele slăbesc și pun în umbră tăria unui start care merită atențiunea cea mai binevoitoare a străinilor; ele lasă drum liber aprecierilor subiective, de cele mai multe ori tendențioase, totdeauna greșite; ele ne ridică oarecum dreptul eventual ce l’am avea în sfertul și hotărîrea marilor puteri; în sfârșit ele ne jignesc sentimentul de dreptate și mândrie națională. Știm. Ambasadele noastre consolatele ce le avem, biuroul de presă din București datoria și căderea de a clarifica opinia publică străină și forurile superioare asupra mișcărilor noastre românești și de-a împrăștia pe cât e posibil nourii ce vin să ne întunece justa noastră strălucire. Dar cum aceasta încă n’am făcut nimic. Oficialitatea noastră nu se poate coborî zilnic în public. Ea nu poate discuta cu oricine și oricât. Ea nu e în putere de multe ori să vor iubirea lui Maupassant De Adrian Corbul. După cum i-a cerut aproape în unanimitate presa franceză în urma articolului ei publicat în „La Grande Revue” din 25 Octomvrie, iubita misterioasă a lui Guy de Maupassant a trimis aceleași reviste o urmare a memoriilor ei asupra nemuritorului scriitor francez. Acest al doilea articol și mai intim, și mai interesant decât cel dintâi, va conține de asemenea mai multe scrisori destul de lungi ale romancierului către femeia pe care o iubea. Adaug, că necunoscuta doamnă a primit, pe adresa scriitorului acestor rânduri, mai multe cereri de autorizație din partea marei reviste olandeze „Foile Științifice”, din Haarlem, și a unor importante reviste din Petersburg și Londra, pentru ca articolul apărut deja să fie tradus în limbile respective. Faptul nu e surprinzător, dată fiind popularitatea de care se bucură marele Maupasasnt în întreaga lume civilizată. Am vorbit deja cetitorilor acestui ziar de modesta mea colaborare la redactarea susinumitelor memorii. Orațte ei, mă văd în stare să public în românul”, cu mult înainte ca al doilea articol și scrisorile lui Maupassant să apară în „La Grand Revue”, părți alese dintrânsul precum și o admirabilă scrisoare a genialului romancier. Așa că, ceea ce o publicațiune de o renormă importantă ca „Grande Revue” va tipari abia pe la 25 Ianuarie, îmi pare, ziarul dv. îl va tipări de pe acum. Și el va fi întâiul care va publica una din scrisorile inedite mai lungi ale lui Guy de Maupassant. Ce veți ceti de aci încolo face parte din urmarea amintirilor scrise de misterioasa aristocrată franceză. * ....Și iată o amintire se desprinde în mine, relativă la cele ce am scris. Revăd pe un Guy de Maupassant rezervat, corect un blând surâzător în loja mea la operă sau la Teatrul francez, un Maupassant în haine negre, cu cravata și mănușile albe. Din impresiile lui, nici una nu se putea ceti pe chipul său calm și senin, în ochii săi plini de o ironie ușoară. In vremea antractelor vorbeam cu toții de lucruri grave ori glumețe, ne salutam cu noii veniți, schimbam păreri asupra piesei, a sălii a actorilor, a decorurilor. Cutare dramă ori cutare muzică mișcă adesea inima multora din aceia cari mă înconjurau, îi făcea să iasă un moment din rezerva lor mondenă, să exprime cu căldură un sentiment intim și sincer. Cazurile acestea sunt destul de rare în lumea mare, cazuri când avem ocazia să prindem fără de voia noastră fărâmițe de confidente involuntare, și să rectificăm într’o clipă credința, pe care ni-o făcuserăm asupra cutărei sau cutărei persoane pe care o cunoșteam de mai mulți ani. Cea mai mare parte dintre aceia pe cari i-am întâlnit în lume și au avut mai mult sau mai puțin momentele lor de expansiune, toți, sau aproape toți, afară de Maupassant! ! El nu arăta niciodată din cele ce simțea. Să fi fost într’un salon sau într’o lojă, el rămânea veșnic acelaș, chibzuit și ponderat, ca și cum emoțiunile n’ar fi avut nici o influență asupra inimei lui. Departe de a fi un taciturn, el era dimpotrivă un „causeur” încântător, de un paradoxism rece, adesea de o veselie liniștită, niciodată nervos; dar din toate ideile și sentimentele pe care le exprima, nici una nu părea a-l nrivi pe el personal. Nimeni nu a știut vreodată nimic din entusiasmul sau din melancolia pe care o isca în el vre-o piesă mișcătoare sau vre-o muzică frumoasă; nimeni, afară de aceia care scrie aceste pagini și care n’a putut multă vreme să-și stăpânească o uluire nemărginită comparând în mintea ei ființa duioasă, expansivă și desmierdătoare pe care o cunoștea așa de bine, cu ilustrul om de lume, rece și măsurat, care, în picioare, la spatele ei, într’o lojă a Operei, vorbea liniștit fără gesturi și fără ardoare, despre iubire și călătorii, despre literatură și sport... Pe acelaș om l’am văzut cu toate acestea, mai mult decât o singură dată, râzând cu hohote sonore, nu în vabareturile la modă, ci în micile, foarte micile teatre din Paris. Lui Maupassant îi plăcea mai mult decât s'ar crede, să între din când în când în atingere directa cu poporul de prin foburguri. Am făcut de mai multe ori în societatea sa escapade voiaje nri în cartierele cele mai extreme ale Parisului, cum sunt cartierul de l’Italie, du Temple, des Temnes, etc.