Românul, iulie 1913 (Anul 3, nr. 142-166)
1913-07-02 / nr. 142
Anul III. ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 » Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40. franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. Acei stimați abonați, cari până astăzi încă nu și-au încit abonamentul pe semestrul II., sunt rugați a face aceasta cu întoarcerea poștei, căci în caz contrar li=se va sista trimiterea ziarului fără vre=un alt aviz. ADMINISTRAȚIA. ............. .....—.......... ■. Arad, Marți, 25 Iulie 1913. Nr. 142 REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul la. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se înnapoiază. O Binecuvântare. Sisești, 13 Iulie. Cu putere nebiruită se desprinde din adâncul inimilor noastre un sentiment de mândrie națională, când vedem înșiruindu-se cetele de ostași români, sub conducerea viteazului și înțeleptului Căpitan, gata spre sbor falnic din Carpați în Balcani, sau de năvală cotropitoare asupra celor ce se îngână cu Vulturul Roman, sau de răsboi crunt și necruțător, față de toți cei ce calcă drepturile omului între oameni, libertățile naționale între popoare, umanismul și civilizațiunea, precum și porunca supremă, de a respecta perfecta egala îndreptățire intre cetățenii statelor poliglote, polietnice! Priveliștea aceasta măreață mă înalță, mă răpește și ca fermecat de strălucirea virtuții și a mărirei române reînviate, aud răsunând peste tot pământul locuit de Români, strigătul chemător la o viață nouă, liberă, cultă, națională: „Deșteaptă-te Române”! Ce strămutare, ce metamorfoză este aceasta? Poporul acesta blând, națiunea aceasta de ordine exemplară, milioane de ființe doritoare de civilizațiune și aprinse pentru sfânta libertate națională, dupâ atâtea hărțuieli, după atâtea provocări, în urma atâtor critici și îndemnări și sfaturi, între ele multe perfide și răuvoitoare, în sfârșit s’au mișcat, și din starea sa de designațiune și de paciență aparentă, la părere obosită și indiferentă, deodată se înalță, și pretinde un moment de ascultare. Mișcarea lui e vrednică și impunătoare! Ca un leu maiestos, se arată plin de viață și de vitejie, ca și când ar vrea să întrebe: Ce voiți de la mine? El întreabă dar el trebuie să și răspundă. El, și nime altul! Nimenea ni se poate explica cu atâta competență, decât numai El însuș. E puterea, este descoperirea, este manifestarea geniului românismului, și simte, că i-a sosit momentul să-și plinească iarăș misiunea providențială, menirea „Sentinelei Române”, ce trăiește în conștiința națională a poporului român, de unde a scos-o la iveală nemuritorul bard Alecsandri, în admirabile accente de poezie. Sunt frații noștri de un sânge, de o limbă, de aceeaș obârșie, cu aceiaș menire, ce avem noi toți Românii, oriunde ne-a așezat soartea, caria cuvântul de ordine al falnicului lor împărat, ca la o atingere magică, pătrunși de cea mai sfântă însuflețire, pleacă la răsboi. Și ce răsboi? Răsboi sfânt de liberare a fraților de sub jugul străin, luptă vrednică, pentru egalitate frățietate și divina libertate. Și când vedem noi pe frații noștri plecând la luptă, în sufletele noastre încep a se mișca valuri de gândiri politice, culturale, economice. Frații noștri, cari sunt cetățenii unui stat aliat cu monarhia noastră, pleacă la răsboi, în frunte cu eroul de la Plevna, gloriosul rege Carol I, prietenul intim și cel mai sincer al suveranului nostru. Faptul acesta, luminând mintea, inspiră inimile noastre la sentimente de simpatie simțimi, cum se unesc toate inimile în rugășiciune sfântă, dorind isbândă și biruință deplină oștirilor române, și cununi de mărire gloriosului prieten al bunului nostru suveran. De aceea trimitem noi binecuvântările noastre cele mai sincere aliaților noștri și gloriosului lor domnitor. Frații noștri sunt și totodată aliații noștri sinceri, prin urmare, trebuie să se preocupe și ei de soarta fraților lor, de noi, frații și aliații lor. Spuneam bunul nostru Suveran! Da. Pentru că noi așa știm, că un suveran, ca un părinte iubitor de familia sa, dorește și voiește binele și îndestulirea popoarelor sale. Dar putem noi Românii să vorbim de bine, sau putem noi zice, că suntem îndestulați? N’am spune adevărul, și n’am fi sinceri, dacă am afirma așa ceva. Noi suferim, viața noastră cetățeneascănațională e un calvar de patimi grozave. Sistemul politic, care de câțiva zeci de ani ne prigonește în mod barbar, și tiranic, ne face viața nesuferită. Pe terenul politic, suntem nulificați cu desăvârșire prin prepotență, violență și corupțiune, școlile naționale ni se răpesc în mod și Pe ruinele Turciei... — Spicuiri din înțeleptul Afium-Effendi. — Era într’o seară din luna Ramazanului. Eram așezați în jurul unei mese, vr’o 12 sau 14 Oaspeți: patru din ei abia se cunoșteau. Orice musulman are drept să vină la masa unui musulman. Ușa e deschisă. Intră cine vrea. Nimeni nu-i întreabă cine e, de unde vine sau unde se duce. Un cerșitor bătrân întră și se așeză lângă mine și nu se miră niimeni. Pe masă perindau tot felul de mâncări: chebap, și tocană aurite cu grăsime de berbec, dulcețuri, saradă, caviar, iaurt, brânză, miere, pilaf, — într’un amestec ciudat. — Ce serviciu extraordinar! zisei eu în franțuzește, crezând că nu voi fi înțeles decât de gazda noastră, un tânăr turc elegant, care voia să ne arate un ospăț turcesc. — .Nu e mai extraordinar, (răspunse în aceeași limbă cerșetorul de lângă mine) decât să mănânci tecatine putrede și șuncă cu gelatină de agrișe, printre femei tinere și bătrâne, decoltate până la cingătoare! ... Și bătrânul perșitor tăcu. Mai târziu, am aflat că bătrânul era Deli-Mehemed, fost secretar de legație în Veneția și raliu în Asia. Acum era derviș urlător, nebun: era foarte respectat, căci pentru musulmani, nebunia vine din cer.... Bătrânul derviș nu era un om banal. Am căutat să-l cunosc mai deaproape. M’am dus acasă la Eteki-Mehemed și m’a primit liniștit, îmi arătă un scăunel și tăcu. Ceea ce e uimitor în societatea turcă e făptuit, că nime nu e ținut să vorbească. Noi putem spune tot foi de banalități, fleacuri, răutăți chiar, dar trebuie să spunem ceva. Suntem născuți oratori. Tăcerea e un inconvenient.Pentru turci, tăcerea e de aur. O femee bătrână, cu obrazul jumătate acoperit, întră și puse din fața lui, cu mult respect o narghilea și două cești de cafea. Apoi ești. — E roaba d-talie? — A fost înainte. Acum e nevastă-mea. Cea din urmă dintre nevestele mele. Am avut trei neveste. Cea dintâi era stearpă și bolnavă. Dar n’am alungat-o. Am păstrat-o, și în urma sfaturilor sale, mi-am luat alta. Pe urmă alta și alta. — Așadar, poligamie! — Da. E singurul mijloc pe care l’a inventat omul ca să mi-și înșele nevasta. Poligamia mai are iun dar, o binefacere: mulțămită ei, bărbatul nu se satură prea repede de femee, nu se desiizionează, prin obișnuință,—dar femeia tot așa... Ceea ce-mi spunea Deli-Mehemed cu ațâta simplicit a te mmi păru ceva foarte cinic. L’am întrebat : — Atuncia și copilul acestei femei poartă numele d-tale de familie? ! — Numele meu de familie? —N’avem nume de familie! . — Cum așa? Dar gloria numelui? Așa de pildă, dacă strămoșii voștri ar fi fost ia cruciade.... — Pardon!... Au fost,— dar de partea cealaltă ! Au avut și ei gloria lor, — și au murit cu ea. Urmașii lor au trebuit să-și facă Singuri o glorie, dacă au ținut ca numele lor sa rămână în istorie... Gloria și greșelile sunt ale fiecăruia, personale. Nimica nu mai păstrează amintirea după moartea noastră... Lasă-mă să-ți citez un proverb al ilustrului meu prieten, fostul marevizir Ahmed-Velik (Alah să-l aibă în pază!) „Călărețul moare, dar hipodromul rămâne!” — Cu toate acestea, nobleță este una din bazele societății... Aveți prea multe baze! Am rămas pe gânduri, cuvintele lui Etell .Mehemed mă tulburaseră adânc. Unii făcusem o părere definitivă despre turci, și acum auzeam cu totul alte idei; ceea ce mă uimea era faptul că în dosul acestor paradoxe licărea adevărul. Societatea turcească ține așa de sute de ani, fără nici o prefacere. Aceeaș credință nestrămutată, netulburată de nici un reformator, care