Românul, iulie 1913 (Anul 3, nr. 142-166)

1913-07-02 / nr. 142

Anul III. ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 » Pentru România și străinătate : Pe un an. . 40.­­ franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. Acei stimați abonați, cari până astăzi încă nu și-au încit abonamentul pe semestrul II., sunt rugați a face aceasta cu întoarcerea poștei, căci în caz contrar li=se va sista trimiterea zia­­rului fără vre=un alt aviz. ADMINISTRAȚIA. ............. .....—.......... ■. Arad, Marți, 2­­5 Iulie 1913. Nr. 142 REDACȚIA Și ADMINISTRAȚI­A. Strada Zrínyi N-rul l­a. INSERȚIUNILE se primesc la adminis­­t­rație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se în­­napoiază. O Binecuvântare. Sisești, 13 Iulie. Cu putere nebiruită se desprinde din adân­cul inimilor noastre un sentiment de mândrie națională, când vedem înșiruindu-se cetele de ostași români, sub conducerea viteazului și înțeleptului Căpitan, gata spre sbor falnic din Carpați în Balcani, sau de năvală cotropitoare asupra celor ce se îngână cu Vulturul Roman, sau de răsboi crunt și necruțător, față de toți cei ce calcă drepturile omului între oameni, libertățile naționale între popoare, umanismul și civilizațiunea, precum și porunca supremă, de a respecta perfecta egala îndreptățire intre cetățenii statelor poliglote, polietnice! Priveliștea aceasta măreață mă înalță, mă răpește și ca fermecat de strălucirea virtuții și a mărirei române reînviate, aud răsunând peste tot pământul locuit de Români, strigătul chemător la o viață nouă, liberă, cultă, națio­­nală: „Deșteaptă-te Române”! Ce strămutare, ce metamorfoză este acea­sta? Poporul acesta blând, națiunea aceasta de ordine exemplară, milioane de ființe doritoare de civilizațiune și aprinse pentru sfânta liber­tate națională, dupâ atâtea hărțuieli, după a­­tâtea provocări, în urma atâtor critici și în­demnări și sfaturi, între ele multe perfide și răuvoitoare, în sfârșit s’au mișcat, și din sta­rea sa de designațiune și de paciență aparentă, la părere obosită și indiferentă, deodată se înalță, și pretinde un moment de ascultare. Mișcarea lui e vrednică și impunătoare! Ca un leu maiestos, se arată plin de viață și de vitejie, ca și când ar vrea să întrebe: Ce voiți de la mine? El întreabă dar el trebuie să și răspundă. El, și nime altul! Nimenea ni se poate explica cu atâta competență, decât numai El însuș. E puterea, este descoperirea, este mani­festarea geniului românismului, și simte, că i-a sosit momentul să-și plinească iarăș misiu­nea providențială, menirea „Sentinelei Româ­ne”, ce trăiește în conștiința națională a po­porului român, de unde a scos-o la iveală ne­muritorul bard Alecsandri, în admirabile ac­cente de poezie. Sunt frații noștri de un sânge, de o limbă, de aceeaș obârșie, cu aceiaș menire, ce avem noi toți Românii, ori­unde ne-a așezat soar­­tea, cari­­a cuvântul de ordine al falnicului lor împărat, ca la o atingere magică, pătrunși de cea mai sfântă însuflețire, pleacă la răsboi. Și ce răsboi? Răsboi sfânt de liberare a fraților de sub jugul străin, luptă vrednică, pentru egalitate frățietate și divina libertate. Și când vedem noi pe frații noștri ple­când la luptă, în sufletele noastre încep a se mișca valuri de gândiri politice, cultu­rale, economice. Frații noștri, cari sunt cetățenii unui stat aliat cu monarhia noastră, pleacă la răsboi, în frunte cu eroul de la Plevna, gloriosul rege Carol I, prietenul intim și cel mai sincer al suveranului nostru. Faptul acesta, luminând mintea, inspiră inimile noastre la sentimente de simpatie simțimi, cum se unesc toate inimile în rugă­și­ciune sfântă, dorind isbândă și biruință depli­nă oștirilor române, și cununi de mărire glo­riosului prieten al bunului nostru suveran. De aceea trimitem noi binecuvântările noastre cele mai sincere aliaților noștri și glo­riosului lor domnitor. Frații noștri sunt­ și totodată aliații noștri sinceri, prin urmare, trebuie să se preocupe și ei de soarta fraților lor, de­­ noi, frații și alia­ții lor. Spuneam bunul nostru Suveran! Da. Pentru că noi așa știm, că un suveran, ca un părinte iubitor de familia sa, dorește și voiește binele și îndestulirea popoarelor sale. Dar putem noi Românii să vorbim de bine, sau putem noi zice, că suntem îndestulați? N’am spune adevărul, și n’am­ fi sinceri, dacă am afirma așa ceva. Noi suferim, viața noastră cetățenească­­națională e un calvar de patimi grozave. Sistemul politic, care de câțiva zeci de ani ne prigonește în mod barbar, și tiranic, ne face viața nesuferită. Pe terenul politic, suntem nulificați cu de­săvârșire prin prepotență, violență și corup­­țiune, școlile naționale ni se răpesc în mod și­ Pe ruinele Turciei... — Spicuiri di­n înțeleptul Afium-Effendi. — Era într’o seară din luna Ramazanul­ui. E­­ram așezați în jurul unei mese, v­r’o 12 sau 14­­ Oaspeți: patru din ei abia se cunoșteau. Orice musulman are drept să vină l­a masa unui mu­­­sulman. Uș­a e deschisă. Intră cine vrea. Nimeni nu-i­­ întreabă cine e, de unde vine sau unde se duce. Un­­ cer­și­tor bătrân întră și se așeză lângă mine și nu se miră niimeni. Pe masă perindau tot felul de mâncări: che­­bap, și tocană aurite cu grăsime de berbec, dul­cețuri, saradă, caviar, iaurt, brânză, miere, pi­laf, — într’un amestec ciudat. — Ce serviciu­­ extraordinar! zisei­ eu în franțuzește, crezând că nu voi fi înțeles decât de gazda noastră, un tânăr turc elegant, care voia să ne arate un ospăț turcesc. — .Nu e mai extraordinar, (răspunse în a­­ceeași limbă cerșetorul de lângă mine) decât­­ să mănânci tecatine putrede și șuncă cu gela­tină de agrișe, printre femei tinere și bătrâne, decoltate până­ la cingătoare! ... Și bătrânul perșitor tăcu. Mai târziu, am aflat că bătrânul­­ era Deli-Mehem­ed, fost se­cretar­­ de legație în Veneția și raliu în Asia. A­­cum era derviș urlător, nebun: era foarte res­pectat, căci pentru musulmani, nebunia vine din cer.... Bătrânul derviș nu era un om­­ banal. Am căutat să-l cunosc mai deaproape. M’am dus a­­casă la Eteki-Mehemed și m’a primit liniștit, îmi arătă un scăunel­­ și tăcu. Ceea ce e uimitor în societatea turcă e făp­tuit, că nime nu e ținut să vorbească. Noi putem spune tot foi de banalități, fleacuri, răutăți chiar, dar trebuie să spunem ceva. Suntem nă­scuți oratori. Tăcerea e un inconvenient.­­Pentru turci, tăcerea e de aur. O femee bătrână, cu obrazul jumătate aco­perit, întră și puse din fața lui, cu mult respect o narghilea și două cești de cafea. Apoi ești. — E roaba d-talie? — A fost înainte. Acum e nevastă-mea. Cea din urmă­­ dintre nevestele mele. Am avut trei neveste. Cea dintâi era stearpă și bolnavă. Dar n’am alungat-o. Am păstrat-o, și în urma sfa­turilor sale, mi-am luat alta. Pe urmă alta și alta. — Așadar, poligamie! — Da. E singurul mijloc pe care l’a inventat omul ca să mi-și înșele nevasta. Poligamia mai are iun dar, o binefacere: mulțămită ei, bărbatul nu se satură prea repede de femee, nu se desii­­­zionează, prin obișnuință,—d­ar femeia tot așa... Ceea ce-mi spunea Deli-Mehemed cu ațâta s­implicit a te mm­i păru ceva foarte cinic. L’am în­trebat : — At­uncia și copilul acestei femei poartă nu­mele d-tale de familie? ! — Numele meu de familie? —N’avem nume d­e fam­il­ie! . — Cum așa? Dar gloria numelui? Așa de pildă, dacă strămoșii voștri ar fi fost i­a cru­ciade.... — Pardon!... Au fost,— dar de partea cea­laltă ! Au avut și ei gloria lor, — și au murit cu ea. Urmașii lor au trebuit să-și facă­­ Singuri o glorie, dacă au ținut ca numele lor sa rămână în istorie... Gloria și greșelile sunt ale fiecăruia, personale. Nimica nu mai păstrează amintirea după moartea noastră... Lasă-mă să-ți citez un­­ proverb al­­ ilustrului meu prieten, fostul mare­­vizir Ahmed-Velik (Alah să-l aibă în pază!) „Că­lărețul moare, dar hipodromul rămâne!” — Cu toate acestea, nobleță este una din ba­zele societății... Aveți prea multe baze! Am rămas pe gânduri, cuvintele lui Etell­­ .Mehem­ed mă tulburaseră adânc. Unii făcusem o părere definitivă despre turci, și acum auz­eam cu totul alte idei; ceea ce mă uimea era faptul că în dosul acestor paradoxe licărea adevărul. Societatea turcească ține așa de sute de ani, fără nici o prefacere. Aceeaș credință nestră­mutată, netulburată de nici un reformator, care

Next