Românul, august 1913 (Anul 3, nr. 167-189)

1913-08-01 / nr. 167

Anul III, Arad, Joi 1[14 August 1913 () Nr. 167 ABONAMENTUL Pe iui an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 . Pentru România și străinătate ! Pe un an. . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 758. REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul­l­a. INSERȚIUNILE se primesc la adminis­trație. Mulțămite publică și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se în­­napoiază. Ci prilejul congresului învățătoresc. II. Meritul congresului care se va ținea în luna aceasta, este al Gazetei învățătorilor di­n Șimleul Silvaniei. Intre ideia congresului din acest an și a celui din 1907 la început n’a fost nici o legătură. Necesitatea congresului s’a accentuat în legătură cu legea de salari­zarea învățătorilor a ministrului Zichy. încă în Martie a. c. s’sa ținut un mic congres de de­legați la Cluj în legătură cu proiectul de lege al lui Zichy și atunci s-a accentuat necesitatea unui congres general al învățătorilor confe­sionali români, pentru care au și început, în­dată după aceea, să se facă pregătirile nece­sare. In articolele care pledau pentru „orga­nizare”, la început erau aproape numai fraze de cuprins general, cari uneori cuprindeau idei cu totul greșite (d. e. articolele lui „Gh­e­­ruș”) și cari se refereau aproape fără excep­ție, la salarizarea învățătorilor. Multă vreme chemările gazetei învăță­torilor au răsunat în pustiu. Mulți nu aveau încredere în sinceritatea întregei întreprin­deri. Unii atribuiau dlui I. Lazar, redactorul gazetei și proprietarul tipografiei „Victoria", care tipărește foaia, alte gânduri decât ace­lea de a promova desinteresat interesele în­­­vățătorimei și ale culturei noastre, mai ales după experiențele făcute cu „Gazeta de Du­minecă". Alții socoteau întreaga mișcare de­­adreptul primejdioasă, pornind ea din Săla­­giu unde anul 1912 scosese la iveală stări cu totul condamnabile l­a învățătorii de acolo. Broșura dlui Dr. G. Oprean: „Invățătorimea română din Sălagiu" era o dovadă eclatantă despre halul regretabil în care la ajuns învă­­țătorimea din comitatul Sălagiului, iar o ac­țiune pornită de cătră această învățătorime nu prezintă nici un fel de garanție serioasă. Au urmat acuzații categorice în contra pazetei învățătorilor, apoi declarații de loiali­tate și sinceritate din partea acesteia, până ce încetul cu încetul, la început să se cristali­zeze și un program de muncă tot mai serios și mai acceptabil. Programul provizor al con­gresului, publicat acum vre­o două luni, era chiar frumos și nu putem decât să regretăm, că anumite puncte ale lui nu s’au menținut în forma lor originală. (D. e. „Limba română” și „Limba maghiară”, cari, ambele au fost șterse din programul definitiv al congresului.) Pe de altă parte interesul învățătorimei pentru acest congres a crescut în proporții neașteptat de mari, așa că la aparență, nimic nu mi-ar mai putea inspira vre­ o îngrijorare serioasă. Și totuș, cine caută să-și dea seama mai de aproape de acest congres, mai are și îngri­jorări și încă serioase. Mai întâi, ce vrea acest congres? Vrea el să fie numai un început de organizare a în­vățătorimei? In cazul că da, nu s’ar putea zi­ce că ar vrea prea puțin, — dacă împrejură­rile în cari trăim ar fi normale. Dar aceste împejurări nu sunt normale, ele nu permit din capul locului o organizare pe baze națio­nale. Așa că acest punct, oricât de frumos ar fi în teorie, nu justifică necesitatea unui con­gres, pentru că nu ține cont de realitatea bru­tală în care trăim. Organizatorii congresului știu doar­ că guvernul nu permite nici măcar o alianță a tuturor reuniunilor învățătorești greco-catolice române, pecum să fie aplicat a admite o federațiune a reuniunilor greco­­catolice cu cele greco-orientale. Statutele „Alianței” gr. cat. stau de peste un deceniu la minister. Trebuie să aibă deci un alt rost congre­sul. In program găsim mai multe puncte cari se ocupă cu situația învățătorului. Aceste puncte justifică până la un loc ținerea unui congres. Ar fi însă o greșa­lă dacă s’ar crede, că ele singure pot să fie o suficientă justifi­care a congresului. Să nu se zică, și la alte popoare e așa, și acolo se țin congrese de în­vățători în cari se discută numai astfel de probleme. Alte popoare au alte trebuințe de­cât noi! Alta e evoluția școalei și alta e situația politică la ei decât la noi. Congresele noa­stre nu pot fi copii după congresele străine, ei ele trebuie să răsară din trebuințele noastre. Ce alta ar trebui să facă clar primul con­gres? De­sigur că probleme didactice speciale nu vor putea încăpea deocamdată în progra­mul lui. Pentru acestea avem adunările reu­niunilor învățătorești și conferințele anuale și trilunare, ale învățătorilor. In programul primului congres trebuie să se găsească alt­ceva și anume: o expunere amănunțită nu nu­mai a situației învățătorului ci mai ales a si­tuației învățământului. De la 907 încoace învățământul nostru a­­ îndurat modificări esențiale. Art. de lege XXVII din acel an a schimbat bazele de până aci ale învățământului. Experiențele celor 6 ani trebuie să fie foarte instructive și e o ade­vărată necesitate ca aceste experiențe să fie expuse în mod obiectiv, în interesul culturei acestei țări. Am văzut că la 1907 învățătorii au pro­testat împotriva proiectului lui Apponyi, pe­­ care l-au considerat foarte păgubitor. Păși­rea învățătorilor în contra proiectului a fost atunci foarte categorică. A fost ea și justifi­cată? Aceasta va avea să o arate expunerea situației învățământului în urma legii din che­stiune. Dacă invățătorimea va fi făcut expe­riențe rele în urma acestei legi, e o datorie a ei ca să arate dlui ministru de culte că ei, cei 3000 de învățători români, au făcut, chiar cu riscul sănătății lor, cele mai triste expe­­riențe, cari amăresc an de an sufletele cetă­țenilor dați lor spre îngrijire și Cari primej­­duesc serios cultura popoarelor din această țară. In consecință vor cere ca să li se dea posibilitatea de a lucra in condiții normale, ceea ce se poate numai prin modificarea legii din chestiune. Li se va părea unora că învățătorii nu vor putea lua o astfel de atitudine, deoarece „s’ar expune” și pe ei și școala confesională. Credem că asta e o greșală. Orice cetățean are dreptul să critice în mod obiectiv o lege a țării care i se pare păgubitoare și orice func­ționar are dreptul să-și arate greutățile sluj­bei sale și să ceară schimbarea legilor cari îl împiedecă în lucrarea sa. Asta nu e nici „a­­gitație” nici „nesupunere”. Asta e conștiința cetățenească și cel puțin învățătorii au drep­tul să și-o afirme, dacă vreau să fie suflete libere și să crească și pe alții spre o libertate a spiritului. Cum sau învățătorii dreptul să ceară de la guvern schimbarea dispozițiilor relative la clasificarea învățătorilor, tot ceară și schimbarea altor legi astfel pot să păgubitoare pentru toți. Se știe că congresul național al bisericii ortodoxe române, ținut la 1912 a cerut dela guvern modificarea legei lui Apponyi,­­ tot astfel și sinoadele eparhiale din 1913 dela Arad și de la Sibiiu. Ei bine, congresul învă­­țătoresc numai lașa va putea avea și el un rost dacă va avea curajul să spuie, cu graiul viu și în scris, aceea ce apasă de 6 ani încoace a­­supra sufletului fiecărui învățător român cu o gre­utate enormă. Dacă însă învățătorii strânși în acest congres nu vor avea acest curaj elementar, n’au pentru ce să mai în­truni la Cluj, i­ălci întrunirea lor ar însem­na o rușine și un dezastru. Experiențele din chestiune dimpreună cu moțiunea care va trebui înaintată pe calea sa, atât consistoriilor cât și dlui ministru, se pot cuprinde foarte bine în punctul al șeal­­selea din program („Dificultăți pedagogice în instrucțiune.”) Organizatorii congresului să-și tragă bi­ne seamă cu această chestiune și, dacă s’ar face asupra lor din vre-o parte presiune, mai bine să renunțe cu glorie la ținerea congre­sului, i decât să-l ție cu orice preț, — chiar cu prețul rușinei învățătorimei române, i a popo­rului nostru și a însăși Pedagogiei. Invățătorimea română dela 1913 nu tre­­bue să aibă o altă atitudine decât cea dela 1907, mai ales după multele experiențe tri­ste făcute în ultimii șase ani. Ea trebuie să dovedească că e în progres, ceea ce e și firesc, deoarece de atunci încoace învățătorii bătrâni au eșit la pensie, luându-le locul oameni tineri, înzestrați cu o cultură mai sistematică și cre­scuți într’un duh mai categoric de înaintare. Acest cel dintâi congres trebuie să reliefeze conturele învățătorului de școala nouă, pentru care lucrul de căpetenie nu e urcarea salaru­lui și asigurarea bunăvoinței inspectorilor, ci

Next