Românul, august 1913 (Anul 3, nr. 167-189)
1913-08-01 / nr. 167
Anul III, Arad, Joi 1[14 August 1913 () Nr. 167 ABONAMENTUL Pe iui an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I » Pe o lună . . 2.40 . Pentru România și străinătate ! Pe un an. . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 758. REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rulla. INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțămite publică și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se înnapoiază. Ci prilejul congresului învățătoresc. II. Meritul congresului care se va ținea în luna aceasta, este al Gazetei învățătorilor din Șimleul Silvaniei. Intre ideia congresului din acest an și a celui din 1907 la început n’a fost nici o legătură. Necesitatea congresului s’a accentuat în legătură cu legea de salarizarea învățătorilor a ministrului Zichy. încă în Martie a. c. s’sa ținut un mic congres de delegați la Cluj în legătură cu proiectul de lege al lui Zichy și atunci s-a accentuat necesitatea unui congres general al învățătorilor confesionali români, pentru care au și început, îndată după aceea, să se facă pregătirile necesare. In articolele care pledau pentru „organizare”, la început erau aproape numai fraze de cuprins general, cari uneori cuprindeau idei cu totul greșite (d. e. articolele lui „Gheruș”) și cari se refereau aproape fără excepție, la salarizarea învățătorilor. Multă vreme chemările gazetei învățătorilor au răsunat în pustiu. Mulți nu aveau încredere în sinceritatea întregei întreprinderi. Unii atribuiau dlui I. Lazar, redactorul gazetei și proprietarul tipografiei „Victoria", care tipărește foaia, alte gânduri decât acelea de a promova desinteresat interesele învățătorimei și ale culturei noastre, mai ales după experiențele făcute cu „Gazeta de Duminecă". Alții socoteau întreaga mișcare deadreptul primejdioasă, pornind ea din Sălagiu unde anul 1912 scosese la iveală stări cu totul condamnabile la învățătorii de acolo. Broșura dlui Dr. G. Oprean: „Invățătorimea română din Sălagiu" era o dovadă eclatantă despre halul regretabil în care la ajuns învățătorimea din comitatul Sălagiului, iar o acțiune pornită de cătră această învățătorime nu prezintă nici un fel de garanție serioasă. Au urmat acuzații categorice în contra pazetei învățătorilor, apoi declarații de loialitate și sinceritate din partea acesteia, până ce încetul cu încetul, la început să se cristalizeze și un program de muncă tot mai serios și mai acceptabil. Programul provizor al congresului, publicat acum vreo două luni, era chiar frumos și nu putem decât să regretăm, că anumite puncte ale lui nu s’au menținut în forma lor originală. (D. e. „Limba română” și „Limba maghiară”, cari, ambele au fost șterse din programul definitiv al congresului.) Pe de altă parte interesul învățătorimei pentru acest congres a crescut în proporții neașteptat de mari, așa că la aparență, nimic nu mi-ar mai putea inspira vre o îngrijorare serioasă. Și totuș, cine caută să-și dea seama mai de aproape de acest congres, mai are și îngrijorări și încă serioase. Mai întâi, ce vrea acest congres? Vrea el să fie numai un început de organizare a învățătorimei? In cazul că da, nu s’ar putea zice că ar vrea prea puțin, — dacă împrejurările în cari trăim ar fi normale. Dar aceste împejurări nu sunt normale, ele nu permit din capul locului o organizare pe baze naționale. Așa că acest punct, oricât de frumos ar fi în teorie, nu justifică necesitatea unui congres, pentru că nu ține cont de realitatea brutală în care trăim. Organizatorii congresului știu doar că guvernul nu permite nici măcar o alianță a tuturor reuniunilor învățătorești greco-catolice române, pecum să fie aplicat a admite o federațiune a reuniunilor grecocatolice cu cele greco-orientale. Statutele „Alianței” gr. cat. stau de peste un deceniu la minister. Trebuie să aibă deci un alt rost congresul. In program găsim mai multe puncte cari se ocupă cu situația învățătorului. Aceste puncte justifică până la un loc ținerea unui congres. Ar fi însă o greșală dacă s’ar crede, că ele singure pot să fie o suficientă justificare a congresului. Să nu se zică, și la alte popoare e așa, și acolo se țin congrese de învățători în cari se discută numai astfel de probleme. Alte popoare au alte trebuințe decât noi! Alta e evoluția școalei și alta e situația politică la ei decât la noi. Congresele noastre nu pot fi copii după congresele străine, ei ele trebuie să răsară din trebuințele noastre. Ce alta ar trebui să facă clar primul congres? Desigur că probleme didactice speciale nu vor putea încăpea deocamdată în programul lui. Pentru acestea avem adunările reuniunilor învățătorești și conferințele anuale și trilunare, ale învățătorilor. In programul primului congres trebuie să se găsească altceva și anume: o expunere amănunțită nu numai a situației învățătorului ci mai ales a situației învățământului. De la 907 încoace învățământul nostru a îndurat modificări esențiale. Art. de lege XXVII din acel an a schimbat bazele de până aci ale învățământului. Experiențele celor 6 ani trebuie să fie foarte instructive și e o adevărată necesitate ca aceste experiențe să fie expuse în mod obiectiv, în interesul culturei acestei țări. Am văzut că la 1907 învățătorii au protestat împotriva proiectului lui Apponyi, pe care l-au considerat foarte păgubitor. Pășirea învățătorilor în contra proiectului a fost atunci foarte categorică. A fost ea și justificată? Aceasta va avea să o arate expunerea situației învățământului în urma legii din chestiune. Dacă invățătorimea va fi făcut experiențe rele în urma acestei legi, e o datorie a ei ca să arate dlui ministru de culte că ei, cei 3000 de învățători români, au făcut, chiar cu riscul sănătății lor, cele mai triste experiențe, cari amăresc an de an sufletele cetățenilor dați lor spre îngrijire și Cari primejduesc serios cultura popoarelor din această țară. In consecință vor cere ca să li se dea posibilitatea de a lucra in condiții normale, ceea ce se poate numai prin modificarea legii din chestiune. Li se va părea unora că învățătorii nu vor putea lua o astfel de atitudine, deoarece „s’ar expune” și pe ei și școala confesională. Credem că asta e o greșală. Orice cetățean are dreptul să critice în mod obiectiv o lege a țării care i se pare păgubitoare și orice funcționar are dreptul să-și arate greutățile slujbei sale și să ceară schimbarea legilor cari îl împiedecă în lucrarea sa. Asta nu e nici „agitație” nici „nesupunere”. Asta e conștiința cetățenească și cel puțin învățătorii au dreptul să și-o afirme, dacă vreau să fie suflete libere și să crească și pe alții spre o libertate a spiritului. Cum sau învățătorii dreptul să ceară de la guvern schimbarea dispozițiilor relative la clasificarea învățătorilor, tot ceară și schimbarea altor legi astfel pot să păgubitoare pentru toți. Se știe că congresul național al bisericii ortodoxe române, ținut la 1912 a cerut dela guvern modificarea legei lui Apponyi, tot astfel și sinoadele eparhiale din 1913 dela Arad și de la Sibiiu. Ei bine, congresul învățătoresc numai lașa va putea avea și el un rost dacă va avea curajul să spuie, cu graiul viu și în scris, aceea ce apasă de 6 ani încoace asupra sufletului fiecărui învățător român cu o greutate enormă. Dacă însă învățătorii strânși în acest congres nu vor avea acest curaj elementar, n’au pentru ce să mai întruni la Cluj, iălci întrunirea lor ar însemna o rușine și un dezastru. Experiențele din chestiune dimpreună cu moțiunea care va trebui înaintată pe calea sa, atât consistoriilor cât și dlui ministru, se pot cuprinde foarte bine în punctul al șealselea din program („Dificultăți pedagogice în instrucțiune.”) Organizatorii congresului să-și tragă bine seamă cu această chestiune și, dacă s’ar face asupra lor din vre-o parte presiune, mai bine să renunțe cu glorie la ținerea congresului, i decât să-l ție cu orice preț, — chiar cu prețul rușinei învățătorimei române, i a poporului nostru și a însăși Pedagogiei. Invățătorimea română dela 1913 nu trebue să aibă o altă atitudine decât cea dela 1907, mai ales după multele experiențe triste făcute în ultimii șase ani. Ea trebuie să dovedească că e în progres, ceea ce e și firesc, deoarece de atunci încoace învățătorii bătrâni au eșit la pensie, luându-le locul oameni tineri, înzestrați cu o cultură mai sistematică și crescuți într’un duh mai categoric de înaintare. Acest cel dintâi congres trebuie să reliefeze conturele învățătorului de școala nouă, pentru care lucrul de căpetenie nu e urcarea salarului și asigurarea bunăvoinței inspectorilor, ci