Românul, februarie 1914 (Anul 4, nr. 26-48)

1914-02-02 / nr. 26

ABONAMENTUL Pe u­n an . . 2S.~ Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 Pentru România $1 străinătate. Pe un an . 40.— franci Telefon pentru oraș și Interurban Nr. 750. Anul IV _______Arad, Duminecă 2|15 Februarie 1914.______^ Nr. 26 REDACȚIA Și ADMINISTRAȚI­A Strada Zrínyi N-rul 1/a INSERȚIUNILE se primesc la admini­strație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se îm­­nanoiază Ce va fi neamul românesc prin sporturi? Articol din cercurile studentimei universitare. (in timpul mai nou au apărut în ziarele noastre mici informațiuni cari au răspândit o lumină dubie în jurul tendințelor pentru crearea unui sport românesc. Se im­punea o clarificare. Această clarificare o facem acum­. Viața și acțiunile popoarelor sunt predo­minate de puterea și tensiunea voinței. Cu cât masele sunt mai puternice in direcția a­­ceasta cu atât efectele sunt mai bune... Spor­tul e un mijloc de a desvolta voința și re­zoluția personală. Chiar ideia însaș e o emu­lare. A face sport înseamnă a bate recorduri și rivali. Pe când gimnastica se mărginește la desvoltarea fizică a individului,­­ sportul desvoltă acel „excelsior” individual, care ca­racterizează toate întreprinderile omenești. Gimnastica desvoltă pe individ; sportul am­biționează pe individ a se desvolta mai bine și mai frumos decât rivalul său. Lumea clasică, care ridicase un Parthe­non și crease un Eretheion, a fost cea dintâi care a adăugat gimnasticei elementul acestui „excelsior” individual, atâtea serbări naționale. Olimpiadele erau tot Sportul de azi e transformarea acestor emulări clasice. Gre­cii, grupați cu miile sub ceriul liber așteptau învingerea unui om. Lumea de azi pretinde combinație, înțelegere reciprocă, rațiune,... pretinde sport social... Cel mai desvoltat sport azi e ..footballul”. Anglia are 5000 pro­fesioniști și 125.000 amatori în ramul acesta sportiv. Sportul social se desvoltă mai întâi la Ro­mani, însă marginile de manifestare aici ră­mân încă în cadrele jocului social... Sportul social pretinde pe lângă cerințe fizice și cali­tăți spirituale. „Footballul” constă din elu­darea dușmanului. Atletica cere calități am­­ putea zice predestinate. Nu oricine poate pleca la trântă sau fugă! „Hochei” și „foot­­ball”-ul au azi privitori cu sutele de mii, a­­tletica e disparentă. Sportul e o necesitate a fizicului, o re­creație și o contrabalanțare a ocupațiunelor pur psih­ice. Sportul nu e al oamenilor rafi­nați și moleșiți, el are menirea de a scoate a­­­­ceste însușiri din societatea omenească. Gin­­­­gășia pretinsă — această calitate, care a a­­juns azi la modă — e o decadență. In viață armonia e totul, iar sportul are tendință de a­­ stabili o armonie între fizic și suflet. Sculptorii greci se inspirau din pretențiile și ideile epocelor lor. Pentru elinul clasic i­­dealul superior erau: plămânele, cari pom­pează aerul ca foiul; picioarele cari asvârle corpul ca un arc elastic; două brațe pline de mușchi, cari sunt în stare a frânge fierul. Ei din acestea făceau un cult, o dumnezeire. O contopire cu aceste pretenții dădu acea ar­monie caracteristică sculpturei antice. Cel mai puternic om, care fugea mai bine de­cât toți, primea un premiu ideal: o ramură de oliv. Grecul ideal plătea cu ceea ce avea el mai scump: plătea cu admirație. Acea ramură de oliv simboliza admirația întregului popor. Și să nu uităm. Grecii erau foarte erudiți! A­­celaș public asculta azi trilogiile clasice ale lui Aischilos și Sofocles, care mâne admira și purta pe umeri clasica făptură a eroului de la olimpiadă. Taine, renumitul estetician francez, face concluzii foarte măgulitoare­­ pentru gimnastica elină. După, dânsul o artă clasică elină era imposibilă fără gimnastica elină. In Grecia antică plutea în aer tendința armoniei interne și a formei. Sofocles după învingerea de la Salamis a fost silit să dan­seze pe stradă desbrăcat, așa de mult i-a fost adorată frumseța trupului. Pe temple moti­vul predilect de decorație a fost bărbatul în luptă sau în emulație. In concluziile lor este­tice era de-a pururi de fată ideia armoniei mus­culare. Femeile lor erau în prima linie mame, apoi femei. Iar azi decadența esteticei reduce forma la schimonoseală. Azi femeile poartă cor­set, iar bărbații se umflă cu bumbac și se pu­drează. Legătura firească de desvoltare dintre lumea noastră și cea antică a fost ruptă de excentricitățile religioase ale evului mediu. Azi gimnastica e o parte integrantă sportului. Gimnastica antică e prelucrată în a socialism de sport. Chiar până și în atletică se observă o tendință de grupare, o tendință na­țională. Sportul de azi s-a desvoltat în apus. Abia 100 ani de câ­t se cunosc rezultate sociale pozitive. Desvoltarea a fost impusă de nece­sitate. Mișcarea ordonată cu țintă și rezultat a fost o necesitate a individului modern. A învinge, a câștiga, a te afirma în sensul na­turii și în acord cu legile ei, se cristafoă ca o deviză. Și sportul exprimă această deviză, și lumea îl îmbrățișează. In fruntea mișcării sportive se pun oa­meni celebri. Artiști de talia lui Maeterlinck fac box. Un Byron lord, renumitul autor a lui ..Manfred” și „Don Juan” trece înotând Hellespontul de două ori. Principi și moșteni­tori de tron se întrepun pentru sport. Caetano Bay. Prea multă fericire. — Vă rog să așteptați puțin. Și aprodul se uită curios la mine. Mă aruncai pe un scaun, desperat de aștep­tarea aceasta, la care eram forțat. Venisem aci, împins de o putere nevăzută, după ceasurile a­­celea lungi de tortură sufletească, gonit pare că de frica nespusă de a nu mi se citi pe față neno­rocirea care dăduse peste mine. Așteptarea a­­ceasta scurtă, mă făcu să mă gândesc mai cu de amănuntul la întâmplarea tragică, ce-mi răs­colise spiritul. Și gândindu-mă la ea, mă revă­­zui in odaia aceea, cu brațul ridicat, gata să lo­vesc, și atunci, o vie agitație mă cuprinde și eram. gata să ies, să fug, dacă în minutul acela nu s’ar fi deschis ușa și nu m’ar fi chemat apro­dul. — Doctorul citea biletul meu de vizită. — Dvoastră sunteți?... — Nebun, făcui eu, nebun de legat Doctorul se uită la mine mai mult cu curio­zitate decât cu mirare. — Dvoastre sunteți inginerul Agnoni, indu­striașul căsătorit de câteva luni, care aveți ne­voie de ajutorul meu? — Eu în persoană. Vorbeam tare de tot. Doctorul îmi făcu semn cu mâna să mă liniștesc­ și pe urmă îmi pipăi pulsul. — De câtă vreme nu mai dormiți? — De patru sau cinci zile. — Mâncați? — Puțin... aproape nimic... Am băut și beau mult. — Luați aceasta, vă va face mai bine decât alcoolicele din cafenele. Dintr’un dulăpior îmi dete un păhăruț cu o băutură neagră și du’ce. Pe urmă apăsă pe un buton de sonerie. Ce voi păți? Vin oare infir­merii? Aprodul intră­ — Du-1 în galerie. Vin și eu. După puțin timp eram în galeria de tablouri, în care, după spusa aprodului, erau expuse lu­crările internaților. Sala era mare, liniștită și prin două ferestre zăbrelite, mari cât peretele, intră soarele. Pe pereți pânze pictate. Obosit de vederea acestor tablouri, mă trân­tit pe un scaun, fierbând de nerăbdare. £ Mă gândeam dacă nu m’am deșteptat după un somn lung și greu. Soarele nu mai intra prin ferestrile zăbre­ite, și în sală era întuneric. Dar doctorul? Așa­dar mă înșelase când îmi spusese că o să vină și el. Ușa sălea era închisă. Deschi­sei o fereastra. Văzui o curte, împrejmuita de gard de fier; dincolo alte curți, alte garduri de fier; și în ele bărbați îmbrăcați ciudat, inter­nații. Spre fereastră venea un domn, scurt, gras, bine îmbrăcat, cu o gazetă intr’o mână și cu ochelarii într’alta. Venea spre mine, surizând. Când fu aproape, zise: — Nu ești nici doctor, nici vizitator. Nici un doctor și nici un vizitator, nu ar fi în halul a­­cela, întinse degetul spre gâtul meu. Mă pipăi: ca­­mașa mi-era descheiată și nu mai aveam cra­vata. Totuși îmi adusei aminte că înainte de a intra aci, îmi potrivisem cravata, pe care o cum­părasem atunci. — Și de vreme ce nu ești nici doctor și nici vizitator, dă-mi mâna, draga colega. — Colega?! — Sigur. Uite colo este sala de observație a presupușilor nebuni. Probabil că te-a tinut acolo câteva ceasuri, și acum te-am adus aici. N’ai vr'o tigare? Dar de ce te mai întreb? De­sigur că ți-au luat tot. Instinctiv mă căutai prin buzunare: nu mai aveam nimic. Ceasornicul, portofoliul și toate lucrurile pieriseră. In timpul acesta, cela­lalt vorbea mereu: — Vreai să-mi spui povestea dtale? Toți ne­bunii au o poveste. Eu sunt literatul o^ciului și am adunat povestirile a pestei o sută de inter­nați. Când voi ieși de aici, voi publica toate po­vestirile și dacă nu vor face zgomot, cel puțin vor avea meritul originalității. Ce zici? Intră în sală și șezi lângă mine. — Spune-mi: Ți-au mers rău afacerile? Te-a înșelat o femeie? Ai ucis? Oare nu mă socoti demn, ca să-mi spui? Atunci, îți voi po­vesti cu pățania mea, pe urmă, vei spune dta. Ai auzit vorbindu-se de doctorul Montechiari

Next