Românul, martie 1914 (Anul 4, nr. 49-71)
1914-03-01 / nr. 49
Pag. 2 ____________________ _ _________„ROMÂNUL”_________________ proiect plănuia să pună la dispoziția guvernului suma de 120 milioane cor. pentru cumpărări de moșii, în prima linie în Ardeal. De la 1909 până azi acțiunea de colonizare a cauzat. Curteși răgușiți, vizitii emeritați, industriași și negustori scăpătați și abia ici colea câte un plugar, se resfață, din bunăvoința guvernului și prin ajutorul protectorilor lor, în case construite după cele mai riguroase cerințe ale igienei, și stăpânesc moșioare, cari toate deopotrivă, pot fi considerate ferme de model. Niște vântură-țară, niște adunat și s’au adunat au fost puși pe îngrășat de stat — îmi spunea cu amărăciune un țăran de-al nostru, desigur cu multă dreptate. ..Noi plătim birurile cele grele, feciorii până la unu slujesc împăratului ani dearândul, iar când ar vrea și ei să se vadă cu casă și masă, n’au unde, trebuie să ia drumul Americei, ori să cutreere țara în lung și în lat, să-și capete o bucătură de pită, că hotarul l’a împărțit erariul la toți trași împinșii.” In viața comunală coloniștii sunt oameni de pricină, cu neobrăzarea celui pripășit, ei vreau să aibă cuvânt hotărîtor în trebile comunale; administrația, lucrul firesc, le dă tot concursul. La alegerile parlamentare coloniștii sunt elementele de disordine, le groază țăranilor noștri să se apropie de șirele lor,căci coloniștii se îmbulzesc în răcnete dobitocești la urnă. Te cuprinde scârba, când vezi că astfel de „cetățeni”, ,,ostași ai ideii” — cum îi numesc foile maghiare, hotărăsc în multe cercuri românești soartea mandatului de deputat. Sporul făcut de astfel de colonii e dintre cele mai slabe, ceea ce de altcum e foarte firesc. Cu un vițel bunișor ar putea să-și plătească anuitatea după împrumutul acordat de stat, chiar și arândă ar trebui să plătiască întreit. Și cu toate astea, cu foarte puține escepțiuni — după cum însuși contele Tisza a recunoscut — guvernul a crescut, cu jertfe enorme bănești, mai bine zis cu o risipă criminală, „plainte de vitrină”, lipisite de orice trăinicie. Experiențele triste făcute de guvern deoparte, de altă parte criza financiară ce bântuie țara, sunt motivele, care au determinat cauzarea mișcării colonizărilor. Declarațiile făcute de contele Tisza în ziua de 71. c. ca răspuns la atacurile contelui Apponyi, nu înseamnă nici un progres, nici o întoarcere spre bine pentru noi. Ne-a spus doar limpede Măria Sa, că, atunci „când puterea propagativă a clasei proprietarilor mici maghiari va trimite roluri din sânul său, cari vor voi să cumpere proprietăți mari, își va ținea de datorie guvernul să vină într’ajutor acestor curente spontane, acordându-le credite favorabile și tot felul de ajutoare, prin cari, în mod esențial, se poate asigura succesul lor”. Cu alte cuvinte, guvernul Măriei Sale va continua după acelaș sistem, cu aceleași tendințe, să creeze colonii; țărănimea maghiară trimite doar zi de zi nenumărate roiuri spre America, cari în mare parte pot să rămâne aici, dacă guvernul va înființa colonii. Colonizările — trebuie să o recunoaștem — sunt o necesitate pentru țara noastră, ele sunt unul din mijloacele cele mai eficace ale unei politici de proprietate națională. Așa însă cum le-au practicat guvernele de până acum și se vor face și în viitor, sunt o adevărată plagă pentru țărănimea noastră; prin ele guvernele seamănă vânt, ca să culeagă furtună; ele au ridicat valuri de adâncă nemulțumire în sânul popolației românești și nu vor înceta să fie o piedică dintre cele mai serioase pentru realizarea dorinței tuturora: conviețuirea pacinică. Cu adevărat îmbucurătoare vor fi rezultatele colonizărilor numai atunci, când guvernele vor accepta propunerea comitetului de a coloniza moșiile cumpărate cu țărani din ținuturile respective. Alicum chestia colonizărilor va fi o chestie nu numai „gingașe”, ci din cele mai grave. Triaj. Sâmbătă, 14 Martie 1914. O lămurire prețioasă: Româniae Primus inter pares in Balcani. Pentru d. Elie Bărbulescu, prof. universitar în Iași. In revista „Viața Românească” 1914 anul IX, Ianuarie, nr. 1. citesc, la pagina 89 într’un articol întitulat „Din lumea balcanică, imperativul istoriei, mauile orientări politice și România în Balcani", pe lângă altele, și rândurile următoare: .„Sfârșitul răsboiului al doilea balcanic prin alipirea noastră la greci împotriva Bulgarilor, îndeosebi, a arătat nu numai că eu văzusem just, și în conferință și în cărțile mele, și că foarte mult greșiseră, în judecarea evenimentelor ce aveau să se desfâșure în viitor, acei cami un lung șir de ani, fără să observe istoria, ațâțau la noi, împotriva Greciei cu care apoi aveam să colaborăm...” Nu pentru prima dată am avut neplăcerea să ne izbim de aserțiunile pe cât de eronate pe atât de absurde ale dlui Elie Bărbulescu în chestia balcanică și în deosebi în chestia noastră culturală și națională a Macedo-roi. Intre vederile bărbaților de stat români și cele ale dlui profesor Bărbulescu a existat, există și va exista o deosebire profundă. Și lucrul este firesc să fie așa, deoarece în toate timpurile mentalitatea unui profesor unilateral nu poate să fie la fel cu mentalitatea subtilă a unui bărbat de stat iscusit în chestiile politicodiplomatice Chiar felul cum se exprimă d. Bărbulescu lasă destul de dorit, și ca fond și ca formă și printre rânduri s’ar înțelege, că România noastră este într’o situație inferioară celorlalte state din Balcani, deoarece, d. Bărbulescu ne vorbește, că noi ne-am alipit de Greci, ca și când ne-am fi alipit de tripla alianță sau tripla înțelegere sau nu știu de ce mare și tare stat european. Când lucrurile stau cu totul dimpotrivă, noi am sărit la timp în ajutorul atât al Grecilor cât și al Sârbilor, silind pe Bulgari, cari n’au vrut să fie seamă de forța noastră, să capituleze și să semneze tratatul de pace din București din 28 Iulie (10 August) 1913. Din felul cum s’au desfăcut evenimentele reiese până la evidență și fără contrazicere că rolul României a fost covârșitor și ea cu drept cuvânt este considerată astăzi în concertul european primus inter pares în Balcani. Că d. profesor Bărbulescu nu văzuse just, nici în conferință, nici în cărțile sale este faptul, că dșa atribuie Românilor apucături absolut incompatibile cu linia de conduită a bărbaților de stat români în Balcani. D. Bărbulescu, nici mai mult, nici mai puțin, aduce grava acuzație, că foarte mult greșiseră, acei cari un șir lung de ani, ațâțați, la noi, împotriva Greciei cu care apoi aveam să colaborăm. Pentru noi cari suntem în curent cu toate dedesubturile politicei și diplomației românești în Orientul european și îndeosebi macedonean, linia de conduită a bărbaților de stat români, fără deosebire de nuanță de partid, a fost corectă și reală nu numai față de împărăția turcească, ci și față de celelalte elemente cu cari Românii noștri erau vecinie în luptă de rasă. Niciodată politica românească nu a îngăduit printre mijloacele de propagandă violența, asasinatul, dinamita etc. practicate cu mult succes de către Greci, Bulgari și Sârbi- Românii nu se serveau de asemenea mijloace barbare nici în cazul când se găseau în cea mai posibilă legitimă apărare. Ei căutau să menție pe Români la limba și credința strămoșească numai prin mijloace persuasive, de aceea factorii lor principali de propagandă au fost numai școala și biserica. Poate că mi se va obiecta: dar care a fost rolul așa zișilor armatoli aromâni? N’au fost ei organizați la fel cu antarții la Greci și noștri de azi văd vieața în negru, aici e tot răul. Mai înainte se tipăreau versuri pe cari le perorau tinerii cu avânt, ce mă privește pe mine îți spun drept că gustam în măsură mai mare avântul cu tărui declamator decât frumseța versului. Dar unde vom întâlni azi versuri cari să vibreze cu adevărat în inimile noastre? Unde e cântecul din poesie, unde e preamărirea vieții, a frumseții, ia iubirii? Cetit-ai tu de curând versuri după cari să rămâi în visare, și să dorești a fi tu în locul celei cântate? Eu n’am întâlnit! Dar, apoi, schițele și nuvelele! Dacă nu-i un subiect de la țară, api vei întâlni unul desigur foarte întunecat! O dragoste fericită, de pildă, nu vei afla în toate scrierile sumbrilor noștri autori. Cu câtă plăcere am ceti noi astfel de nuvele sau romane! E vr’un păcat că vrem să cunoaștem ce-i frumos în vieață și plin de lumină? Sunt de vină eu și tu că nu ne putem însufleți de scrieri în cari totul se îmbracă în negru? Suntem noi de vină că nins sufletele luminoase? Cred că ești dn aceeaș părere cu mine când îți spun că autorii noștri de versuri sau de proză, n’au ochi să vadă frumsețile vieții. Știe-i Dumnezeu cum au îmbătrânit așa de în grabă încât ochiul lor să poată rămânea împăintenit! Pentru că e absurd ce spune tata! El zice că viața e o realitate aspră, mai ales vieața noastră a Românilor din Ungaria, zice că sunt puține clipe de elerare, și că scriitorii, ca mai sensibili între muritori, nu pot să prindă decât ceeace e mai caracteristic în vieața noastră; că, în sfârșit, la noi chiar și literatura trebuie să îmbrace haină de luptă. Nu e vieața o aspră realitate, ei autorii noștri sunt orbi. Ce? Să treacă fără i să te dea în seamă pe lângă tine care ești o floare plină de străluciri, să treacă cu ochii închiși, ca mai pe urmă să poată spune că vieața e o realitate aspră? Să aprobăm atitudinea asta a autorilor noștri? Cum? Azi nu mai sunt ochi negri ca mura, albaștri ca văzduhul ori verzi ca marea? Azi nu mai sunt fete cari își mlădie trupșorul cum se mlădie trestia în vânt? Și, lasă că pe noi încă nu ne văd, dar apoi sunt orbi cu totul când e vorba de vreun tânăr, scot din el sau un netrebnic, sau un nerod, sau, în cazul cel mai bun un om de toate zilele. Autorii noștri nu mai văd în tinerii de azi ceea ce sunt tinerii în toate timpurile, niște zei străluciți cari ne zimbesc cu sinceritate. Cum? Azi să nu mai fie tinerețe? Și cântecul tinereții să nu nu-i mai cânte nime, în versuri sau în proză? Sunt subiecte senine, sunt subiecte luminoase, ci, nenorociții aceștia se vede că-s blăstămați ,să nu le vadă! ! Niciodată n’am regretat atât de mult ca azi că nu sunt scriitoare! Le-aș da eu o pildă, vai ce pildă strălucită! Le-aș arăta că este fericire în vieață... Inchipueți, dragă, de-o săptămână am făcut o cunoștință nouă! Nu ne-am vorbit o vorbă,dar ne vedem în fiecare zi, și nu pot să-ți spun ce cântec dumnezeesc să-mi umple ființa întreagă! E un doctor în drepturi,candidat sosit de o săptămână în orașul nostru. In toată dupa amiaza, la aceeaș minută, trece pe sub fereastra mea. 11 simt când se apropie, chiar dacă aș fi în bucătărie, se uita da mine uimit și eu mă uit la el -ca la un zeu de care mi-e frică. Toată ziua trăesc pentru clipa când trece pe la noi. Doamne! Mi se pare că și el e de vină că-s nemulțămită cu foiletoanele și nuvelele din revistele noastre. Până acum tot le mai ceream. Și mi se pare că ochii lui mi-au dat putere să mă cert azi toată ziua cu părinții... Dar ce pot eu să-ți spun, dacă nu sunt scriitoare! Dac’ar fi pe undeva pe aproape un autor de-al nostru m-aș duce la el, l-aș săruta pe frunte, l-aș duce la mine acasă să mă vadă câtu-l de fericită, ca să-l pot face și pe el fericit. Căci sunt convinsă, ar fi pe deplin fericit când mi-ar scrie fericirea mea! A ta Dorina.