Românul, iunie 1914 (Anul 4, nr. 119-141)
1914-06-10 / nr. 125
Pag. 2. Noi am fost loiali și ne-am făcut datoria, dând de mai multe ori alarma. In toamna trecută, intr’un articol de revistă, am relevat situația penibilă pentru relațiile cu Austro-Ungaria, în urma evenimentelor din 1913, când atitudinea unor prieteni nu a fost la nivelul așteptărilor României. Relevăm persecuțiile întețite ale Ungurilor și întrebăm: înțelege Austria? Acuma, vizita țarului aduce din nou în primul plan problema orientării noastre politice. Și fiindcă Austria pare că s’a hotărât să nu vadă decât prin ochii Ungariei, întrebăm: înțelege Germania? Până ce vom dobândi un răspuns asupra felului cum prețuiesc puterile centrale rolul nostru în marele conflict ce se desinează intre Rusia și Europa peninsulară, noi, Românii, aducându-ne aminte de 1878 al Rusiei și de 1913 al Austro-Ungariei, suntem hotărâți să ridicăm puterea noastră militară până la limitele capacității noastre materiale și morale. Am fost loliali față de Rusia in 1878. Am fost loiali față de tripla alianță decenii întregi. Am fost loiali în 1913 și față de Balcani. Poporul s’a ridicat ca un uragan și, în timp de câteva zile, am aruncat peste Dunăre cea mai mare armată dintre toate câte au trecut până azi apele bătrânului fluviu. Și înainte, și după răsboiu, în timpul tratativelor de pace, am fost cumpăniți și loiali față de toți — chiar față de adversari. Așa vom fi și în viitor. Vom lucra cu credință în dreptatea cauzei noastre. Și vom fi prieteni celui mai cinstit dintre vecini, care, prin fapte, va dovedi realitate față de poporul nostru. Până azi ne-am întemeiat pe prietenii platonice. De acuma cerem reciprocitate. Și credem că nici un politic realist, nu ne va lua în nume de rău. — însuși adversarii ar trebui să ne disprețuiască, dacă am lucra altfel. IL „ROMÂNUL” Marți, 23 Iunie n. 1914. Necunoscutele.* Arad, 22 Iunie. Am zis că socoteala pe care și-o fac politiciani maghiari, unii dintre dânșii — cei mai mulți dintre dânșii putem zice: — de a forța înstrăinarea României de cătră alianța puterilor centrale, pentru ca cu acest chip acestea să nu mai aibă nimic, absolut nimic de zis împotriva politicei de hegemonie maghiară zdrobitoare de naționalități, — este o socoteală din care s’au lăsat afară, s’au neglijat, câteva necunoscute, ceea ce va face ca rezolvarea ecuațiunei în închipuire să nu se potrivească nicidecum cu rezultatul real ce nu va întârzia de a se impune. Prima din aceste mari necunoscute — pe care adecă politiciani maghiari nu vor să se cunoască sau să țină seamă de ele, este: — puterea de rezistență proprie a neamului românesc, — fenomen care într’adevăr trebuie să fie de mirare că n’a pătruns încă destul de adânc în convingerea și deci în calculele de viitor ale compatrioților noștri, după mai bine de o mie de ani de experiență, fără nici o îndoială hotărîtoare. Zadarnică va fi — dacă va fi să fie — încingerea Ardealului cu fortificații pe la cele zece strâmtori primejdioase dinspre România, — zadarnică în înțelesul acesta, că tăindu-ne, chipurile, orice legătură cu frații noștri din regat, și respingând cu o astfel de brutalitate România din sfera alianței puterilor centrale, s’ar asigura curânda noastră nimicire, completa noastră înghițire în apele maghiare... Nu sunt aceste ape destul de încăpătoare pentru un asemenea înec... De abia ne ajung până la glesne și ne pot da cel mult un guturai trecător. România, presupunând că ar triumfa politica acelora cari țin așa de mult să o învrăjbească cu monarhia ai cărei cetățeni nedreptățiți, dar pururea credincioși și leali suntem, nu va rămânea mai puțin pentru noi țara soră, pentru a cărei soartă și al cărei viitor vor bate pururea cu ardoare inimele noastre. Și pururea vom scoate și de aci tot mai multă put) Vezi articolul de pe pagina 2 din anul 117 al ziarului nostru. tere, ca să ne fortificăm și noi la rândul nostru rezistența noastră nebiruită față de orice încercări de cotropire, de desnaționalizare. Nu vom tăgădui că, cu disperate sforțări, maghiarismul va mai reuși să ciupească câte ceva de pe la marginile noastre etnice sau să-și mai atașeze pe ici pe colo câte un suflet pierdut, O dară grosul, blocul nostru etnic va rămânea neclintit de acuma pentru totdeauna, și sporul nostru va fi pururea mai mare decât vor putea fi vreodată ciuperile atât de laborioase ale desnaționalizării. Și chiar ceea ce am pierdut sau vom mai pierde, știm bine că nu e pentru totdeauna, că orice conștiință națională adormită e susceptibilă de redeșteptare, numai vremurile priincioase să vină și sâmburele să fie mântuit și să rămână trainic. Orice altă contemplare a posibilităților viitorului e înșelătoare și vană. Mai este însă o necunoscută pe care politicianii maghiari o eliminează în mod arbitrar și nesocotit din calculele lor. Este atitudinea pe care alianța puterilor centrale o vor lua, sau o vor păstra, față de încercările lor de a determina îndepărtarea unui aliat, pentru dânșii incomod, de către acea alianță. Având a alege între prietenia României, a întreg neamului românesc, și între sprijinirea năzuințelor asasine ale șovinismului grandoman maghiar, ce vor face acele puteri? Lăsa-se vor ele convinse de raționamentul că elementul maghiar singur ar fi chemat și capabil să susțină și să asigure existența monarhiei habsburgice și că deci numai el are să fie întărit, îngrășat și crescut mare cu orice preț și cu orice sacrificii, în interesul alianței, care are neapărată nevoie de o Austrie puternică? --- Sau vor rămânea la recunoașterea adevărului că o asemenea Austrie puternică, în care s’ar deslănțui tot mai crâncene și mai învierșunate luptele pentru existență ale naționalităților amenințate, n’ar putea fi decât o iluzie și o imposibilitate? Intre pretenția maghiarilor, de a fi lăsați să crească, nu în chip natural, ci pe spinarea altor popoare, cari însă de sigur că nu se vor da așa cu una cu două, — și între cererile noastre, cele mai drepte și raționale cari pot fi, lui, să ținem închise în dulapuri stofe de mii și mii de coroane, osândite să se decoloreze, să-și piardă strălucirea și să se taie pe la îndoituri. De aceea cred, că n’a fost tocmai fericită ideia cu odăjdiile. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria, când am intrat în sala din parter, unde erau aranjate obiectele din ceste patru luni din urmă. Părea că intri într un muzeu-giuvaer, în care nici nu știi ce să admiri mai mult: frumseța obiectelor expuse sau distinsul gust estetic, cu care erau orânduite. Cu totul alte obiecte, cu totul alt suflet, cu totul altă concepție. Mai ușoară, mai discretă și mai practică. Nu stofe greoaie, cari recer o muncă puțin instructivă și monotonă, de luni de zile, răpind vremea altor lucruri vrednice de învățat, și cari apoi zac nevalorizate, ci obiecte mai mărunte, perne, pernițe, sacheturi, covoare, cadre de tablouri ș. a. cari deși erau de o superioară valoare artistică, totuș nu-ți opreau înfiorată mâna, când aceasta îți aluneca involuntar înspre portmoneu. Directoara secției de industrie, dșoara Sofia Moisescu, precum se vede, și-a dat foarte bine seama, că dânsa nu e conducătoarea unui atelier de țesătorie, ci e directoara unei școli, unde elevele vin, ca să învețe. Iar roadele instrucției într’o școală de industrie atunci sunt mai bogate, când obiectele puse în lucrare, până a fi isprăvite nu recer, mai multă vreme, decât e necesară pentru a fi temeinic studiate. juns Felurimea obiectelor expuse dovedia îndeaurmărirea justă a acestui principiu. Iar cromatica lor minunată arăta, că în fruntea instituției stă o directoare, înzestrată nu numai cu un simț pedagogic și practic, ci totodată și cu un deosebit simț artistic. Am văzut multe expoziții de acestea în București; mărturisesc însă că arareori am avut satisfacția sufletească ce-am avut-o aici, când am văzut ce minunate efecte artistice știe scoate un talent armonizând culorile și motivele, adeseori rudimentare ale lucrărilor poporale. Ici o perinită în oliv, brun-verziu, reseda și argint, dincoace un cadru de fotografie în aceeaș gamă, colo un jachet roz, cu mărgele și mătase crème, lângă el o perinită chandron, bleu-watier și argint, dincolo alta în vânăt și galben-rosete, apoi covoare de Smirna, milieu-uri, — o întreagă risipă de frumuseți și culori, printre cari priveau răcoritoare plante exotice: aceasta era sala din parter. Ceea ce te frapau dela întâia privire era armonia culorilor, un lucru așa de rar obișnuit la noi, unde se încrucișează atâtea gusturi și unde se face așa de puțin pentru cultivarea simțului estetic. Asemănând între ele cele două săli, progresul e evident. Nizuința noastră trebuie să fie cultivarea cât se poate de artistică a țesăturilor românești, și răspândirea lor în cercuri cât se poate de largi, chiar și în străinătate. Iar pentru asta trebuie să ținem seamă și de practicitate. De aceea cred, că dșoara Sofia Moisescu a inaugurat direcția cea bună la această școală și că acesta e un mare merit. Aceleași principii le-a urmat și dșoara Bejan aplicând la toalete moderne motivele noastre și dând astfel câteva creații de toată frumusețea... Expoziția, mulțumită celor două directoare, a întrecut toate așteptările. Și credem că mulțumirea cea mai mare a simțit-o dna Maria Cosma, care ani de zile a muncit pentru ridicarea acestei școale și Dsale i se cuvine înainte de toate recunoștința noastră. Elena G. Munteanu. Mezzanotte... Signer. La nőtte parla e io l'ascolto... In parcul vechiu și solitar, Pe unde luna-și varsă larg splendoarea, Doar eu mai trec acum, cu pasul rar, Și-aștept, să -nceapă iar priveghitoarea... In parcul vechiu și solitar, Stau crinii ’n sfat cu dulcile glicine, Iar șoaptele, ce ’n rostul lor răsar, Sunt numai psalmi de slavă pentru tine... In parcul vechiu și solitar E-o noapte, cum nici când n’o să mai fie — Si ’n parc, sumezu-mi suflet de barbar Se ’nchină acum în aste versuri tie... I. COSTA.