Românul, iulie 1914 (Anul 4, nr. 142-161)

1914-07-01 / nr. 142

Pag. 2 „ROMÂNU­L” Marți, 14 iulie 1914, mai dă, și mai lasă, dar nici nu dă și nici nu lasă. Tulbureala asta, de nu știi ce e în rea­litate, opresiune sau libertate, e cea mai o­­portună politică guvernamentală, în timpu­rile de criză europeană. Dacă ne vom lăsa mulțumiți cu atât, e vai de noi. Dacă însă vom provoca lămurirea situației, — provo­­care demnă dar hotărâtă, negreșit! — ea nu­mai înspre binele nostru se poate lămuri. Se va isca o tulbureală complectă, o ba­bilonie modernă, însă în scurtă vreme ele­mentele se vor alege. Nămolul se va așeza la fund, iar apa va curge, liniștit și limpede, deasupra. Ca să trecem la realitate dela fi­gurile poetice, noua monarhie, curățită prin o furtună, pe Maghiari îi va reduce la rolul ce li se cuvine, iar nouă numai înălțare și în­tărire ne poate aduce. Cu „Fortwurstein”-ul de până aci nu mai merge! * Cât e pentru nădejdile noastre în viitor, da, e adevărat, am pierdut mult, prin aten­tatul dela Sarajevo. Totuși, să precizăm. Nu nădejdile ni le-am pierdut, ci punctul fix, de care se răzimau ele! Nădejdile de mai bine există și după a­­tentat. Există și ne păstrează toată puterea sufletească. Fericitul în Domnul moștenitor, Francisc Ferdinand de Este, dădea oarecare siguranță, oarecare valoare concretă — nu și tot atâta realitate — nădejdilor noastre. Ni se părea că știm, nu numai că simțim, ce mari schimbări se pregătesc, ce mult bine ne așteaptă pe urma acestor schimbări. De a­­cuma nu ni se va mai părea că știm, de simțit însă Vom simți atât mai intensiv, marea prefacere, ce trebuie să regenereze în curând și temeinic bolnavul organism al patriei noastre maștere. Arhiducele, răpus mișelește, era simbolul acelor mari prefaceri mântuitoare. Simbolul a dispărut, dar nevoia adâncă, pe care o în­fățișa, nu poate fi distrusă nici de bombele lui Cabrinovici, nici de browningul lui Prin­cip, nici de discursurile narcotice ale contelui Tisza! Nevoia marilor prefaceri reciește în mulțime, și după dispariția celui ce se simbo­liza, ca o icoană adorată. Vecitește, dospește, și se apropie de timpul, când va trebui să dea roadă. , ■ Evoluiază și dinastiile, nu numai popoa­rele! Spiritul timpului operează nu numai în psihologia mulțimelor, ci și în psihologia re­gilor! Iată cum se va face, de arhiducele Ca­rol Francisc Iosif, deși la fire un adevărat moștenitor al veneratului nostru monarh de azi, al lui Francisc Iosif, chemat la vremea sa, în fruntea trustului austro-ungar, se va dovedi un evlavios moștenitor al lui Fran­cisc Ferdinand, al cărui elev și prieten a fost, și al cărui testament politic va avea să-l exe­­cute. De ajuns deci cu bocetele! Plânsetele noastre isvoresc din durerea și din alipirea slugei credincioase, dar cine le vede, crede că isvoresc din desnădejde. Așteptarea încordată — durere, aștep­tare, în loc de muncă încordată! — fac ca isbucnirile durerii să fie spasmatice. Să fim mai bărbați. Să ne urmăm cărările. S’a lăsat noaptea pe cale­ apucată? Am obosit de încordare? Să poposim câteva cea­suri, să ne punem la odihnă, nițel, ca mâne­­ci să putem mâneca — des de dimineață! DIN ALE HODOROGULUI. Ni se scrie: La înființarea episcopiei celei ungurești s’a produs o ură și nem­ulțămire nemaipomenită în sufletele tuturor Românilor, s’a produs o ade­vărată revoltă în inimile acelora, cari au tre­buit să primească acest cal troian, deși nu s’au dorit. S’a pornit o adevărată luptă, care și-a luat sfârșitul cu procesul monstruos din Săt­­mar. Durere, că s’a stins lupta chiar în mo­mentul când ea trebuia să ia proporții măi ui­mitoare și hotărâtoare. Și pentru ce? Pentru­­că ne-au desarmat ai noștri, trim­ițându-ne revizuirea. La acest zvon am tăcut cu toții ca peștele ’n apă — pentru că am sperat, am vi­sat la revizuire. Acum însă știrile cele mai nouă ne răpesc toate nădejdile. La Dobrițin se fac d­esmințiri destul de categorice chiar și organizarea, împărțirea diecezii în protopo­piate, e o clasică dovadă. Planul e gata! Ce e mai dureros însă că la toate aceste cooperează și asesori conzistoriali români. A­­ceștia de mult s’au împăcat cu calul troian, în sufletele lor cândva revoltate a luat sălaș li­niștea, supunerea, servilismul și trădarea. La conzistorul din 2 iulie a. c. au participat IOAN MIHALCA (Jidani, com­. Sătmar) IGNATIE SZABO (Leta-mare, com­. Bihor) și BOERIU din Săcuime. Un triumvirat admirabil! Ne mirăm îndeo­sebi de bătrânul preot Mihalca. N­ credeam cu mult mai tare, credeam că aparține taberei noastre. Dar așa se vede, că cu bucurie s’a a­­propiat de blidul cel cu linte al episcopului Mi­­klóssy. Din hotărârile conzistorului nu cunoaștem toate amănuntele, deoarece preoții noștri sus amintiți de când servesc la alt domn sunt mai mistici și tăcuți. Atât știm, că dlui Mihalea mul­tă rupere de cap i-a pricinuit — până ce între cei trei teologi români primiți Prea Veneratul Conzilor l’a numărat și pe nepotul său. Mai știu, că vlădicul s’a declarat, că bărbile preo­ților pot rămânea „neatinse”, — dar despre su­fletele lor nu s’a declarat Miklóssy—așa se ve­de, că are bune chezășii... Fapta e cea mai bu­nă dovadă! — Coresp.” Ce scriu alții: „La 21 Iunie ”. — scrie „Flacăra" din București — s’a împlinit un an de când St. O. losif a închis ochii pentru totdeauna. Dispărut din­tre noi aproape în mod misterios, pe când oștirea noastră se pregătea să cucerească noul glorii pa­­triei, moartea lui Iosif a rămas legată de însuflețirea cu care s’a făcut mobilizarea­­­ de biruințele ace­lor vremuri de entuziasm si eroism. In accentele însuflețitorului său imn: „La ar­me!’’ s’a făcut mobilizarea și cu chemarea lui în inimi si ne­bune au plecat încrezători în biruință și s’au întors mândri de isbândă ostașii noștri în campania anului 1913: La arme, cei de-un sânge și de-o lege! La arme, pentru neam și pentru rege! Când patria ne chiamă sub drapel Datori sunt toți copii ei s’alerge, Să-l apere, să moară pentru el1! De aceea, Iosif a fost și va rămânea pentru noi nu numai poetul delicat al „Patriarhalelor", cântă­rețul duios al dragostei nefericite, traducătorul abil al atâtor opere străine de seamă, ci și bardul na­țional, poetul mobilizării, artistul care­ a făcut legă­tura trainică dintre literatura noastră și clipele de glorie ale anului 1913. El cel dintâi a avut intuiția biruinței ce ne aștepta. Dovadă, cu câteva luni în­­nainte de mobilizare, el chema, pe Români la fapte vitejești. Iar în timpul răsboiului, avântul lui a sti­mulat și a călăuzit entuziasmul tuturor. Azi când s’a împlinit un an de la tragica lui moarte, s’ar cuveni în semn de pioasă aducere a­­minte să se așeze, cu toată pompa militară medalia „Avântul Țării” pe mormântul aceluia care a meri­­tat-o cel dintâi. P- L. La moartea lui Mihail Eminescu. De Petru Vulcan. A fost isvorul limpede de lumină, de iubire de neam, de patriotism fără prihană, de slăvirea tre­cutului; a fost Omer al limbei române, pe care ne-a redat-o „ca un fagure de miere — limba veche și înțeleaptă”; a fost poetul filosof, care a simțit, a iu­bit, a cântat și­ a suferit pentru toți ; a fost inima cea mai nobilă, inteligența cea mai sclipitoare, ge­niul nostru cel mai de preț De aceea, noi generațiile, cari ne-am adăpat la izvorul simțirei Maestrului, avem nu numai admi­­rațiune pentru opera sa, ci și o dragoste sfântă ca pentru un mucenic al neamului care a fost printre noi și orbi nu l’am văzut, ne-ia grăit într’o limbă dumnezeiască și surzi nu l’am auzit, căci pe atunci noi construiam gări și de zgomotul ciocanelor ni se auzia cântecul Maestrului, vorba dlui A. Vlăhuță, demnul său succesor. * Moartea lui Eminescu m’apucă în grădina Bi­­bescului, vechiul și primitivul parc al Craiovei, (15 Iunie 1889), unde veneam să preparăm examenul clasei a V, în calitate de elevi ai liceului Carol I, din acel oraș, subsemnatul, Opran Potârcă, ac­tual inginer al C. F. R., Iancu Panaitescu, actualul director general al polițiilor și siguranței generale a statului, Tudor Samitca, magistrat la curtea de apel din Paris și Dr. Bönchis, fruntașii clasei noa­stre. Mi-aduc aminte ca acum. In ziua aceea pre­param istoria. Eu mă retrăsesem pe malul heleșteu­lui, când un piciu de copil începu să strige cu vo­cea lui stridentă: „Universul” de azi cu moartea poetului Emi­nescu! Vestea aceasta mă năucise. Am închis pe foc istoria ale cărei pagini nu mai eram în stare să le înțeleg și făcui semn vân­zătorului de ziare să vie să-mi dea „Universul”. Cu sufletul și mâna tremurândă străbătui rân­durile cari vesteau tragica moarte a marelui poet. Fiind singur pentru moment, căci fiecare din colegii mei își căutase o retragere ca să poată în­văța istoria, pentru ca în urmă să ne ascultăm, simțit că ochii mi se împrietenesc de lacrimi și am plâns ca un copil ce eram între străini, lipsit de mângâierea familiei, lipsit de cer și de pământ, înconjurat doar de dragostea colegilor mei cari țineau la mine mai mult ca la un frate și din cauza suferințelor morale care-mi brăzdase fata, îmi zi­ceau „moșu” sau „bătrâna” nostru. Plângând m’a găsit colegul Panaitescu pe malul heleșteului și la întrebarea lui repetată: „ce ai mă bătrânu meu de plângi”, eu i-am întins ziarul să cetească zdrobi­toarea veste. Dintr’o aruncătură de ochi Iancu a ghicit rostul lacrimilor mele. El dete fuga de anunță celorlalți trista veste și le spuse cum m’a găsit plângând pe malul heleșteului. Veniră tăcuți și într’o atitudine de resemnare lângă mine. Se uitau cuminți și îndurerați la mine, care mă încercam zadarnic să-mi svânt lacrimile cu batista și fără a îndrăzni nimeni să mă mai în­trebe ce am, mă imitau, jelind sărmanii mei colegi și ei pe cel mai mare fiu al neamului nostru care se stinse la ospiciul Suțu la vârsta numai de 39 ani. Tot eu am întrerupt tăcerea: — Băieți, eu nu mai dau nici un examen; mă duc la București; tin să asist cu ori­ce preț la înmormântarea lui Eminescu. Se priviră mirați unul pe altul și nimeni n’a îndrăznit nici să mă aprobe, nici să mă contrazică. Voi vedeți-vă înainte de lecții, căci eu mă simt incapabil deocamdată pentru așa ceva. Mă duc la d. director să-i cer voie că vreau să plec la București și să rămân să dau examen la toamnă. Am plecat lăsându-mi colegii zăpăciți în gră­dina Bibescului, iar eu m’am dus glonț în cance­laria direcțiunii liceului, unde am găsit pe directo­rul nostru lucrând cu secretarul său la situația ele­vilor. Și arătai în câteva cuvinte cauza ce rr­ă adu­cea aici. Ei mă priviră fix în ochi și cum prin aceste fe­restre ale sufletului cea­ră ce se petrece în mine, îl auzii pe director: — Simțirea care te stăpânește, te onorează și pe dta și instituțiunea căreia apariii. Insă e vorba de viitorul dtale, eu te sfătuiesc să te resemnezi, cum ne resemnăm și noi, căci și pe noi ne costă moartea marelui poet și cum vezi nu dezertăm de la datorie. — Am înțeles d­e director, de aceea am venit să vă cer sfatul. Mi-au strâns mâna amândoi în semn că m’am pătruns de sfatul lor și am revenit la Bibescu să prepar examenul clasei a V. Am promovat al 12-lea din al 4-lea cum promo­vasem în clasa precedentă. Motivul? Obida care-mi stăpânea sufletul și prin care nu trecusem nici când am pierdut părinții, căci pe a­­tunci eu ne aveam mai mult decât de trei ani. Așa a iubit generația noastră pe Eminescu.

Next