Românul, august 1914 (Anul 4, nr. 170)
1914-08-02 / nr. 170
Anul IV Arad, Sâmbătă 2/15 August 1914. Nr.70 “"abonamentul Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România $1 străinătate : Pe un an . 40.— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. REDACȚIA IN ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi N-rul 1/a INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii Manuscrise nu se innapoiază. Ultima oră. Pe câmpul de bătae. — Dela corespondentul nostru. — St. Domnule Redactor! Poate veți putea folosi de știrile ce vă scriu: Tunurile noastre de aci au sdrobit după o canonadă de vre-o 9 ore tunurile cele sârbești și au dărâmat Semedria și toate fortărețele mai mici pe linia aceasta, tot să află în flăcări. Ofițerii și cătanele noastre să poartă cu un curaj admirabil, deja așa de tare s’au dedat cu granatele Sârbilor, de nici nu să mai uită în sus când vine vre-o granată sârbească, ci fac numai glume. S’au dovedit că granatele sârbești sunt fabricat rusesc făcute în 1904/5 în arsenalul austriac din Wölersdorf — dar și munițiunea ce au căpătat’o dela Rușiei pe gătate. Intre tunarii ce sunt concentrat aci sunt partea cea mai mare români— să poartă foarte brav — ziua lucră cu tunurile și când îi „rost” încep sa doine. Vă salut. C. B. Einj. Fr. Rezerve Feuerwerker, Schwere Haubitz divizion 7. Kevevár. RUSIA DECLARĂ RASBOI TURCIEI. Constantinpol. — In zilele din urmă ambadonul rus a fost de mai multe ori la ministerul de externe, unde în numele guvernului său mai întâi în ton rugător iar apoi amenințător a cerut guvernului turcesc deschiderea Dardanelelor și permisiunea pe seama Rusiei de a-și trece flotila Mărei Negre prin Dardanele în Marea Egeică, deci, în Marea Mediterană. Guvernul turc a respins în modul cel mai hotărît cererea precum și amenințarea rusească. Constantinopolul e pregătit pentru orice eventualitate și în fiecare moment se așteaptă declararea de răsboi din partea Rusiei. Populația face demonstrații pentru monarhie și Germania, cerând răsboiul cu Rusia. Intrarea Dardanelelor e păzită de 3 cuirasate turcești. O scrisoare a d-lui Ion Agârbiceanu. Die redactor! N’am fost farsori, n’am vorbit și n’am scris din vânt când am accentuat atât de des că poporul românesc e unul dintre stâlpii cei mai puternici ai Țării. Ieri, mulți nu ne-au crezut pe cuvânt, azi, în fața faptei, toți concetățenii au cuvinte de admirare pentru purtarea strălucită a poporului românesc din Ardeal și Ungaria. Dumnezeu a rânduit să se facă lumină deplină în sufletele tuturor acelora cari nu se puteau apăra de umbra bănuielii față de noi. Graba, hotărîrea, acurateța cu care a răspuns neamul românesc poruncii preaînalte de mobilizare generală, arată încă odată nobila lui obârșie dintr’un popor de ostași sobri, calmi, neînfrânți. împlinirea datorinței cătră patrie n’a trebuit să fie deșteptată acum în popor, ea trăia în acest neam tăcut și muncitor de veacuri multe, și va trăi în veci de veci. E concrescută aceasta datoriață cu sufletul românesc, și de aceea trădători nu s’au pomenit niciodată între Români, ori în ce armată ar fi servit. Pe lângă marea moștenire a părinților, poporul nostru este și acum adânc religios. Apărarea țării e pentru dânsul o datorință sfântă în cel mai strict înțeles al cuvântului; își dă vieața, dar jurământul cătră împăratul în veci nu și-l poate călca. Rezervele noastre, cari s’au concentrat în Sibiiu, Alba-Iulia și Făgăraș, au plecat din întâia zi de mobilizare ca un potop. Duminecă, în 2 August, în Sibiiu nu mai era chip să te miști. Anul trecut, când cu mobilizarea în România, ne miram cetind că rezerviștii se urcaseră chiar și pe coperișele vagoanelor; ei bine, acelaș spectacol însuflețitor ni l-au dat rezerviștii români cari grăbiau în cele trei centre pomenite. Am văzut șefi de gări cari se uitau a minune la acești voinici aspri cari se urcau cu mișcări repezi și inundau în câteva clipe acoperișele vagoanelor. Din satele mărginașe, sate mari și puternice, au plecat de la 200 inși în sus. Aud c’au plecat chiar și câte patru sute dintr’un sat. Calmul și hotărîrea românului ce pleacă sub drapel o arată în chip neîndoios faptul că cei mai mulți au ținut să se spovedească și să se cuminece. Bisericile noastre au fost deschise de Vineri seara aproape neîntrerupt, și în cele mai multe Duminecă în 2 August s’a slujit liturghia de cu noapte, ca să se poată împărtăși cei cari plecau. Mi se pare că se pornești cu atâta gravitate pe un drum, din care poate nu mai este reîntoarcere, însamnă foarte mult, înseamnă că ești conștiu, în gradul cel mai înalt, că datorința ce ai de împlinit trebuie să te ducă sau la biruință sau la moarte, nici odată la o fugă rușinoasă. Nu numai țărănimea, dar toată pătura noastră cultă, incepând la învățători și preoți, au plecat cu aceeași grabă să facă datorință.""Samicita, in 1 August . rata de mobilizare am văzut în bioliu peste patruzeci de preoți cari s’au prezentat să-și facă datorința. Se înțelege, cei mai mulți am fost trimiși acasă. Dar cred că este o dovadă vie, această atitudine a preoțimii noastre, că suntem și acum, cum am fost din veci, un trup Jules Lemaître. De Vasie Stoica. Nu-mi aduc aminte, în ce revistă umoristică am văzut mai dăunăzi un desen, care înfățișa pe „mibretul” Albaniei Wilhelm de Wied jucând cărți împreună cu „marele” strateg Prenk Bib Doda și cu rusofilul politician de sărbători, contele Mihai Károlyi. Iar legenda pusă în gura „mbrețului” glăsuia semnificativ: „Ciudată lumea asta! Cât s’a pornit alături un alt joc mai mare, îndată ne-au părăsit toți „chibiții” și au trecut de partea cealaltă”. Ei bine „chibiții” aceștia, marele public european, al cărui dor de senzație era satisfăcut până acuma numai de producțiile celtor trei voinici, are acum în fața sa scena stropită de sânge a unui răsboi, căruia nu i se poate asemăna decât doar vijelioasele vremuri ale migrațiunii popoarelor. Cine o să-și bată acum capul cu niște insurgenți sălbateci sau cu politica unui naiv? Urletul tunului și ropotul mitralieri înnăbușe orice alt glas de-ar fi acesta chiar și strigătul de biruință, sau gemătul de agonie a celei mai strălucite personalități culturale a zilelor de astăzi. Astfel moartea lui Jules Lemaître, întâmplată acum o săptămână, care altădată ar fi stârnit interesul întregei lumi literare contimporane, a trecut aproape neobservată, înregistrată abia ici-colea printre micile știri ale ziarelor, ca o dovadă, că în vreme de răsboi nu numai că fac muzele, dar nici cuvintele lor de altă dată nu mai află răsunet. Dacă ar fi tipat și el cu fiecare prilej în fața statuii Strasbourgului din Place de la Concorde, dacă ar fi declamat și el vorbe mari despre „revanșă”, descărcându-și prin tăria ocărilor ura, neputincioasă pentru acel 1870, ca Paul Deroulède, dacă s’ar fi amestecat și el în deplorabilele zizanii ale Republicei, așa de potrivite pentru a-și face reclamă, — atunci cu siguranță, moartea lui ar fi fost privită ca un mare eveniment al vieții franceze, evenimentele de azi i-ar fi lărgit și mai mult proporțiile valorii, iar ziarele l-ar fi patentat cel puțin cu aceeaș înduioșetoare stăruință, cum parenta „Le Temps” mai alaltăieri pe bunul Adrien Hébrard. Jules Lemaître n’a fost și n’a făcut nimic din toate acestea. Suflet înzestrat cu deosebite calități artistice, a fost înainte de toate un înțelegător și un analist al activității, ce se petrece în sufletul unui artist, când creează, și al procesului, ce se pornește în sufletul publicului, când gustă creațiunile artistice. Și acelaș a rămas și când s’a avântat câteodată pe terenul politic Dacă am putea împărți forțele necunoscute, cari alcătuiesc sufletul nostru, în forte calculative cari regulează bunăstarea noastră materială și îndrumă mersul vieții politice, și în forțe artistice imaginative, cari plăzmuiesc operile artistice, sau răspund ca niște resonatori în fața acestor plăzmuiri făcându-ne să le savurăm frumsețea, am putea spune cu siguranță, că Jules Lemaître ca oricare artist adevărat numai pentru aceste din urmă a avut înțelegere deplină, că era în stare, mai curând să analizeze și să-și deie seamă de nașterea și desvoltarea celor mai ciudate complexe de sentimente, decât să judece cu destulă obiectivitate un important eveniment politic, întemeiat pe cifre, în ale căror taine el nu știa pătrunde. De aci se explică prea puțina importanță politică la care s’a știut ridica, deși nu ambiția îi lipsea. A fost suflet de artist în adevăratul intens al cuvântului. N’a avut un deosebit talent de creator. A fost înzestrat însă cu cea mai desăvârșită putere de-a pătrunde operele poetice, de-a le urmări structura conținutului, de-a căuta legătura între conținut și formă și de-a le judeca fără preocupare valoarea. Nu și-a fixat puncte de teorie estetică; nu a căutat niciodată, să tragă opera poetică pe calapodul anumitor reguli și să rostească aprobarea sau osânda, după cum opera se potrivea acestui calapod. Știa bine, că frumosul e așa de variat, că înțelegerea lui e deosebită nu numai dela veac la veac, sau de la clasă la clasă, ci chiar și de la om la om. N’a judecat deci după anumiți paragrafi cu pretenții de veșnicie în critica literară. Opera poetică a privit-o întotdeauna din punctul de vedere al conținutului ei și al influenței, ce-o poate avea acest conținut asupra cetitorului. S-a considerat ceea ce spune Faguet că-i adevăratul critic: un simplu cetitor, care-și dă sea-