Românul, ianuarie 1915 (Anul 5, nr. 4-5)
1915-01-25 / nr. 4
Anul V. ABONAMENTUL: Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România «1 străinătate , Pe un an. . 40 — francL Telefon pentru oraș și interurban Mr 7^0 Arad, Duminecă 7 Februarie (25 Ianuarie) 1915. sssissimsrn n misiiffiinMirii irnii irnr [UNK]finir • miiiiw i TÎihwimfTrtriihfri^^ n turnir r ~rrr ^ tiôir~ nn TihrriTiTifilTifiT ' n lîBTi ROMANUL __Jirul 4. REDACȚIA SI ADMINISTATIA Strada Zrínyi Nrul 1/a INSERȚIUNILE se primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se în Vraja graiului părintesc. Darurile cerute de răniții români. Foaia „Viitorul" din București scrie sub titlul de mai sus următoarele: Am cetit în ziarele de peste munți călduroase apeluri pentru a se strânge cărți românești cari să fie trimise răniților români de prin spitalele Austriei. Cel mai potrivit dar pentru sfintele sărbători erau cărțile acestea, cari după însăși cererea răniților români, mai ușurează suferințele lor de surghiuniți ai soartei. Autoritățile militare austro-ungare au dat voie să se trimită astfel de cărți și-mi închipui că s’au strâns destule ca să se facă auzit prin sălile spitalelor străine glasul românesc atât de scump fraților noștri cari și-au făcut cu bravură și dezinteresare datoria către împărat și rege. Este în dorința aceasta de-a auzi cetind tovarășul, care știe carte în limba părinților, o caracteristică a gradului de desvoltare a conștiinței naționale peste munți și încă dovadă a firei așa de mult înclinată spre o cultură și luminarea sufletului a poporului român. Răspândiți prin „străinătăți”, cu brațele amputate și picioarele sdrobite, răniții români simt că-i arde un foc nedomolit după căminurile lor, care-i doare mai cumplit ca rănile lor. Desigur că pe toate fronturile de luptă acest dor de cămin tulbură clipele de liniște, — timpul atât de prețios între două atacuri, — ale bravilor ce nu precupețesc jertfa supremă pentru patrie. De nicăiri însă n’a răsunat mai dureros strigătul ca din spitalele Austriei, de unde a pornit rugăciunea atât de puțin pretențioasă. ..dați-ne cărți în graiul nostru”. Dacă răniții și bravii ce luptă pe toate fronturile au avut partea lor din milioanele de cadouri ce stau , strâns de cei de acasă — bunătăți din puținele bunătăți ce au încercat să veselească masa Crăciunului îndoliat — răniții români n’au primit cu voie bună decât cărțile ce așa de frumos și domolit le vorbesc de căminurile risipite între Carpați, Murăș și Tisa. Nu îndestularea bunătăților așezate cu milă, de-o mână fină și delicată, pe masa de la căpătâiul lor, le-ar da o clipă de mulțumire. Nu. In darul ce se restrânge de pe albeața zidurilor sălilor de spital, „pânea sărbătorilor” e mai amară decât chinuita lor spartă de oameni sărmani și robi. Sufletul lor tresare numai sub puterea luminei ce izvorește din slovele cărților ce așa de duios tălmăcesc durerile și bucuriile lor. Sub vraja graiului de acasă, rănile nu mai dor, Iar gândul fuge fermecat sub puteamintirilor,F* mi văd hctîtF în căile de sub streșinele dealurilor împădurite, maimele plâng înăbușit de teamă să nu deștepte copilașii cari gem în vii dupa cei plecatori, colo pe câmpia Mureșului, nu aud cântecele de jale din guri de fecioare ce se ridică spre Cel Puternic... Simt însă jalea nostalgiei cuiburilor părăsite atât de năprasnic, și fără speranță de a le mai revedea. In armonia cuvintelor ce picură în tăcerea de mormânt a sălilor, ei prind șoaptele de altădată și nimicurile clipelor de fericire li se par podoabele unei vieți trăită abia pe jumătate și atât de puțin prețuită. Răniții străini se vor fi mirând de lacrimile ce picură pe obrajii veșteji de boală și suferințe ai tovarășilor. Ei nu pot înțelege cât prețuesc cărțuliile acelea cari strâng într’un mănunchiu atâtea dureri și bucurii ale neamului oropsit. Ci poate numai vre-unul, dintr’un colț uitat, prisonier în țară străină, să plângă de jalea acestor străini în propria lor țară. afciSÍ „Ca să vină tata iară!“* Foae verde de smochină Luai și eu peana în mână Ca să scriu o poezie Precum mi-a umblat și mie. Foae verde de pe spine Am trăit în mare bine, Dar acum e vai de mine. Foae verde siminic Am rămas de tata mic, Foicică d’a de vite Că s’o dus la cătănie Nu s’o dus de voia lui Ci de voia craiului, O rămas vite și plug Și nu pot ca să le ’njug. Când de-acasă a pornit In Aiud el s’a oprit, Acolo trei zile a stat Și-apoi mi s-a îmbrăcat, s’o dat pușcă și cuțit * Această poezie este compusă — după cum ne anunță d. preot Al. Trif din Făget — de un băiat în vârstă de 13 ani. Și tornistări de 'ngrijit Și pătrântaș’a încărcat Gloanțe, haine de ’mbrăcat, Și cu flori l'a ’mpodobit La Galiția l’a pornit. Și a mers o săptămână Ziua noaptea pe mașină*). Cum granița a lăsat Mașina n’a mai umblat, Și-apoi l’a pus rând frumos Și-a plecat pe drum în jos, Pe sunetul tobelor Spre scurtarea zilelor, Pe sunetul trimbiței Spre scurtarea vieței, Foae verde busuioc Să tină cu Busuioc. Vai de mine ce să fac Că rămân copil sărac, Că tata e -n țări străine Știe Dumnezeu când vine, Că tata e 'n țări departe Nu ne mai vine nici carte. ') raniță, borneu, viței. *) cartușieră. ") Tren. Bobotează la râul Prut. Corespondentul nostru din București ne trimite următoarea știre foarte înduioșătoare: In orășelul Târgul Fălciu, de pe malul Prutului, serbarea botezului apelor s’a făcut cu [UNK]> ceremonie deosebită. După ce s’a terminat slujba din biserică, preotul, îmbrăcat în odăjdii și înconjurat de un foarte mare număr de drept credincioși, a pornit la malul Prutului. Acolo se afla postul de grăniceri români și jandarmii rurali, înșirați pe malul apei, precum și numeroși locuitori. La sosirea preotului cu sfânta cruce, și cu cortegiul ce-l înconjura, crvi HaHan Ha* onorurile. In acest timp numeroși locuitori din Basarabia s’au adunat și‘ei pe fiul Pe’si numărul lor creștea mereu, mai ales câta soldații * uși au fost duși de ofițerul lor să asiste la serbarea sfințirei apelor. La orele 11 și jumătate preotul Ion Motln, începând cântarea: „In Iordan botezându-te", ostașii români au tras o salvă în aer, la care au răspuns ostașii ruși tot cu o salvă, pentru onoruri, pe când populația de pe malul din Basarabia sta îngenunchiată și cu capetele descoperite. In momentul când preotul a aruncat crucea în apă, muzica cânta și mulțimea de creștini de pe ambele maluri ale Prutului a isbucnit în strigăte de ura! ...De când au prins a se bate Nu mai sunt oameni pe sate Numai femei supărate Și copii mulți mititei Și bătrâni ca vai de ei. Foae verde de pe spine Vai Doamne rău e de mine C’acuș primăvara vine, N’are cine purta plugu Că eu nu’s harnic de lucru, Că eu sunt prea mititei Și nu sunt harnic de el. Doamne pune pace ‘n țară Ca să vină tata iară, Să-și lucre lucru acasă Copilașii să-și grijască, Foaie verde trandafir si făcută de un copil, Foaie verde de pelin Rămas de tată străin, Foaie verde Iedera In cheamă Petru Popa, Foaie verde lemn domnesc Din Făgetul românesc.