Românul, septembrie 1915 (Anul 5, nr. 35-38)

1915-09-06 / nr. 35

Jl-ta Anul V. ABONAMENTUL: Pe un an . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an. . 40.— franci. Telefon Nr. 750. pentru oraș și interurban Arad, Duminecă 619 Septemvrie 1915. Nm. 35. ROMÂNUL REDACȚIA Și ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi Nr. 1­ a INSERTIUNILE se primesc la admini­strație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se în­­napoiază. Un centenar. — 15 Septemvrie. Legea creștinească ne îndeamnă să săr­bătorim amintirea acelora, cari și-au jertfit vieața pentru adevărata mântuire. Sfinții, martirii, mucenicii, cari au sucombat în urca­rea Calvarului alături de fiul omului; jertfele, sacrificiile, plocaustele aduse pentru divinul principiu al iubirei desinteresate și al blânde­­ției mielului lui Dumnezeu vor rămânea pu­rurea în conștiința omenirei. Amintirea lor va jalona drumul, arătând etapele, unde ne oprim pentru o scurtă recu­legere sufletească. Dar voi martiri ai neamului și culturei românești, umbrei voastre sfinte cum ne vom putea închina? Se împlinesc astăzi o sută de ani de când marele Gheorghe Lazar fu desti­tuit de la catedra seminarului din Sibiiu, unde mintea sa luminoasă, iubirea sa de neam și avântul său magic promiteau să aducă cele mai frumoase roade sorții noastre vitrege, pregătind terenul arhiereului Șaguna. Mormântul de la Avrig e în părăginire, vremuri grele, cum rar a văzut istoria, ne îm­piedecă de a da zilei toată solemnitatea. In­tre alte împrejurări ne-am­ fi închipuit de­si­gur un grandios pelerinaj al întregei tinerimi românești la mormântul aceluia, care a fost cel mai mare dascăl al ei. Ne-am­ fi prosternat cu toții la gândul vieței lui de martir, în fața aureolei de sbucium­­ și chin pentru un ideal. Idealul lui Gheorghe Lazar și destinul Ardelenilor, iată o pagină a istoriei noastre culturale! Dar vina n’o poartă numai obstacolele maștere, stăvilarele de ne­înlăturat ci ea rezidă mai vârtos în micimea de suflet a ace­lora, aduși de întâmplare la cârma bisericei noastre. Acești oameni „mici la suflet, mari la patimi”, cum spune Eminescu, al căror pro­totip pare episcopul Vasile Moga, au contra­carat din motive meschine și gastrice acti­vitatea luminoasă a adevăraților noștri băr­­bați-conducători. Idealul lui Gheorghe Lazar și oportunis­mul lui Vasile Moga! Unul își pune de scop creșterea unei generații luminate de preoți, fiind convins de rolul covârșitor al acestora în educația poporului, cellalt nu urmărește decât umflarea pungei prin hirotonirea unor noapți și plasarea nepoților săi în funcții grase; unul muncește zi și noapte pentru edarea de manuale, a căror lipsă se simțea atâta, cel­lalt urzește intrigi și opune toate piedecele spre a opri tipărirea lor, de teama să nu fie întunecat; unul se închină plin de smerenie față de tisturile varmeghiei, cellalt nu cu­noaște alt arbitru afară de conștiința sa, care îl îndemna să-și jertfească toată străduința și tot elanul numai și numai pentru mărirea și fericirea neamului, din care făcea parte. Și apoi sfârșitul acestei lupte a întune­­recu­lui cu lumina! Gheo­rghe Lázár a trecut Carpații, ca în scris și cu graiul viu să devină antiluptătorul culturei naționale și să înte­meieze școala națională din regat. De atunci istoria s’a mai repetat și se repetă! Dar astăzi când privim măreața operă, care s’a ridicat din aceste modeste începuturi, să uităm pe moment durerea. Să ne mângâie gândul, că dacă împrejurări nenorocite ne-au oprit de a ne întrăma noi din munca ideali­știlor noștri, ea nu s’a pierdut în zadar. Mân­dri să ne învederăm, că din Ardeal a isvorit lumina, și lumina va fi biruitoare! Numele lui Gheorghe Lazar va rămânea pentru totdeauna imprimat cu caractere de aur în istoria neamului nostru. Vieața lui sobră, cinstită și muncitoare îl face demn de epitetul „erou” al lui Carlyle. Din fragedă copilărie dedat la muncă, dotat de la natură cu fascinante calități intelectuale, sporite cu zel în cursul studiilor de filozofie și drept la universitatea din Viena, el și-a dat maximul de contribuție, bine­înțeles contingent de îm­prejurări, neamului său. Pornind pe urma lui s-a ridicat o generație fericită, care a pus baza celor mai înalte institute de cultură ro­mânească, Academiei și Universității din Bu­curești. In fața­­ celei din urmă e așezată statuia lui Lazar; rămășițele lui pământești odihnesc în mormântul de la Avrig, dar spiritul său con­crescut cu concepția culturei românești este și va rămânea nemuritor, planând în tot lo­cul, unde se va vorbi sau se va cugeta despre trecutul și viitorul nostru. Și vor veni alte generații mai fericite, când i se va ridica un mauzoleu pe modestu­l mormânt, și idea sădită de el a școalei națio­nale va înflori aducând pretutindeni roadele, cele mai bogate. In tot cazul neamul care a dat atâția martiri ai condeiului, și astăzi dă atâtea jertfe de sânge, merită cu vârf această răsplată. Să ne mulțumim însă până atunci ca, oprindu-ne o clipă cu gândul la măreața fi­gură a marelui bărbat, să relatăm cauzele, care în 15 Septemvrie 1915 lăsară aproape pieritor de foame pe martirul Gheorghe La­zar. Țiganul la rugăciune. Intr’o Sâmbătă pe seară, un țigan de ceia cu „undrele și sule de vânzare” se întorcea prin­­tr’un sat spre bordeiul lui. Cum era singur pe drum și cum nu câștigase în ziua aceea decât o străchioară de mălai, țiganul era amărît și mergea dus pe gânduri. Rumânii isprăviseră și ei porumbul și cei cari mai aveau, n’aveau ne­voie să cumpere dela el undrele și sule. Țiganul mergea și vorbea singur, de credeai că mai e cu cineva pe drum. Așa au unii oameni năra­vul să vorbească singuri. Trecea tocmai pe dinaintea bisericei. — Iaca na, — vorbia el — șoșoiu în cazare, părintele Pesmet în cale și muieri cu doniți goale... Noroc n’am avut, decât de cânt, să mă latre și să mă’ntinză de nădragi, să-i rupă și p’aia!... In dreptul bisericei, văzând ușa deschisă, se opri în loc și tăcu mult. — Haidacare... Maica Preascurată, d’ași ru­ga-o $i eu odată, cum o fi bogată, nu mi-o da și ea ceva? Și porni drept la biserică. Dascălul intră în altar și acolo pitit în dos, alese zi era Duminecă. De vecernie nu se mai po­menea, fiindcă popa o desființase de mult. Puse ochii pe țigan. Ce să caute cioroiul aici, se-n­treabă dascălul. Nu cumva socotește că e bise­rica pustie și ar putea fura ceva?... Țiganul intrase în curtea bisericei acum. Dascălul intră în altar și acolo pitit în dos, alese o crăpătură pe lângă ușă, să ia seama la țigan fără să fie văzut. Țiganul își luă căciula mai aproape de ușă, ascultă, se uită bine în toate părțile, și nesim­­țind pe nimeni, intră înăuntru. — Noroc mă, sfinților­ zise el, și se ploconi la ei; dar sfinții rămaseră nemișcați, unii crunți, alții zâmbitori. Țiganul lăsă traista jos, ascultă și iar începu să le ia seama. — Care din voi e mai barosan, ai? Sfinții rămaseră tăcuți ca și până aci. Dascălul văzând fața țiganului, felul cum întindea gâtul, să vază mai bine care e mai mare, se ținea cât putea să nu bufnească de râs și să-l simtă țiganul. Pe de altă parte, dascălul vedea bine că țiganul nu venise cu gând să fure ci cu gând să se roage. Intre ușile împărătești văzu pe Maica Prea­curată, zugrăvită cu pruncul Isus în brațe. Țiganul auzise și el de ea, că-i maica lui Dumnezeu și porni spre ea. Ca la vre-o patru pași se opri. — Nu te superi?... zise el. Dascălul tăcea cu mâna la gură. — H ascultă-mă coconița a bătrână... Tu ești mare, boieroaică de... fă-ți milă și o pomană... Sunt țigan sărac... N’ai tu să-mi dai ceva?... — N’am răspunse dascălul din dosul icoa­nei, imitând glas femeesc. — A dana!... i se miră țiganul. Da tu vorbești zău!... Had­ea, păi­stai... Coconița o bătrână, domnișoară... boieroaico, stai nițel!... Uite nu!.... Stai să vezi... Și el o rupse la fugă, luă traista și o aduse. — Uite, nici o mămăligă de m­alai n’am căpătat... Și opt sate am umblat! Nu te gândești? Toată ziulica: meșteru, meșteru, și nimeni să întrebe, ce are meșteru. Mă duc cu picioarele ostenite și cu mațele chioroite! Ce se mănânce țigănașii mei? Dăm tu coconiță, că ești mai procopsită... Nu fii așa... — Dute la dascălul mă țigane — răspunse dascălul din dosul icoanei — dă nevestei lui dă sacu cu ce nu l-ai vândut, și ea o să-ți dea două site de mălai... — A dana!... Daracu e poruncit... Și n’am găsit acasă pe femeia ce l-a poruncit... Dar dăs­căliță de pomană nu dă? — Nu țigane. — Bine ia ca ia, o româncă d’ale noastre, dar tu nu-mi dai nimic de pomană?... — Păi ce să-ți dau? — Iaca... O sită de mălai! O oală de lapte, o mână de brânză... O lingură de unt, o ceapă,

Next