Românul, decembrie 1915 (Anul 5, nr. 49-51)
1915-12-06 / nr. 49
âflMÎ V. ABONAMENTUL: Pe un an . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— „ Pe 3 luni . . . 7.— „ Pe o lună . . ..40 „ Pentru România și străinătate: Pe un an. . 40.— franci. Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. — an—WCTggcPBW ron «an m Scrisoare. — Celui mort. — Așteptăm de-o lună ’ntreagă Veste bună de departe Numai nouă nu ne vine Dela tine nici o carte. Fie-ți milă și ne scrie Doar o slovă de departe Că eu-’s veștedă ca frunza Șî măicuța e pe moarte. Ovidiu Hulea. Numărul poporal pe 1 an 4 cor. Prețul unui exemplar 10 filer!. Trandafir bătut de vânt Trandafir bătut de vânt Te lăsai maică plângând Apucai calea pustie La mit în cătănie Depărtat în țări streine Ziua, noaptea tot plângând Și suspin și plâng mereu Că-am avut noroc tot rău. Frunză verde de sulfină Dorul meu nu se alină Până-S în țară streină______ Câte flori sunt pe părău Toate plâng de dorul meu Că-am avut noroc tot rău. Astăzi plâng și să jelesc Mâne cad și să pălesc Dară ’n anii viitori Vor fi tot mai multe flori. Numai a mea tinereță N’a mai înflori ’n viață Iarbă verde de pe glie Draga mea copilărie Cum te las în cătănie Că m’am dus tânăr copil Și-am venit bărbat bătrân Și cu fața ’mbătrînită Cu mustața răsucită. Lasă dorule mă lasă Mulți voinici sângele-și varsă Dar și-l varsă toți și-l varsă Pentru tot neamul de-acasă Dumnezeu ne miluiască Cu mila lui părintească Să ne dee o răsplată Și nouă la toți odată Și la toți cari se jertfesc Pentru neamul românesc. Făcută de sergent Toma Iuon, din Lăpușul rom. i Nrul 49. il'Éâi'Él 'T~TwwwwrT*TOMK’iiwinrrâămi5cg REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi Nr.la INSERȚIUNILE ce primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscriptele nu se innapoiază, învățăturile răsboiului. Arad, 15 Decemvrie. Nu s’a sfârșit răsboiul. Și nimeni nu poate proroci ziua, în care ramura de măslin, dulcea vestitoare a păcii, se va arăta omenimei, ce se svârcolește în năpasta fioroasă a zilelor de azi. Dimpotrivă, Englezul speculant, care se laudă că luptă pentru desrobirea neamurilor mici, dar el însuș ține în robie milioane și milioane de nefericiți. Englezul cu Îngâmfare respingătoare ține să spună, că răsboiul numai la primăvară se va începe și are să țină încă trei ani de zile. O spun aceasta stăpânii Englezilor, cari din munca sutelor de milioane de Indieni și alte neamuri robite de dânșii, se îmbuibă în bine și din ostrovul lor păzit de valurile mării privesc păcătoasa vărsare de sânge ca un uluitor spectacol de teatru. Nu s-a sfârșit răsboiul. Dar totuș el deslușește încă de pe acum multe adevăruri, îmbie multe învățături și va fi de mare folos omenirei prin lumina ce o varsă asupra căilor ducătoare la isbândă ori la înfrângeri. Căci, adevărat, este în lume și întâmplare, o fi multă fatalitate la norocul ori nenorocul oricui, dar stă mai presus de orice îndoială adevărul că omul este el însuș făuritorul norocului ori nenorocului său. Și cuvintele sfintei scripturi, peirea ta din tine Israile, au înțelesul consacrat prin pățania oamenilor în cursul veacurilor, că fiecine numai prin sine însuș se poate ferici ori neferici, învățații, cari și-au bătut capul să afle căile binelui și răului, să afle pricina fericirii și nefericirii omenești, cum au aflat legea despre mișcarea pământului și învârtirea stelelor, ei spun, că omul s’a înălțat din dobitocie , atunci, când în mintea lui a scânteiat gândul , să ia în folosință putere străină întru fericirea sa. Astfel a îmblânzit omul vaca și oaia și calul și toate pasările, ce-l hrănesc, făcân dude slujitoare binelui său. Și înțelepțindu-se omul a robit puterea firii, abuzele, vântul, puterea apelor, fulgerul și văzduhul, făcându-le slujitoare binelui său. E slab și nevoiaș , omul când întocmai ca lupul ori corbul ar trebui să-și agonisească cele de lipsă numai cu puterile sale proprii, dar el se face uriaș în putere robind în slujba sa dobitoacele și rodul pământului și puterile firii. E slab și nevoiaș omul în singurătatea sa, dar el se face uriaș în putere, când se află în unire cu alții, cu sute, cu mii, cu milioane, cu zeci și sute de milioane, cari au acelaș gând, aceleași bucurii, aceleași dureri, în unire, sau cum zic învățații în organizație omul este de atâtea ori om, cât este numărul celorlalți oameni, cu care el se află în unire spre a-și ajunge fericirea pământească. E slab și nevoiaș omul, care lipsit de învățătură nu cunoaște adevărurile acestea oricăruia putrezându-i sufletul nu mai poate fi de folos sieși și semenilor săi. Robirea firii prin meșteșugul omenesc, unirea strânsă a celor de un gând, în urmă luminarea minții și sănătatea sufletului, iată acelea mijloace, cari duc la bine și fericire neamurile. Și am zis neamurile, nu pe omul singuratic, căci omul în singurătate este slab și nevoiaș și oricât de isteț ar fi Robinson Crusoe pe ostrovul său solitar în mijlocul apelor mării, el rămâne slab și nevoiaș și viața lui trudită nu poate fi pildă mângâietoare pentru omul doritor de fericire. Numai în unirea cea mai desăvârșită cu semenii tăi poți ajunge la bine în lumea aceasta și acei ce nu știu ori nu vreau să cunoască acest adevăr sunt bieți de ei vrășmașii lor proprii. Ce minune. Adevărurile acestea, pe cari învățații le-au scos din pățania oamenilor în cursul miilor de ani și le-au văzut în viața de acum a tuturor națiilor, se confirmă cu putere adevărat uluitoare în răsboiul de acum. Cine învinge? Nemții sunt șaptezeci de milioane. Și împotriva lor s’a sculat o lume întreagă. Englezii au 400 milioane de supuși și împărăția rusească cuprinde 170 milioane de suflete. Și cine învinge? Vedeți, învinge meșteșugul, unirea strânsă a celor de un gând, lumina minții și sănătatea sufletului. Cei mulți, dar răsleți nu înving, cei fără meșteșug nu înving și nu înving cei fără învățătură și cei cu sufletul lipsit de convingerea în dreptatea, pentru care sunt chemați să-și verse sângele. O mare școală este răsboiul acesta. Vremea vine, vremea trece, oamenii vor trăi până la sfârșitul lumii, dar fericiți aceia vor fi, cari vor ști învăța din pățania altora. Când privesc lupta aceasta și mă adâncesc cu mintea în adevărurile desvălite printr’însa, o durere rece îmi trece prin suflet. Ce depărtat e neamul nostru de condițiile isbândelor mari în calea fericirei pământești. Gândiți-vă toți, cari citiți rândurile acestea, săteni și uumni," cari vă ziceți intelectuali, gândiți, pătrundeți și chibzuiți: nu ar fi oare vremea să ne desmeticim din fatala nepăsare românească? in mai am n Răvaș dîui conte Iuliu Andrássy. Excelentă, iertați răvașul scris de-un simplu P. O. D. Nu sunt conte și mama nu m’a purtat cu lachei la plimbare, nu m’au învățat doicele să-mi cunosc părinții și nu m’au plimbat arapi la școală. Excelentă, sunt un biet fiu de țăran, și tatăl meu nu cunoștea mai mare domn decât pe Măria Sa jandarmul, și mama mea plângea adeseori la vatra stinsă, căci pe tata l’a dus o roată de fabrică și sângele lui, văpseală ieftină, a plesnit până la tavan... După multe și mari ploconeli, am ajuns Excelentă la școală, și la școală bătui dascălului mi-a vărgat adeseori spinarea, o, când mă bătea cu bătui de trestie, vedeam stele verzi, albastre, roșii, un artificiu al copilăriei mele... Și două ciasuri mă duceam de la iugă până la școală și iarna, inima îmi bătea așa de tare, căci lupii îmi pândeau carnea gingașe... Și noaptea dormeam în pat rece și îmbrătoșarea mamei mele îmi dădea o lume caldă și atunci hheruvimi cântau și ce-mi păsa de viforniță — și zorile ne aflau îmbrătoșați :cu fiul, ca mama... Intr’o noapte mama s’a făcut rece și în ochii ei înzadar căutam zimbetul și pe buzele ei albastre nu fugea cuvântul chemărei. Și de- atunci ,orfan, slugă la multi, stăpân niciodată, văzut’am Doamne atâția oameni răi. Unul își ferea paltonul de sărăcia coatelor mele, altul imi trântea Numărul poporal pe Vi 2 corosre