Românul, februarie 1916 (Anul 6, nr. 25-36)
1916-02-04 / nr. 25
/ X. J- J Anul Vi. ABONAMENTUL: Pe an &a . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . . 7.— a Pe o lună . . 2.40 „ Pentru România ți străinătate: Pe un an. . 40.— franci. Telefon pentru orașii interurbani Nr. 760. /a^a^ÍY-cJi~ V. j?=> . X Numărul poporal pe 1 an 4 cor.ib^ ARAD, joi în|4 Februarie 1916. Nr. 25 ÎîiOinïUțî ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi Nr.1/i INSERȚIUNILE se primesc !* *dmk&* stranie. Mulțumite publice ți Los deschis costă țirul 20 in Manuscriptele nu ss afta poiaâă. Mai multă demnitate. Arad, 16 Februarie. Una dintre cele mai păgubitoare lacune sufletești ale oamenilor noștri este lipsa de demnitate. Nu numai la oamenii smeriți dela sate se poate observa la tot pasul perplexitatea și sfiala lor, de câte ori ajung în contact cu elemente străine. Ci, durere, prea adeseori și la representant, cei mai chemați și mai îndatorați a păși cu autoritate impunătoare, oriunde s’ar înfățișa în numele mulțimii cârmuite de dânșii, se simte șovăiala nejustificabilă și umilința, care nu se poate identifica cu virtutea, ci mai curând cu conștiința penibilă a unei inferiorități necontestate. Astfel de șovăieli și umilințe pricinuesc cauzelor noastre obștești pagube destul de mari. Pe de o parte ele alimentează necontenit trufia elementelor străine, cu cari avem zilnic de lucru . De altă parte, înlăuntrul vieții noastre românești creează o atmosferă păcătoasă, în care nu poate străluci deplin virtutea, nu se prețuește meritul, nu triumfează vrednicia, nu se pune în sfeșnic lumina, ca să lumineze tuturor, ci se ascunde prea adeseori sub obroc. In chipul acesta se propagă din generație în generație ca un principiu unic de educație și îndrumare înțelepciunea capului plecat, care istovește simțul de demnitate și seacă izvoarele încrederii în puterile proprii. La un popor, care se află la începutul desvoltării sale, e o cerință de educație și înălțare, să cerci a-i picura zi de zi în suflet simțul încrederii și al demnității, să-l obicinuești a se prețui pe sine, dacă vcești a-1 ridica la o treaptă culturală mai înaltă, ca să-l poată prețui și alții. Răsboiul acesta, scoțând la suprafață multe insuficiențe ale traiului nostru, ne va sili să cercăm a îndrepta în viitor ideile greșite, concepțiile ruginite și lacunele, ce s’au ivit în mod păgubitor în educația noastră sau în anumite sfaturi de îndrumare a vieții noastre obștești. Iată de exemplu, un oștean tânăr, care se întoarce de pe câmpul de luptă cu o sumă de experiențe dureroase pentru neamul și legea sa. Deși a fost în ploaia de gloanțe și în primejdie de moarte adeseori, deși era în drept să aștepte și să pretindă, ca să se respecteze libertatea convingerilor religioase ale fiecăruia, el a văzut că lucrurile se întâmplă dimpotrivă. S’a înfățișat deci cu oarecare jalbă înaintea superiorului său, cerându-i sfaturi părintești, cum ar putea să-și afirme și validiteze în viitor drepturile firești ale sufletului său? Dar a trebuit să se depărteze decepționat de unde spera să poată ieși reconfortat și înălțat sufletește: întors târâș pe câmpul de luptă, se simte atât de apăsat de un gând dureros, pe care cearcă a și-l ușura descoperindu-m*prietinilor săi într’o scrisoare, în care spune: ..am fost în persoană la El, mi-am spus păsurile, dar nici un sfat n’am primit, mi-a zis, că cu catolicii nu e bine să te pui, ca eT sunt mai tari și nu ajungi la nimic. Dacă tot de acest principiu vom fi conduși, atunci nu vom obținea nimic, dar vom pierde și ceea ce avem”... Alt caz. Intr’un oraș cu vechi tradiții de cultură și vieață românească se aranjează o serbare în cinstea împăratului Wilhelm II, de a cărui faimă e plin văzduhul până la marginile pământului. Lucrurile sunt întocmite anume astfel, ca să se auză glasul celor 3 popoare, cari locuiesc împreună acel colț de țară. Dacă plocaustele vieților românești se împrăștie cu nemiluita pe toate câmpurile de bătălie, alături de jertfele celorlalte popoare din patrie, ce mirare ar putea să cuprindă pe cineva, că în schimbul acestor scumpe și dureroase hecatombe un reprezentant al poporului nostru este poftit să rostească un cuvânt ocazional alături de reprezentanții poporului maghiar și săsesc într’o aulă, fie ea oricât de splendidă? Nici fantazia cea mai medievală a jongleurilor n’ar putea să descopere în acest fapt vre-un element miraculos... Și cu toate acestea oratorul român n’a stat un moment la îndoială să-și înceapă cuvântul ocazional astfel: „Cine ar fi crezut vr’odată să vină ceasul, când în aceasta splendidă o aulă a liceului evanghelic săsesc și din acest loc de însuflețire să vorbească protopopul român al Brașovului”... Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? — i s’ar putea spune în graiul Scripturii celui ce a ținut, ca cel dintâi cuvânt al său în „splendida aulă a liceului săsesc” să fie un cuvânt isvorît din lipsă de demnitate și din umilința seculară, propuie a trezi, dacă nu tocmai disprețul, în cazul cel mai favorabil, compătimirea auditorului. Problema „orfelinatelor.“ De A. P. Bănuț. Când am cetit întâiul articol de propagandă al „Românului” pentru nobila idee a orfelinatului românesc ce va să se ridice la Sibiiu, mi-am zis: „Iată lăcașul caritativ, a cărui întemeiere va constitui un titlu de mândrie pentru inițiatori și sprijinitori. Acest azil este, mai ales în zilele noastre răsboinice, o trebuință arzătoare menită să scape sute și sute de fragede vlăstare românești din gura destrăbălării, a desnaționalizării și a peinii”. Ciudată mai e viața omenească! De decenii ne eram doar datori nouă-înșine cu această chezășie a trăiniciei neamului! A trebuit să vie însă răsboiul ăsta înfricoșat, au trebuit să moară atâtea mii și mii de tap,"pentru ca Românii să se încredințeze în sfârșit că orfanii acestui neam bântuit de toate relele încă au dreptul la viață, la îmbrăcăminte și învățătură, la o creștere... Dar să lăsăm în pace trecutul cu toate greșelile lui și să ne bucurăm de clipa norocoasă, care ne-a adus mântuitoarea idee a orfelinatului românesc! Valurile entuziasmului sincer vor atinge desigur până și cel mai tăinuit cătun al românismului gata de jertfă. Căci cine ar fi cărturarul îngust și lipsit de cultură, care ar îndrăzni să spuie că această instituție n’are rost, că întruparea ei nu-i problemă actuală, că contribuțiile tuturor Românilor nu sunt binevenite? Din parte-ne nu credem să se găsească ființă românească pretinsă civilizată, care să ne poată aduce un singur argument potrivnic. Ba putem spune cu hotărîre, că în ființa fiecărui Român, grație situației sale maștere, instinctele nobile de conservare colectivă, au covârșit cu desăvârșire pornirile mărunte egocentrice. Da, numai la gândul că atâția copilași sglobii și nevinovați vor fi în curând găzduiți în căminul primitor și împărtășiți de o creștere — cele mai tăinuite cute ale sufletului nostru se cutremură ca de o dulce atingere nevăzută. Da, în fiecare orfan crescut din obolul tuturor, singur neamul românesc se va întări, căci toate aceste plăpânde ființe vor deveni mai apoi cei mai devotați ostași ai luptei noastre naționale. Copleșit de sfânt entuziasm, luai condeiul în mână, cu gândul să scriu un articol de preamărire la adresa conducătorilor înțelepți în mintea cărora s’a plămădit nobila idee — a însuș poporului, ce a îmbrățișat cu atâta căldură spontană frumoasa și măreața problemă a orfelinatului sibiian. ...Dar, nenorocire! Cât ce mă așezai ia masa de scris, un duh drăcesc îmi împrăștie gândurile clare, perfect concentrate asupra subiectului. In preajma mea se ivi, ca din pământ, o ființă eterică, înfăptuindu-se în câteva clipe în chip de mefistofel elegant, de-o răceală glacială... și apucându-mă de mâna în care țineam condeiul, îmi zise poruncitor. — Astâmpără-te! — ...Cine ești? — îl întrebai nedumerit. — Sunt personajul cinic, sunt incarnația mefistofelică, sunt spiritul de negație ce consiliază pe mulți Români, când au de gând să întreprinză ceva „în stil mai mare..." — Și ce vrei de la mine? — Să te ’ntreb, ceva să zică însuflețirea asta a citale? — Nu e motivată? — De loc! înainte de-a scrie măcar un șir, pune-te și judecă lucrurile obiectiv și rece, nu te lăsa răpit de valul cald al entuziasmului ce îneacă logica. Precum știi, voi Românii sunteți un popor spornic de trei milioane și jumătate. Te întreb: ajunge-vă un singur orfelinat? — Cam greu! — răspunsei șovăind. — Ei vezi, entuziastule? Din darul Domnului vă mai știu apoi aranjați în două tabere: uniți și neuniți. Posito, că faceți un singur orfelinat, aș vrea să știu de care confesiune are să-ți fie? — Asta-i buba! — oftai desnădăjduit. — Te ’nșeli, zise duhul rău, dacă crezi că-i bubă fără leac. Se vindecă foarte ușor, dacă faceți două orfelinate, unul la Sibiiu și altul la Blaj. Problema e însă dificilă din alt punct de vedere. Ți-aduci aminte, că chiar dela înființare, Prețul unui exemplar 10 îileri. Numărul poporal pe V2 au 2 coroane.