Românul, noiembrie 1918 (Anul 7, nr. 20-29)
1918-11-20 / nr. 20
Marti, 3 Decemvrie 1918, „ROMÂNUL" ...... ...... ____Pag. JL stiuire ge constată că numărul delegaților de față este 1228. ! U ; ! t ■ '*, Dr. St. C. Pop, îi declar de verificați. Adunarea Națională este capabilă să aducă hotărîri decisive. Constituirea Adunării Naționale. Comisia de candidare a biroului face următoarea propunere: între aclamări să fie numiți de președinți: Gheorghe Pop de Băsești și episcopii Ioan I. Papp și dr. Demetriu Radu; vicepreședinți: dr. Mihali, dr. Ștefan Pop și Ion Flueraș; notari: dr. Al. Fodor, dr. Sever MLclea, dr. C. Brediceanu, dr. Silviu Dragomir, dr. L. Oanea, dr. Iosif Ciser, dr. Ionel Pop și dr. Gh. Crișan. Toți sunt aleși prin aclamațiune. Deschiderea Adunării Naționale. Pop de Băsești. Onorată adunare generală, națiunea română la toate evenimentele mari și în trecut s’a adunat ca să decidă asupra sortii sale. Așa a fost la 1848 pe Câmpia Libertății. Noi am trăit într’o robie sufletească, nu era permis să întinzi mâna fratelui tău. Adunarea Națională este datoare să înlăture această robie. Salut adunarea liberă a tuturor Românilor din Ardeal, Banat și Țara Ungurească, să plutem astăzi piatra fundamentală a fericirii noastre veșnice (aplauze prelungite). Declar ședința de deschisă. Proiectul de rezoluțiune. Se dă apoi cuvântului Vasile Golidiș. Dsa este încredințat cu citirea proiectului de rezoluțiune stilizat în consfătuirile Marelui Sfat Național din 30 Noemvrie. D< Goldiș precedează citirea proiectului de rezoluțiune cu următoarea vorbire rostită cu o dicțiune clară, vorbire ascultată cu o evlavie adevărată și întreruptă de observările fine ale publicului din sală: Mărită Adunare Națională, Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-și așeza o sentinelă puternică în Carpații sudestici și coborîșurile lor împotriva semințiilor barbare de la Miazănoapte și Răsărit, cari amenințau cultura umană creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început și până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile dușmane și statornica răbdare. Bogată și fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârșitelor seminții, cari orbite de strălucirea departe a Romei de aur se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele orașe ale împărăției. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se oprește cu cerbicie la un anumit fuștei pe scara civilizațiunei și năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă. Creangă tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian își adâncesc rădăcinile prin stânci și văi și roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiți de scutul împărăției și lăsați în grija propriilor puteri, acești orfani romanici acopăr trunchiul vechiu tracic și infiltrați de o pătură groasă a blânzilor și visătorilor Slaviei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc. Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung șir de veacuri călcată în picioare de or de barbare națiunea română își pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominațiuni răslețe și una de alta neatârnătoare, pierde încoporarea cu fluviul larg și luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip pare că dispare dela suprafața conștienței umane. Dar când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezește din somnul de moarte și reînvie ca un soare luminos conștienta de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea, cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian și Basarabeanul, care-și adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înțelege desăvârșit la graiu cu Crișanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinității și neîncetatelor lovituri dușmane ea a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare. După lungi veacuri de ascunziș așezându-se viscolii cotropitori, națiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor țărișoare răzimate de Carpați și cu fețele spre Dunăre și Nistru, dar trunchiul cu rădăcinile în munții smulși odinioară de la eroicii Daci rămâne bătut de foarte rea și înlănțuit de un popor năpraznic la fire și pornit spre dominațiune fără cruțare. Fusese cuib de vârtejuri locul, unde ne așezase Traian și svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesațul hrăpitorilor dușmani, cari ne înconjurau de pretutindeni. Micile țărișoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborîtori din Maramurăș și Făgăraș, se lorviră înainte de toate de cel mai crâncen dușman al oricărei comuniuni omenești, zavistia și ura dintre frați. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Leși și Tătari. Se ridică în urmă semiluna și acum Românii sunt sortiți să-și apere cu sângele lor nu numai trupul și avutul, ci și sufletul și credința. Scut s’au făcut culturei plăpânde ce începuse a încolți pe temeiurile învățăturilor lui Christos și prin jertfele lor fără seamăn filtru apărarea progresului civilizațiunei umane față de concepția inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei. Românii și-au făurit titlu reperitor și îndreptățire la recunoștința întregei omenirii. Nimic nu dovedește mai mult tăria credinței creștinești a sufletului acestui popor, decât faptul, că în numele luptei creștinătății împotriva păgânilor mai întâiu după răsfățirea neamului prin soartea fatală s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin brațul puternic și geniul scânteetor al Viteazului Mihaiu. Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice și trupul neamului nostru se frânse iar în bucăți. Frații noștri de pe coborîșurile răsăritene ale Carpaților și din șesurile hotărnicite prin Dunărea de jos și apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunile Leșilor și Tătarilor, îngrășară cu sângele lor litia blestemată din Fanar. Țara Cernăuților și mormântul lui Ștefan Cel Mare îl răpitorește pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună, în Ardeal, Banat și Țara Ungurească am fost ciripiți de cea mai crâncenă soarte ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănțuiți într’o robie trupească, economică și sufletească, cum nu se mai pomenește în istoria întreagă a omenimii, încercarea desperată în 1784, de a scutura jugul, n’a avut rezultat și sfârșitul din acest oraș al țăranului Maria așteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una dintre cele mai îfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit S. Bărnuțiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848 zicând: „Dacă nu-și poate închipui cineva greutățile, ce le suferiau Iudeii dela Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal”. Veacuri dea rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin și sclav pe pământul său strămoșesc. Iar când după suferind de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care pășește în fruntea ginților spre lumina desăvârșirii, a sosit și în munții noștri duhul libertății, egalității și frățietății, când credeam sa înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noștri oprimatori s’au înfrățit cu împăratul, pe care el îl detronase, cu împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credință și aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munților, a scumpului a nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă legendarei ingratitudini habsburgice. împotriva voinței noastre au unit Ardealul nostru cu Țara Ungurească și printr’un constituționalism fals și mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desființat politicește, bisericile noastre le-au aservit tendinței lor de opresiune și ne-a făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinților noștri. intr’acestea priviam cu iubire duioasă la frații noștri de la Răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimțiră obârșia comună și la razele lumiei primite dela Apus conștiința națională săvârși la 1859 unirea principatelor române sub bunul și luminatul Cuza-Vou, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură și cele de pe urmă zale ale lanțului, care lega România de Constantinopol și la 10 Maia 1881 Carol de Hohenzollern așează pe capul său coroana de rege al României libere și independente. Noi însă ne făceam datoria de cetățeni ai Ungariei și supuși credincioși ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut, că îndelunga noastră răbdare și credința noastră pentru patrie și tron în cele din urmă totuși va muta inimile celor puternici și ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putința unei vieți naționale și condițiunile progresului cultural și economic. Așteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se întețește. Oprimatorii mărturisesc acum pe față că scopul lor este un stat unitar național maghiar și că, prin urmare, noi naționalicește trebuie să ne desființăm. A pornit opera de extirpare și răsboiul mondial, care acum s’a sfârșit, în rândul opresorilor noștri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români și-au vărsat și acum sângele lor pentru patrie și tron, iară patria și tronul au târît în urgia internării pe părinții și frații acestor luptători, patria și tronul au decretat moartea școalei românești, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericești, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniți zeci de mii de Români, mi-au sugrumat libertatea presei și a cuvântului, patria și tronul s’au conjurat împotriva noastră și ne pregătiau mormântul. Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului și a dreptății. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizațiunii, ce duce spre desăvârșire. Omenimea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a sintetiza libertatea individuală și libertatea națională într-o unire superioară a societății omenești. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârșirea celor două libertăți: individuală și națională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârșită ori pe calea desăvârșirii, iu unele dintre acestea state libertatea națională era încătușată. Răsboiul mondial s’a facut pentr descătușarea acestei libertăți. Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi și condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepțiune superioară pe scara civilizaț unei și să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea națiunilor, nu de dragul acestor națiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenirii, care numai în chipul acesta e capabilă a păși un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria și apostolul, care le veistește, este Wilson. (Trăiască Wilson, ovații entuziaste și îndelung repetate). Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, frații liberi cu armele. Românii și-au făcut și de data asta datoria lor de sentinelă a civilizației împotriva brutalității. Națiunile trebuiesc liberate. Intre aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunei române de a fi liberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă in brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: —unirea ei cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n’a fost urmarea vre unei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoruil dintre Nistru, Tisa și Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie. Bucățirea trupului românesc a fost act .!•* barbarie Distrusă barbaria — unirea tuturor Românilor într’un singur stat este cea mai firească pretențiune a civilizațiunei. (Strigăte entuziaste, așa-i). Teritoriile locuite de Români de la descălecarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii românești. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine diriginte pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere a statului cu scopul desființării noastre națonale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (așa-i). Așa ceva ar fi sancționarea crimei și ar constitui o pălmuire civilizațiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânșii trebuie să fie uniți cu Regatul Român. (îndelungate strigăte și aclamații). După cum însă cea dintâia reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela Răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei și care acum în zilele acestea spre ușurarea tuturor inimilor, cari bat pentru lumină și libertate, sucombă cu desăvârșire, tot așa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală și pentru eternitate,se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizațiune în numele unei concepții de vieață superioară lumei ce se prăbușește. Este principiul libertății adevărate a tuturor neamurilor și cel al egalității condițiunilor de vieață pentru fiecare individ al oricărei națiuni și este