Românul, noiembrie 1918 (Anul 7, nr. 20-29)

1918-11-20 / nr. 20

Marti, 3 Decemvrie 1918, „ROMÂNU­L" ...... ...... ____Pag. JL­ stiuire ge constată că numărul delegaților de față este 1228. ! U ; ! t­ ■ '*, Dr. St. C. Pop, îi declar de verificați. Adunarea Națională este capabilă să aducă hotărîri decisive. Constituirea Adunării Naționale. Comisia de candidare a biroului face următoa­rea propunere: între aclamări să fie numiți de președinți: Gheorghe Pop de Băsești și episcopii Ioan I. Papp și dr. Demetriu Radu; vicepreședinți: dr. Mihali, dr. Ștefan Pop și Ion Flueraș; notari: dr. Al. Fodor, dr. Sever M­Lclea, dr. C. Brediceanu, dr. Silviu Dragomir, dr. L. Oanea, dr. Iosif Ciser, dr. Ionel Pop și dr. Gh. Crișan. Toți sunt aleși prin aclamațiune. Deschiderea Adunării Naționale. Pop de Băsești. Onorată adunare generală, na­țiunea română la toate evenimentele mari și în tre­cut s’a adunat ca să decidă asupra sortii sale. Așa a fost la 1848 pe Câmpia Libertății. Noi am trăit într’o robie sufletească, nu era permis să întinzi mâna fratelui tău. Adunarea Națională este datoare să înlăture această robie. Salut adunarea liberă a tuturor Românilor din Ardeal, Banat și Țara Un­gurească, să plutem astăzi piatra fundamentală a fericirii noastre veșnice (aplauze prelungite). Declar ședința de deschisă. Proiectul de rezoluțiune. Se dă apoi cuvânt­ului Vasile Golidiș. Dsa este încredințat cu citirea proiectului de rezoluțiune sti­lizat în consfătuirile Marelui Sfat Național din 30 Noemvrie. D< Goldiș precedează citirea proiectu­lui de rezoluțiune cu următoarea vorbire rostită cu o dicțiune clară, vorbire ascultată cu o evlavie adevărată și întreruptă de observările fine ale pu­blicului din sală: Mărită Adunare Națională, Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-și așeza o sentinelă puternică în Carpații sud­­estici și coborîșurile lor împotriva semințiilor bar­bare de la Miazănoapte și Răsărit, cari amenințau cultura umană creiată prin geniul latin, neamul ro­mânesc dela început și până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credin­cioase: loviturile dușmane și statornica răbdare. Bogată și­ fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârșitelor seminții, cari orbite de strălucirea departe a Romei de aur se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele orașe ale împărăției. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se oprește cu cerbicie la un anumit fuștei pe scara civilizațiunei și năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă. Creangă tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian își adâncesc rădăcinile prin stânci și văi și roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiți de scutul împărăției și lăsați în grija pro­priilor puteri, acești orfani romanici acopăr trun­chiul vechiu tracic și infiltrați de­ o pătură groa­să a blânzilor și visătorilor Slavi­ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul ro­mânesc. Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung șir de veacuri călcată în picioare de or de bar­bare națiunea română își pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominațiuni răslețe și una de alta neatârnătoare, pierde încoporarea cu flu­viul larg și luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip pare că dispare dela suprafața con­știenței umane. Dar când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezește din somnu­l de moarte și reînvie ca un soare luminos conștienta de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune a­­proape milimetrică sunt tot acelea, cari sunt de­semnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian și Basarabeanul, care-și adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înțelege desă­vârșit la­ graiu cu Crișanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credin­cioasă chemării sale de a păzi geniul latinității și neîncetatelor lovituri dușmane ea a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare. După lungi veacuri de ascunziș așezându-se viscolii cotropitori, națiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor țărișoare răzimate de Carpați și cu fețele spre Dunăre și Nistru, dar trun­chiul cu rădăcinile în munții smulși odinioară de la eroicii Daci rămâne bătut de foarte rea și înlăn­țuit de un popor năpraznic la fire și pornit spre do­­minațiune fără cruțare. Fusese cuib de vârtejuri locul, unde ne așezase Traian și svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesațul hrăpitorilor dușmani, cari ne în­­conjurau de pretutindeni. Micile țărișoare, cari se întemeiaseră prin­­ viteji coborîtori din Maramurăș și Făgăraș, se lo­­r­viră înainte de toate de cel mai crâncen dușman al oricărei comuniuni omenești, zavistia și ura dintre frați. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din a­­fară: Unguri, Leși și Tătari. Se ridică în urmă semiluna și acum Românii sunt sortiți să-și apere cu sângele lor nu numai trupul și avutul, ci și su­fletul și credința. Scut s’au făcut culturei plăpânde ce începuse a încolți pe temeiurile învățăturilor lui Christos și prin jertfele lor fără seamăn filtru apărarea pro­gresului civilizațiunei umane față de concepția in­ferioară a moham­edanismului propagat principial cu mijloacele barbariei. Românii și-au făurit titlu reperitor și îndreptățire la recunoștința întregei omenirii. Nimic nu dovedește mai mult tăria cre­dinței creștinești a sufletului acestui popor, decât faptul, că în numele luptei creștinătății împotriva păgânilor mai întâiu după răsfățirea neamului prin soartea fatală s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin brațul puternic și ge­niul scânteetor al Viteazului Mihaiu. Dar această unire de o clipă dispăru ca fulge­rarea unei scântei electrice și trupul neamului no­stru se frânse iar în bucăți. Frații noștri de pe coborîșurile răsăritene ale Carpaților și din șesu­­rile hotărnicite prin Dunărea de jos și apele Ni­strului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunile Leșilor și Tătarilor, îngrășară cu sân­gele lor litia blestemată din Fanar. Țara Cernău­ților și mormântul lui Ștefan Cel Mare îl răpi­to­rește pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dul­cile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună, în Ardeal, Banat și Țara­ Ungurească am fost ciripiți de cea mai crâncenă soarte ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănțuiți într’o robie tru­pească, economică și sufletească, cum nu se mai pomenește în istoria întreagă a omenimii, încerca­rea desperată în 1784, de a scutura jugul, n’a avut rezultat și sfârșitul din aces­t oraș al țăranului Maria așteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una dintre cele mai îfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit S. Bărnuțiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848 zicând: „Dacă nu-și poate închipui cineva greutățile, ce le suferiau Iudeii dela Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal”. Veacuri dea rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin și sclav pe pământul său strămoșesc. Iar când după su­ferind de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care pășește în fruntea ginților spre lumina desăvârșirii, a sosit și în munții noștri duhul libertății, egalității și frățietății, când credeam sa înviem la libertate prin întocmirile creiate de lu­mea nouă, vechii noștri oprimatori s’au înfrățit cu împăratul, pe care el îl detronase, cu împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu cre­dință și aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munților, a scumpului a nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă legendarei ingratitudini habsburgice. îm­potriva voinței noastre au unit Ardealul nostru cu Țara­ Ungurească și printr’un constituționalism fals și mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desființat politicește, bisericile noastre le-au aser­vit tendinței lor de opresiune și ne-a făcut impo­sibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinților noștri. intr’acestea priviam cu iubire duioasă la frații noștri de la Răsărit, cari începuseră a se recu­lege din urgiile vremilor barbare. Resimțiră obâr­șia comună și la razele lum­iei primite dela Apus conștiința națională săvârși la 1859 unirea princi­patelor române sub bunul și luminatul Cuza-Vo­­u, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împ­o­triva păgânilor la 1877 scutură și cele de pe urmă zale ale lanțului, care lega România de Constan­­tinopol și la 10 Maia 1881 Carol de Hohe­nzollern așează pe capul său coroana de rege al României libere și independente. Noi însă ne făceam datoria de cetățeni ai Un­gariei și supuși credincioși ai dinastiei de Habs­­burg-Lotharingia. Am crezut, că îndelunga noastră răbdare și credința noastră pentru patrie și tron în cele din urmă totuși va muta inimile celor pu­ternici și ni se va oferi chiar în interesul monar­hiei putința unei vieți naționale și condițiunile progresului cultural și economic. Așteptările noa­stre au fost zadarnice. Oprimarea se întețește. O­­primatorii mărturisesc acum pe față că scopul lor e­­ste un stat unitar național maghiar și că, prin urmare, noi naționalicește trebuie să ne desființăm. A por­nit opera de extirpare și răsboiul mondial, care acum s’a sfârșit, în rândul opresorilor noștri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români și-au vărsat și acum sângele lor pentru patrie și tron, iară patria și tronul au târît în urgia internării pe părinții și frații acestor luptători, pa­tria și tronul au decretat moartea școalei românești, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericești, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră po­litică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniți zeci de mii de Români, mi-au su­grumat libertatea presei și a cuvântului, patria și tronul s’au conjurat împotriva noastră și ne pre­­gătiau mormântul. Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului și a dreptății. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizațiunii, ce duce spre desăvârșire. Omenimea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a sintetiza libertatea individuală și libertatea națională într-o unire superioară a societății omenești. Sinteza acea­sta e condiționată însă de desăvârșirea celor două li­bertăți: individuală și națională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârșită ori pe calea desăvârșirii, iu unele din­tre acestea state libertatea națională era încătușată. Răsboiul mondial s’a fa­cut pentr­ descătușarea acestei libertăți. Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi și condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepțiune superioară pe scara civilizaț­ unei și să sporească astfel feri­cirea omenească pe pământ. Toate capetele lumi­nate ale Apusului au mărturisit crezul lor: răs­boiul acesta este răsboiul pentru liberarea națiu­­nilor, nu de dragul acestor națiuni, ci pentru inte­resul lumii, pentru interesul omenirii, care numai în chipul acesta e capabilă a păși un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria și apostolul, care l­e veistește, este Wilson. (Trăiască Wilson, ovații entuziaste și îndelung repetate). Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutin­deni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, frații liberi cu armele. Românii și-au făcut și de data asta datoria lor de sentinelă a civilizației împotriva brutalității. Națiunile trebuiesc liberate. Intre aceste națiuni se­ află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunei române de a fi libe­rată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea­­ aleargă in brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea ace­­­­stei națiuni înseamnă: —unirea ei cu Țara­ Româ­­nea­scă. Bucățirea poporului românesc n’a fost urma­rea vre­ unei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoruil dintre Ni­stru, Tisa și Dunăre constituie cea mai ideală uni­tate economică aproape autarchie. Bucățirea tru­pului rom­­ânesc a fost act .!•* barbarie Distrusă bar­baria — unirea tuturor Românilor într’un singur stat este cea mai firească pretențiune a civiliza­țiunei. (Strigăte entuziaste, așa-i). Terito­riile locuite de Români de la descălecarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii ro­mânești. Nu există putere de a suci logica până a­­colo, ca invadările elementelor străine diriginte pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere a statului cu scopul desființării noastre na­­țonale, să poată clătina dreptul nostru de proprie­tate asupra acestor teritorii (așa-i). Așa ceva ar fi sancționarea crimei și ar constitui o pălmuire civili­­zațiunii, care principial nu admite substituirea drep­tului prin brutalitate. După drept și dreptate Ro­mânii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânșii trebuie să fie uniți cu Regatul­ Român. (îndelungate strigăte și aclamații). După cum însă cea dintâia reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela Răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu în numele unui principiu superior celui ce năvălise a­­supra Europei și care acum în zilele acestea spre ușurarea tuturor inimilor, cari bat pentru lumină și libertate, sucombă cu desăvârșire, tot așa a­­ceastă nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală și pentru eterni­tate,­­se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizațiune în numele unei con­cepții de vieață superioară lum­ei ce se prăbușește. Este principiul libertății adevărate a tuturor nea­murilor și cel al egalității condițiunilor de vieață pentru fiecare individ al oricărei națiuni și este

Next