Romanulu, martie 1867 (Anul 11)

1867-03-01

174...."..... IN LOCI) DE ARTICOLU POLITICI) Contrarii noștri politici au învinsă; noi însă nu avemu nici uă causă îndestulată de a pismui acesta învingere a lorii. Victoria de astăzi a fusioniștilor a semena fórte multú cu victoria lui Pirhus repurtată în contra Romăniloru. Încă una ca acesta și lui Pirhus nu-i mai remăne nici una elefantú. Terenuru pe care stau străluciții noștri învingători se clatină sub piciorele lor, ca și una locu turiosü și apătosă. Legile din 1847/8 nici pe una minutű nu-i potu împăca pe ei înșii în nici oă direcțiune. Tóte Gestiunile stau deschise: Referințiele câtră monarchia, cătră Croația, cătră Transilvania, cestiunea organisării comitatelorú și a referințiilor, cătră ministeriu ca regimu respunietoru, cestiunea dăriloru indirecte și a monopolelor, a naționalitățiioră, a recrutațiunii, a presei, tote ce stiuni de viață, tote însă deschise, — pentru ce? Pentru ca constituțiunea ungurená din 1847/8 nu este nici mai mulț și nici mai puțină decătără improvisațiune. Dacă contrarii noștri politici nu și-ar fi ținutu de înjosire a ne duce și nouă la timpulú sea: „Măi omeni, noi nu luptăm” pentru uă constituțiune ce vedemu că nu se póte ținea nici 24 ore fără cele mai învederate periclu, ci lup— táma numai pentru căștigarea, mântuirea și susținerea principiilor a adevăratei libertăți constituționale moderne în contra absolutismului, veniți și luptați alăturea cu noi,“— p! atunci vedeamu și sclemn atâta și noi, că pe acele principie se póte clădi ceva mou îndestulătoru și duratoru. Pe câtu însă legile din 1847/8 și numai aceste întru totu coprinsulú loru, se ținea de modela fațiă cu actele de Stătu actroiate din 20 Oct. 1860 și 26 Fev. 1861 pe atâta alegerea nóstrá era și âncă mai este fórte ușiară, erá consciința nóstrá atâta mai liuiscită, cu câtu noi erau conlucratu la legile ungurene din 1847/8 tocmai pe atâta, pe câtú conlucraseráma și la numitele două acte de Stătu, adică nimica, adică totu Octrog. Contrarii noștri politici au luptatu numai pentru terenuri din 1848/7 cu celula cu care ar lupta cela mai bunú creștină pentru câștigarea împerăției cerurilor. Ei bine, dlorú, se simt câm se póte mai toleranți cu privire la credințele politice ale altora, hanc veniam petamusque demusque vicissim. Se dămu deci pace dualistilor uniți cu fusioniștii ardeleni ca se-și alerge caii oricătu vora vré pe pustele Ungariei. Ei au storsi admirarea europiană pe terenulu negațiunii, se ascepta cu bravurele lor și pe terenulu practica ale legislațiunii positive și ale artei de a guverna, în care améndoue pîna acuma nici uădată nu s’au arătatu ca măiestri, cee a ce se póte adeveri din istoria țerei, era mai alesú din starea cea degradată a culturei ce se vede in tóta privința în aceste țeri luate în comparatiune cu altele. Ei inșii recunoscu, că problema ce-și luară ei spre a o deslega este numai la Începutulu începutului. Noi nu vomú conturba pe Archimedes în calculele sale, însă nici de credința nostru politică nu ne vom deslipi, într’aceea credă și amicii noștri de opiniuni, că mai este încă fórte multú pină la finità, era noua într’aceea ne renaseră alte câmpuri pre întinse pentru activitatea nóstra patriotică și naționale, cu care cei cari se află astâ<Ji la putere nu voru vre a se ocupa nici uădată în interesul nostru, nici că ceremu ca se se ocupa..........Póte fi că ne vom mărgini în libertatea tipariului; atunci vomŭ reciti totu ce s’au scrisu la noi de la 1829 incóce și totu nu vomu remăne amorțiți.Gaz. Trans. G. Barițiu. ROMANULUI MARTIE. ORIGINEA SISTEMULUI CONSTITOPALU. Astăzi cându și noi Romanii nu au îlfunit sub regimuri constituționale și căndu libertățile nóstre private și publice suntâ cu atata sapiență garantate și asecurate; cred că, In binele propriu comunii, s’ar cuveni se învețăm și a respecta și noi legile. Se pmit servii legiloru, daca vremii a fi liberi, a ijisu Cicerone, acela ilustru giurisconsultu alu Romanilor, poporu modelă și chiaru maestru în doctrina giurisprudenții. In faptu, la ce ne ar servi legile cele mai bune din lume numai înscrise și publicate prin codici, dacă subtilitățile, relele deprinderi sau pasiunile ne ar motiva se le neconsiderame, se deviămă sef) se le violămu? Istoria umanității este testimoniu’)] putemă ijice oculamiă, imaginea fidelă a progresului sau regresului națiunii ori derivatu numai de la obiectiositatea séu de la violarea legiloru. Pină căndă virtutea dreptului a fost respectată la Sparta, la Atena, la Roma, cumü și oriunde aiurea, noi semă cu cătă rapiditate acele State ajunseră la apogeulu înflorire! și a prosperității, din momentul cum spiritulu și amorului justiției au dispărută, adio libertate! busola Stateloru se franse și națiunile se cufundară în naufragială datorită imprudenții capiloru, și dispreciului generale a legilor. Legea constituționale este mai presusa de tóte legile, fie civile, penale sau comerciale, pentru că ea derivă din pacturi fundamentale ale unui Stată în timp ce acesta se modeleza și sa condiționeză prin ea, (legea constituținei). Așadară «pre a se aprecia noi cu multă profunditate importanța și necesitatea constituționalismului, și spre a se putea vă dată și la noi divulga și înrădăcina principiile cele înalte și bine facotore a liberului guvern” , vom trata, în o serie de articole, diferite cestiuni constituționale, începăndă prin a expune originea acestui sistemă, tema controversată între scriitori. Popular cei antici n’au avută uă constituțiune scrisă: nici Roma cea gloriosa , nici Atena cea erudită , nici Creta, nici Corintul, nici cetățile cele avute ale Orientului, n’au valutară carte în care se fiă scrise și sințite drepturile individuale, drepturile omului. Cum era cu putință uă asemene proclamațiune sublime în nisce timpuri căndu libertatea personale a cetățianilor, era sacrificată egoismului dinasticii, precumü în tote monarciele Orientului, sau căndă jus sirivatum și publicum erau confuse, precum în legislațiunea romană ? cum era posibile recunoscerea individualtății omului în nisce State unde înfloria sclavia și unde unii nobile avea sub a lui dependință douăzeci mii de servi , precum e chiară la Atena, sau în nisce alte State impolitic« unde statală »serbia cetățianul , precumü la Sparta ? Cu tot« aceste ne se va obiecta , că numai puțiin ele ajunseră a estinde domeniulu sorii peste mări și peste țeri, și că gloria sciințiloră, a arțiloră, este pentru noiuă fântănă de învețetură și anii temple ce trebue se respectăm». Acesta este una adeveră necontestată care, ’și are esplicațiunea sea în acordurii principiului libertății și ale autorității observate întru cătura de acele State, însă numai pucina adeveratü este că însașî reaua proporționare a acelui principiu și uitarea dată personalității umane însemna oeiu íuteia pasă de progresă a acelora State, cu t0tă mărirea parvenită, ca să cădere inevitabile. Și dacă chiar între națiunile moderne au fostă spre exemplu Spania și Polonia cari nu avură uă constituțiune scrisă, și totuși solură se moderese potestatea regale, nu de alte putemu conchide, că nu ar fi de vro uă absolută necesitate codificațiunea drepturiloru individuali. Pentru că chiaru presupunăndu pentru u nu momenta, că puterea consțțiuntile nu aru putea se le creese derivăndă ele de la uă lege preesistente și superiore ei, adică de la legea natural; și că nu ar pute nici sete de chiare fiindu deja proclamate' de vocea consciinții umane: nu urmesc că amii trebuisau că amii pute se contastă cu necesitatea și utilitatea sancțiuneloru, adică de a-și asuma caracterulu și eficacă de lege, ceia ce mai înainte fu numai in Statulu unei puraverități filosofice. Este zicemu de nacese și utile ca se fie formulate in legi positive și garantate principiale constitutive ale draptului publică alü națiuneloru, pentru ca oricătă de imperfecte ar fi definite, totuși vomă avea mai târziu, însă nesmintită fructele cele bune a recunoscerei personalității umane. Se voră vedea precurgându-și paralelă calea sea și principiulu libertății și cele alț autorității conducându cu înțelepciune machina Statului. Deuă parte puterea se va înveța a respecta Urinții asemnați, era națiunea a voi neatinsă patrimonială dreptaților sale. Se va introduce un armoniu de drepturi și datorii cari se vor traduce în deprinderi , și vor lua râdecină în consciința omenescă devenindu uă a doua natură. Omul, de și cetățiană, remarc cu tóte aceste individă, respectăndu legile sociale. Acesta este uă instrucțiune frumósa dară numai pucini utile și prin urmare necesariă, ce se capetă atunci când drepturile individuale ale omului se vedu enumerate, definite și sănțite fasă lege aparte, diversă de celelalte și basate pe uă lege fundamentale ce-l zică constituțiune, statutu sau cartă. Insă chiară pentru că proclamațiunea solemne a principieloru constitutive a unui Stată este ună progresă de multă importanță, nici nu se póte câștiga de uădată, fiindu acesta productulu timpului și a unei civilitățî mature. Ce e dreptulu libertatea s’a născută vădată cu omulă, ea este germinele inimei omenesc, însă din fatalitate nu așia ușoră se manifesteza în consuetudinea unei națiuni. Așta dacă vomă lua forma primitivă a consorțiului umană familia, acestă sîmbure originale de unde eșiră triburile, cetățile și în fine Statele, scimă că era imposibile în acelă primă stadă să se promulge o constituțiune pentru că tota autoritatea era concentrată în capul familiei, care era și principe și sarcerdote. Nu era posibile se se aibă unu conceptu teoriticu de unu pactu sociale în ,,regimul& patriarcale,1,‘ unde tótu autoritatea stă în patriarculu, capă ală stirpei, și unde dreptulă sângelui făcea se tacă dreptulu politică. Asemene nu póte se se cunoscu ideea de constituționalismă în Statele „monarchice“ unde era admisă sclavia și unde nu era recunoscută personalitatea individuale, pentru că ar fi fostă superfiu de a determina disposițiuni cari se garante* atare libertate. In lumea antică lipsesc consorciul armonic al dualismului adică a consistențai „entelui“ colectiv și a individului. Lumea antică se închină putere și preferesce privilegiul câtorva, iérá individulu este calculatu drept nimicú. A fostu lăsată creștinismului se profesese egalitatea tuturoruamenilorö și să proclame recunoscerea personalităței omenesc!; însă câți secol au trebuită se tracă mai înainte de a se vede fruptele aceloru principii abstracte clară adeverate și juste? Este evidente că spre a se forma un „sistemă politica” care sa procureze garanțiele necesarie libertății, se cere ca între acele doue personalități distincte, „antele „eclectică și individualise fie una „pacta politica“ prin care puterea sociale să se circumscrie în determinate margini, și cetățianilore se li se asigure drepturile lor p. Intru aceste fiindu substanța constituționalismului, suntemii constrînși a recunosce adeverurile istorice, și a consimți că rădăcinele primitive ale sistemei constituționale le găsim în „comunele1’evului mediu a Italiei și in „regimulă feudale;“ iară nu precumă crede Montesquieu că derivând din vechiele instituțiuni germanice. Cănd elu esclamă, „ce beau Systeme est sorti des bois !“ se amăgi luăndă în privire aparentele așezămintelor ei, și crezîndă că pretutindenea unde erau alegeri și adunări trebuia se fie și elementele formei constituționale. In evula media găsimă, cu distincțiune In Italia, carta de immunități (carte di franchigia), pacte di deditiune captivi locali și diferite alte stipulațiuni încheiându-se între principii și comune prin care sau cu regii recunosceau în comune certe drepturi sub condițiunea autorității regale, sau ca comunele sponteniamente se supune că unui principe sub dletrea recunoscerii cestora drepturi. Asta se póte cita ca exemplu, Aosta (la Romani Augusta) care încă la 1190 căpătă uă diplomă de la Tomas I, conte di Moriana, prin care i se concede privilegiulu libartateî și împarte pe locuitori în trei clase: clerii cetătiani și burghesi, scutindă pe toți de impozitele forțate și încredința de tutelă și gestiunea intereseloru Ducatului la unu consiliu generale, remăindă intactă autoritatea superiorá a principelui care, și ține acolo unu represintante ală seă cu titlul de guvernatore. Sub un altă formă, înse totü la aceleși resultate, vedemú Ivrea stipulăndă că contele Savoiei se aibă domeniul cetății și al ținutului, însă va insârcina spre a esercita autoritatea sa, pe una vicamtă care va trebui se le lega dintre trei candidați propușî de comună. Astfelu pucinü este pucinu comunele căscigăndu concesiuni și privilegii scăpă de sub autoritatea feudatoriioru spre a nu depinde de cătă de aceaa a regelui, mai pucina superáeiósa, ca mai îndepărtată. Autoritatea foudatoriloru slabesce, numerulu vasalilor» cresc», autoritatea regelui nu pate se fi asolutâ, pentru că ele recunosce în comune certe drepturi ce se obligă a respecta. Inse concesiunile capotate de comune voru fi intr’uă si triumfală națiunii, și sa va nasce sistema representativă. Asemene în sistema feudale se vede redăcinele guvernului constituționale, pentru că dacă fondatorul avea drepturi, avea și datorii. Era recunoscută libertatea politică, personalitatea individuale, așta, că vasalii puteau se fie deslegați de ascultare cătră fondatori de cătră Principele. Principele însuși nu e una demnă asolută. Elu nu căpeta dreptulu suverană prin propria sea voință, dară se cere și invitarea acelora cari aveaă se fiă vasalii sei. Omagiulu și jurământulu de fidelitate a acestora și investitura aceluia, erau acte libere și voluntarie, cari creau se se așețle țflele aslo la Vmdebise? țlise d-na Daubert, — Nu, nu, n’am uitată, respinsă Marta, a cărei faclă se ’nveselia încetă încetă; mai întere credisemă că era vorba de cu totulă altă ceva. Ea ’și părăsi clavirulă, și nimeni nu stărui asupra acestui neînsemnata incidinte, însă el nu fu uitată nici de Maurice nici de d-na Daubert, pe care emoțiunea fiiei sale o lovise la inimă.— Marta îubia pe Maurice, nu’l mai era permisă a se ’ndoui. D na Daubert n’ar fi cutezată se ^ică c’acestă amoră era ceva neașteptată pentru dînsa; adese ori în adeveră ea primise acestă speranță în secretulü gănduriloră iei; însă ea nu credea că acestă visa va deveni uă realitate atăta de apropiată, ș’arătă de imediată amenințătoriă. Ce trebuia se facă ore? Se s’atristeze séu se se veselescă ? Ea nu soia. Pat a se compteze ore pe amorul d-lui de Tresserves ? nu cuteza. Cu tote aste visitele lui cele dese vina plăcere ce afla în ele, astestau domnirea Martei; dară pînă unde putea se se întindă acésta domnire ? D. de Trasserves era are unu omu ce n’ar ținea semn nici de avere nici de posițiunea sociale și s’ar însoci c’uă sermană și o scură fată ca Marta ? n’ar putea cre se se rădice vreună opstaclu neașceptată ? adînca tristeță a d-lui de Tresserves nu’i scăpase din vedere; însă cu tóte încercările ce făcuse pentru a’i descoperi causa , nu parvense la nimicö; totu ce se rera că Maurice perduse pe tată-s că chiaru din copilărie, și că mama mea murise de curând». Afară de acesta ea mai soia că d de Tresserves era érte bogată, ș atălă era totu. Mii de tĕme vage pe cari nu le presimțise căndu primejdia părea ăncă departe veniră d’uădată ș’o coprindă. Ajunsese ea în fine la străucita revindecare ce ’î datoria destinulă, și pe care o urmăria c’uă pasiune stăruitorii ? sau nu făcuse altă nimica decătă a compromite cu împrudința liniștea Martel? Gumă se se lumineze ? Ea nu cunoscea pe nimeni. ... In acestă moment» de turburare și de îndouiala ea simpliată amărîciunea singurărității sale. Cui se cară mă consiliă ? Toți îi erau inamici sau indiferinți.. . . Numele d-nei de Sommereuille îi veni cu tóte aste în insomnia sea; ea se oțărî a căuta lăngă dînsa lămuririle ce’l lipsină. Insă, căndă se presintă la prefectură a doua zii, se află într’unfi cercă numerosă; visitele se urmau făr’încetare; nu era momentulă a risicată anchetă delicată.. .. Ea audi, în adevĕru, pe două demne vorbindă încetă de d. de Tresserves, însă nu putea urma conversațiunea loru. Actulölorü misterioșii, căte-va cuvinte ce apucă din sboru îi crescură îngrijerei. Silită a pleca făr’a fi lămurită nimică, ea găsi una momentă pentru a cere și căpeta de la d-na de Sommereuille favorea unei apropriate întâlnire a cărui subiectQ o făcuse’la presimpția. D na de Sommereuille înțelese pe dată; din nefericire ea plecă a doua zii, și trebuia se lipseșce două țicle. Așia dară întelnirea fu lipsată pentru vinerea viitoriă. D-na Daubert sa depărta mai îngrijată încă decătu era înainte de visita sea. Sunt suflete atătu de fără milă de viață, încăt i uă fericire lesne de rănite dobîndită le speriă, ele din iustinetă se temu d'nă cursă acolo chiară unde altele nu redă decătără ocasiune pentru a se veseli. D-na Daubert se ’ntreba dacă nu e și ea cum ă va una din acele triste suflete ce-șî facă ele înșele cu turbare suferințele lora, a căror și îngrijită înțelepciune se hrănesce de mii de ne’ncrederî. Ea se’ncuragia pe dînsa înseșă în a spera. Afară de acesta, avea arătă de pucina timpu a remănea în astă nedumirire; nu putea ca are pînă atunci se-și amăne temele ? Dove țile, în adeveră e pucina, însă suntă momente în cari evenimentele se precipită, ori cumi ar fi calculele și speranțiele nóstre; se pare că destinata se grăbesce a’și sev6rși operea. Pe căndu d-na Daubert făcea la prefectură acea visită nefolositoriă, Maurice bătea la ușia vechiei case. Fără îndouială visita sej n’avea în sine nimica de straordinariă și detrăna Betsy, făzicirea rigidă a casei în tipsi a d-nei Daubert, judecă de sicură toti astă felu visita, do ’lă primi făr’a sta la Indouială. Cu tóte aste, astă dată era pentru ăntâia oră căndu d. de Tresserves nu punea căte-va mile de depărtare între visitele séle, ș’acésta neregularitate ar fi pututu-o suprinde, dacă intimitatea lui Maur,ce cu stăpînele sale n’ar fi familiarisată pe betrăna Betsy cu mirările de felulă acesteia; ea se găndi că acesta e a ur escepțiune nouă introdusă în escepțiune, și nu’și chinui găndură mai multă. Celă ce se mira mai multă de acestă visită era pare chiară d. de Tresserves; în momentulă căndă bătea la ușii casei d-noît uabert, elă se ’ntreba încă ce caută acolo. Adeverulă este că din ajună elă nu se mai găndia decătu la Marti, la timida iei durere căndă vorbise •le plecare. In deșertă elă se ’ncercase a ride d’aceste pasiuni copilăresc ce se desvelescă cu naivitate, ca florile în mijllocul câmpului; elă nu putuse alunga gândirea Martei, și se suprinsese totă diua visându la farmeculă d’a descepta amorulă în acestű sufletu inocinte, născută și crescută în singurătate, plină încă de măsga simptimanteloră sincere, sensațiuniloru pure, ce este în viațâ ca rouă dimineței. Cu cătu se găndea la acastă, cu atătă devenia mai ireocupata și îngrijită. Pentru că, dacă se lutuse amăgi cătă va timpă asupra pericolului acestei dulci relațiuni, cu imprudință ncepută cu Marta, d’acumă nainte nici uă ilusiune nu ’i mai era permisă. Conduita ce trebuia se urmeze era netedă însemnată; nici uă îndouială nu putea nasce în spiritul ă seă asupra acestui subiectü. trebuia a se depărta cătă mai curăndă posibile ș'a lăsa pe Marta se uite încetă încet», simplimantură ce’l suprinsese inima. Maurice era pré loale pentru a glumi asupra amorului Martel, și seia pre bine ce prăpastie fără fundă îlă despărția de dînsa. Vaudeloise începea a deveni bună curtă, nimică nu lă opria a merge de lase se inchidă pe dată în elă; însă d. de Tresserves era pré omă de lume, și s’o dlicemă, pre frăgezită de ideia Martel pentru a se oțărî a dispărea d’uă dată, fără adio. Resemnată a rupe acestă dulce amicie, elă voia cela pucina se mai vadă vă dată pe d-na Daubert și pe fia sea și se ledică adio . P. Albane. (Va urma).