Romanulu, ianuarie 1868 (Anul 12)
1868-01-01
2 puri anevoióse, viitoriulü este nesicurit, căcî nu aternă numai de noî ca patria nóstra se esiste sau se nu esiste, ci acesta atîrnă și de constelațiunile politice și de soluțiunea [cestiunelor] Europeane. Este sicurü însă că putemu sta fadă în facă cu viitoriul, cu atâta mai multă siguranță cu câtu concordia și încrederea reciprocă vom cresce printre noi, atunci nu numai vomü menținea libertățile nóstre dobândite, darii le vomu putea încă întinde...“ Da, concordia menține și intinde libertățile, însă nu ne unimü cu d. Deak cându (zice că pentru ca uă națiune se esiste sau se nu esie aternă de constelațiunile politice. Uă națiune, care are consciințiă despre drepturile și datoriele iei, care scre se voiască și este gata pentru omși ce sacrificie, nu numai că nu pote depinde de constelațiunile politice, ci din contra ele depind de densa, ea le dirige astafelu încâtü se le facă a merge cu dînsa și pentru dînsa. Acesta a fostu totüdeuna credința nostră, si acesta credemü cu tăriă că este acuma credința națiunii romăne. ROMANULUI IANUARIU 1868 JURISDICTIUNEA CONSULARA IN ROMANIA. (Incheiare). Căndă cineva moștenesce un ăi lucru, este logicit ca elă se primiască nu numai avantagele, ci și desavantagele moștenirii. Astfel, guvernele rusesc și austriacă, moștenindui Polonia, totu ce se póte spune despre vechile relațiuni internaționale între străbunii noștri și între fosta Curte de la Varșovia sau de la Cracovia, este o tradițiune juridică sau, după cum a clică Englesia, este unu președinte obligatoriu pentru Curțile actuale de la Petersburg și de la Viena. Cita rămü deja în Nou trecut unui articole din Pravila lui Vasile Lupulu din 1646, unde se stabilesce principiulu judecății locale pentru toți străinii petrecători în România, și ca exemplu se aduce anume, că unii „Lehn, adecă unii Polonii, carele va fi comisüră crimă în Moldova, se urmăresce, se judecă și se pedepsesce în țeră, după legea țerei și de cătră agenții țerei.“ S’ar pute face uă carte întregă, dacă am voi a enumera tote documentele istorice, împrăștiate prin diferite colecțiuni, în Dogiel, în Themer, în Zaluski și mai cu semă în Acta Tomiciana ale reposatului comite Dzialynski, din cari se constată, cum că guvernulü polonű, nici chiar în epoca cea mai înflorită a ochii sei străluciră de lăcomie, mânele sele se agitară în convulsiune. — Fiul meu, discela junelui venatoru, eta un pele minunată! Pașa trebue se cunoscă tóte fiarele din pădurile sele, du-te de-a ciu perca asta de berbeci. Ea este a sea. — Pelea este a mea, respinse Stoian; nu voiu S’o dau nimenuî. — Cine-țî dice, s’o dai?țlise din moți renegatului. Cu omenii cei mari, veri ce daru este una schimbu. Pașa, stăpânulu mea și alți teu, e prea generosu spre a remănea îndatoratu către uâraia. — Nu-mi vendu lucrulu, îmi păstredu pentru mine, respinse Stoian. — Cumpănesce-țî cuvintele, tinere,jise, Iacob încruntându-șî sprincena. Mândria aduce nenorocire, și braciulü pașele lungii. Voiu se ampelea asta, îmi trebue. Drept a respunsu, Stoian își luă carabina din cuib și arată ușia renegatului. — Nu te supera, fiulu mea, dise Iacub eșindfi câmü putu mai răpede. Pare că într’uă di te vei căi că mai urmații povața mea. Cândii se înturnă la palatű, renegatul o găsi pe Reșid bendu cuă sete nespusă, vinii albii de Semendria. — Gustă din vinul ăsta, dispela lui Iacub; este vinit de Tokay, Déca Cadiil ar gusta din ele, am schimba totü coranul v lorii pentru uă sticlă, gloriei séle, pe când Marea Baltică și Marea Negră formau otarele opuse ale regatului Sigismundilor, și totü âncă nu pretindea nici uădată de a esercita câtușî de pricinii vre-uă putere judiciariă, mediată sau imediata, în privința Polonilor, aședațî în România, ci din contra îi lăsa totudeauna supta deplina autoritate a tribunaleloru locale. Vomă aduce dlară una singură faptă, mai puțina cunoscută, și nu fără una felă de interesü chiar actuală, anume pentru acele dintre consulate, pe cari le superase atâta de multa mai deună-di cercutările d-lui Ion Brătianu contra vagabondilor de peste Milcovă. In 1578 domnia în Moldova Petru celu Șchiopu, fiiulü lui Mircea- Vodă din Țera Romănescă. Faimosulü tractată alü acestui principe cu Anglia, descoperiții de cătră d. Hurmuzaki, probeză, cum că buna stare a comerciului națională îmi preocupa cu seriositate. In acesta modela vede cu durere, că Evreii din Galicia nu intră în țeră decât eu numai pentru a ruina prină concurență fraudulosă pe neguțitorii Romăni, și erădară că uă circulare domniască a poruncită de nădată, ca fruntariele Moldovei se fiă de totü închise pentru acei Evrei. In archivul municipal de la Lemberg, fasciculă 519, se păstreză însuși actul ă< Strigat’a ore Polonia contra unei asemeni măsure? In fine, în privința Russiei, avemă pre-puttie de clisă dintr’un causă forte simplă, și anume pentru că pînă la finitură seclului XVII neî n’amă fostă in contactă de vecinătate cu acestă imperiă, ba încă n’amă începută a simți bradele colosului de câtă cu multă și mai târziiă, pe la jumătatea seclului XVIII, cândă diplomația și armele Ecaterinei II desființară regatulă polonă și hetmanatură căzăcescă de Ucraina totă d’uădată, stringendu-ne astă-feră, pe neașteptate, din partea resăritului, cu unmură muscălescă.Cu tote aste, după curmi amu mai spus’o deja, guvernul de la Petersburg nu va voi și nu va pute se nege, că dreptură internațională romăno-polon trebue se serviască dreptuă basă naturală pentru dreptură internațională romăno-rusesc, de vreme ce Russia, apucând teritoriul Poloniei, a moștenită legalmente și necesarmente, trecutulă acestei nenorocite fere. După ce amă indicată, în căteva — Acesta vina e minunată, respinse renegatulii, însă vinulu aibii, ce am locutu eu la Smirna, este și mai bunu. Ce e dreptu. Pașa are acolo uă vină, care produce nisco struguri cumu nu se mai găsescu pe facla pâmântului. — Elfi e prea fericită, dise Reșid, îmbătându-se de totu. — Cine te opresce de ai totu asta de fericită ca și elun clise Iacob. Este în tara asta unu órc care Stoian, unu felu de vrăjitoriű, care în opta dise póte se-și sădiască să viiă și se țî dea struguri întocmai ca ai pașii de la Smirna. Dara pare că va face nescarîva nazuri. Nazuridise pașa dându din umeri, se se ducă îndată unii ianicerfi la dênsulű și se-î spună din partea mea că, dacă pînă în opta zile nu voiu avea să viiă totü așia de frumosă ca cea din Smirna, și struguri totu așia de buni, voiu pune se-î taiă capul. — Nu e nimicit de respunsu la acesta argumentă, dise Iacub rinjindü de risu, și adauso încetinelă. Pelea de aură este a mea. Cându primi Stoian acesta tristă scrie, începu a plânge. — Vaî! mamă, suntem perduți. — Fiul mea, düse bieta femeiă, nu-țî spusesemn eu că carabina asta te va costa viața cumü ba costată pe tatala teu. Stoian desperată, eși din casă și începu a alerga incotro’la ducea ochii. La polele muntelui, oăietă tîneră trecu pe lîngă ele, trăsure de condeiă, probele generale și probele speciale, cum că jurisdicțiunea consulariă, adecă usurparea de cătră ună Stată străină a unei porțiuni mai mari sau mai mici din puterea judiciară locale, nu numai n’a putut ave locă în vechia Romănie, ci încă din contra toți străinii stabiliți la noi în țeră au fostă totă d’auna supuși din tote punturile de vedere magistraturei și administrațiuneî nóstre naționale, remâne acuma a mai cerceta, cândă și cumă anume s’a putută introduce uă asemene monstruositate, uă asemene călcare a secolarelorű nóstre drepturi de autonomiă. in. Originea jurisdicțiunii consulariă în Romania. D. Neigebaur, vechiul consulii generală ală Prussiei la Iași și unul dintre filo-romănii cei mai laborioși, carele ar merita cu deplinătate de a fi cetățiană, romănă, întocmai ca și publiciștii francezî, cărora Represintațiunea Naționale le acordase mai ană acestă justă recompensă, enumeră data fundării succesive a diferitelor consulate în România. (1) Ét’o: Consulatură rusescă la 1782; Consulatură austriacă la 1783; Consulatură franceză suptă Republică; Consulatură englesie la 1802; Consulatură prusiană la 1818.... Precumă vedeți, Austria și Rusia au fostă cele d’anteiă pe acestă cale. In sine însăși, înființarea consulatelor în România nu presinta neulidi reă, fiindă destinată pe două parte a face mai intime relațiunile nóstre politice cu curțile suverane ale Europei, eră pe de altă parte a protege contra șicaneleră pe comercianții străini, ce venină a oferi terei capitalurile, onestitatea și activitatea loră. In acestă sensă, consulatele erau nu numai admisibile, ci chiar necesare, și dreptă dovadă îmi voiü permite de a reproduce aci în totalitate, următorulă pasagiă din opera celebrului Peyssonnel despre comercialii Mării Negre, tipărită în secolul trecută, pe cândă Romănia gemea în ferele fanariotismului celui mai înfundată: „Neguțitorii francesî nu se voră „pute stabili întruni modă solidă „în Moldova și în Valachia în cäta (1) „Beschreibung der Moldau und Walachei, “ Breslau, 1854; p. 3 56. „timpă mi voră fi acolo consuli „ca se’î apere. Puși la discrețiunea „voevoduluî, pe care trebue sehi „lingușiască, eî simtă siliți a’î da „mărfuri pe credită, perdendă apoi „banii la casă de chestrânare. Dacă „se întâmplă cumăva, ca eî se „între în bunele grație ale principelui domnitorii, prin însășî acesta „tóte familiele boerescu pretendinte „la domnia începă a’î urî, și căndă „vine mă nuoă voevodă, se apu„că aă persecuta prin tóte mici’„lacele, ca pe favoriții predeceso„reluî scă.“ Peyssonnel citeză apoi următorul exemplu, relativă la străbunii familiei Lenșii: „Celă mai mare dintre frații Lenșă „(Lindou), negocianți francesi stabiliți în Moldova, se bucura de „cea mai deplină încredere a lui „vodă Constantină Racoviță, la care „se afla în calitate de cămărașă. „Plăfundă la Galați uă casă de „comerciă, a căriîa direcțiune o „dede tatălui seă și fraților ă sei. „Acesta stabilimentă era în flore în „totă cursul” domniei lui Racoviță. „Sucesorul acestuia, Alexandru „Ghica, privia pe frații Lenșii ca „pe nesee omeni periculoși prin „devotamentul„ loră pentru Racoviță, îi supuse la toță felului de „vexațiuni, îi sili a abandona casa „soră de comerciă, îi forță a pleca „din țeră, fără se le fi lăsată timpulă necesară pentru lichidarea „socoteleloră, și merse cu neumanitatea pînă a insulta pe bătrânulă „Lenșă tată!“ . . . .(1) Oricine înțelege, că în facia unui asemenea regime, din care rapacitatea fanariotică ștersese tóte urmele de pudure; căndă domnii séu, mai bine dscendii, beiz, mise rușinat! de a înșela pe bieții neguțitorî prin credite silnice și asigurări fictive; cândă fiecare boeră căuta cu lăcomiă la punga comerciantului, ca la ună mic’locă, ce l-ar pute procura lui scă nemuluîscă cuca de hospodară; — înființarea consulateloră era indispensabile. Insă alta este ună consulată și alta e jurisdicțiunea consulară. Alta este a protege pe omenii din alte țere contra arbitrariului locală, intercedândă într’ună modă demnă în favorea loră; și alta este ciudata pretensiunie de a se face (1) Peyssonel, Sur le commerce de la Mer Noire, Paris, 1 7 8 7, t. 2, p. 205—208. judecătorii și administratură într’ună Stată ce nu este ală nostru. Cum că consulam au jurisdicțiunea consulariă sunt două lucruri cu totulii diferite, dovada cea mai decisivă este, că primii consuli austriac și rusesc în Romănia, nici nu se găndiaă măcară de a se amesteca cătușî de pucină în prerogativele judiciare abe antiquo ale țerei nóstre. Amii spusă mai susă, că consulatulă rusescă se înființă la 1782 și acelă austriacă la 1783. Eî bine, în 1784, adecă cu cinoi ani după fundarea consulatului rusescă și aprope cu ună anii în urma acelui austriacă, principele moldovenescă Alexandru Moruzi acorda neguțătoriloră austriacană crisovă, unde figureză doue alineaturî, dintre cari unulă este absolutamente, eră celu-1alta în mare parte contrariă pînă și ideiei jurisdicțiunii consularie. Cea a cel remarcabile, este că crisovulă în cestiune s’arată la lumină in traducere italiană în opera lui Raicewich, celü d’ânteia consulă austriacii în Romănia, și carele mai publică alăturea firmanulă Porței Otomane despre recunoscerea sea în calitate de agentă generale ală Austriei în ambele principate Moldova și Țara Romănescă. Pentru mai multa autenticitate, reproduce mă aci ambele alineaturi în limba italiană a consulelm austriacă Raicewich, și în versiune romănescă: Ed intorno allo dispute e litigj ehe qualclvuno di quesli Mercanti, o li lor o uomini, avessero con qualche nostro suddito paesano, non contentandosi casualmente della giustizia delii Spravnici, possa appellarsi al nostro Divano, ed in tale occasione li litiganti devono essere mandati dalii Spravnici avanti di Noi per fare la totale definizione. Accadendo poi, ehe qualclieduno di questi nominali sudditi commettese qualehe delitto, li Spravnici non abbino la facoltâ sopra costoro di carcerarli, o altrimente câștigării, ma di mandarli subito quâ, denuncian- In privința neînțelegerilor și proceselor, între vre-unulü din acei neguțitorî sau omeni d’ai lorți și între vre-unulü din supușii noștriî pământeni, întemplându-se ca sa nu fie mulțămita cu judecata ispravnicului, apoi va pute apela la divanulu nostru, în care casă ispravniculu va fi datoră a trimite pe cei împricinați dinaintea nostră, pentru ultima hotărîre. Atunci însă, cândü vre-unuia dintre acei sudiți va fi comisă vre-unu delictu, ispravniculu nu are facultatea de adu întemnița sau de adu pedepsi elü însuși intrai la modă, ci trebue pe dată seda tri— Frate, disc ea, pentru ce plângi ? — Dumnedeu, se te feriască, respinse bruscamente Stoian, tu nu poți semni alini durerea. — De unde sciî ? respunse ea, ambii se cunoscu la nevoia. Venatorulű rîdică capul și recunoscu pe Vila. Ele se aruncă plângêndu în bradele eî și înară totă reutatea lui Iacub și tótu nenebunia pașeî. — Asta e totu ? disenina; curagiu, frate, eu suntu cu tine. Du-te la pașa, Intréba’la unde voiesce se șî sădiască vila, și ili î se pune a săpa gropile. Ia apoi unu firii de busuiocii, se desceda în brasdă și dormi liniscitu în acésta nouă grădină. înainte de optajile, vei culege în ieastruguri copți. Stoian făcu totu ce’î disese Vila. Din diua dantuiu ela semenă uă firii de busuiocii; însă nuvea nici uă încredere în promisiunile Zinei; și adormi cu inima tristă. Sculată înaintea sorelui, ele se duse la cele d’ănteie brasde, mugurii începeai a încolții. A doua-di, ei erau mari; a treia-di, își deschidea frunzele; a patra-di, Infloriați. A sesea di, și ,cu tóte că era abia primăvara, strugurii erau copți. Stoian îi culese, îi puse la tosca, și duse teribile luî sen stăpânu unü urcioru cu vină și uă farfuriă cu struguri copți. La vederea acestui miraculosă culesă de vită, fiă care renase uimita, afară de pașa, care găsi lucruri cu totulü naturale, și nici nu mulțămi măcară bietului Stoian. Nimică nu e maî lesne dice proverbulu, de câtu a prinde sarpele cu mâna altuia. — Eî bine! di se Reșidă lui Iacobu, ce credi tu, despre puterea mea? Nu sunt vrăjitori, grațiă lui Allah! Déja cândă cineva are sabia în mână, mare nevoiă de nimicii: banii și spiritulű celorlalți totü este alü sea. — Admiră geniulü alteței vóstre, respinse renegatul,i înclinindu-se, și sperii că ea nu va lăsa opera sea necompletă. — Lipsesce orc ceva la viiă ? întrebă Reșidă c’una aeră de mulțămire. — Iî lipsesce foisorulu de ivoriu care la Smirna, face admirațiunea credincioșilor și și desperarea ghiauriloru. — Asta e totu? dise pasia ridendiî. Apropiă-te tinere dise elü lui Stoianu. Décà întruă lună nu voiu avea unu foisoru de ivoriu ca celu din Smirna,voiu pune se’țî taie capulu! Ai audită, supune-te! Stoian se duse la mama mea plângendii. — Vai! mamă, suntem perduți. — Du-te, fiul meu, du-te în fugă la munte, pare că vei găsi acolo pe protectrciea și amica nostră. Junele se duse la munte, și strigă de trei ori pe Zina. Ea veni la elfi suribendă și lă ascultă cu tandreță. — Asta e totul dise ea. Curagio, frate, ea sumă cu tine. Du-te la pașa. Cereauă scorabiă, trei sute de butóie cu vina, două sute de butoiașe cu raciu și douăspre-dece dulgheri. Vă dată îmbarcată, mergi dreptu înainte. Cândă corabia va fi între doui munți, coboră-te pe uscată, deșertă heleșteulii ce vei găsi înaintea tea, și umpledü cu vina și cu rachiu. Cândă voru veni elefanții séra spre a’șî potoli setea, eî voru bea pînă ce voră cădea beți morți; dulgherii le voră tăia dinții cu ferestreală, și vei avea numai de câtu cu ce se’țî încarci totă corabia. Intorce-te atunci la viia tea cu acesta conquistă și dormi liniscita în acesta noue grădină: în optadine foișorulă va fi construită. Stoian făcu totü cea disese Vila. Corabia se opri între doui munți, deșertată heleșteală de apă și la umplută cu vină și cu rachiul. Cumü înseră, elefanții năvăliră cu toții. Celți danteia ce gustă din rachiu păru uimită ; déja îndată începu a bea din non C’uă orecare plăcere, și toți cei alți făcură ca ele. Atunci se fi vedutu bucuria, scompta tumultu printre elefanți. Se puseseră toți pe serbare. Cu desprețul etichetei, regele elefanților, danță unu pasü de caracteru, și regina vastă c’unu june cambelanű. Apoi totă banda cădu coprinsă d’unu somnu grea, și dulgherii începură a le tăia dinții. Nu roși de mesaventura tea, bunule poporu de elefanți, tu nu escî celu d’ătâiă căruia în timpulü beției sau alü somnului, i s’ati tăiată dinții, și nu vei fi nici cele din urmă! Va urmad.