Romanulu, august 1871 (Anul 15)

1871-08-01

650 ducemu administrațiunea departamentale supt controlulu electivă alti celoră administrați. Aci stă firule care ne póte scote din labirinte. Da, negreșitu, nimica mai adevărată; evidința s’a dată pe faci ii asupra acestui puncta, și déca legea ce ni s’a propus a se inspira teze d’același spiritu de descentralisare în tóte părțile sele, sarcina nu sară fi ușturată. Vomu primi bucuroșii a respândi viața publică peste totfi ’ntinderea Franciei. Dére éta dificultatea. Abiaame iniratu p’acésta cale, si legea departamentale ne ofere unQ spiritu cu totalii deosebită, ca și cum ar fi făcută pentru distrugerea iei proprie. Neasceptamű se vedemücele mai mare numeră posibile de cetățeni francezi chiămațî la gerarea afacerilorn lor. In locu d’acesta, totală se mărginesce la oă comisiune departamentale de șapte membrii și, c’uă rară dibăciă, se face dintr’acastă, comisiune administrativă unö felu de consiliu de dece alu departamentului. Căci consiliele generali suntu alese pentru nouă ani, cea a ce e ’a contra oricărei noțiuni de democrațiă, condițiunea cea mai elementară a acestui felu de guvernu fiindu d’a prescurta timpulfi magistratul elorii elective. Daca e vorba, cumti se spune, d’a forma omeni, e forte evidinte că mănținând la putere același omeni în cursa de nouă ani, se ’mpedică activitatea celoră ce le ară pute urma. Cu modulă acesta reintrămă în centralisare chiaie prin legea care trebuia se ne facă a eși dintr’ânsa. Altmintrelea consiliarii, după nouă ani, voru mai fi ei espresiunea exactă a mulțimii alegătorilor ? Pentru acesta ar trebui ca spiritură publică se fiă nemișcătorii. Cea mai simplă observațiune ne spune că la eșirea dintr’u lungă servitute, trebuie se se mai împuternicască aleșii cu opiniunea publică prin nisce nouă alegeri; de nu, inerția din care ne ’ncercămu a eși va tinde se ap perpetui, supt nume de „spirită de corpü“. Uă altă disposițiune care sfârșesce prin a denatura caracterulă legii: funcțiunile în comisiunea departamentale voră fi gratuite, adică că nu voră pute fi ocupate de cătă de bogați. Printre acesta suntă înlăturați de la gerarea afacerilor publice toți omenii din clasa de mijlocă, toți acei carii, prin munca de fiecare di,suntă cel mai interesați a aveaă privire atentă asupra fiecărui amenunte ală administrațiunii și a mențina chiăltuielile în cerculă necesității. In fine consiliulă generalenslefelű formată e destinată a ține comunele supt tutelă. Daca viața publică trebuie se se rească ’n Francia, negreșită că se va renasce prin comune, și tocmai pe dânsale le aservesc o proiectulă de lege. E dâră adevărată că sleiesce viața publică din isvorul ăiei, că face se pătrundă pân’la temelia societății francese spiritulă pe care ca ’1e respinge mai multă, voiă sedică spiritulă de oigarhiiă și de neegalitate. Voimü, chiamămă regenerarea Franci!. Dară uitați-vă care trebuie se fiă zăpăcala unui omă nepărtinitorii în facia acstei legi. Ea portă -n sine două spirite cu deosebire diferite, cari se combată de morte: ea pretinde că descentralisază, și, câtă pentru mine mnulă, voi fi gata a o urma pe acastă cale; dară, pe d altă parte, desface cea a cea făcută, anunță ună progresă în profitul ă ■ numărului celui mare și conchide n profitulu cătora-va. Ce este dară descentralizarea, dacă nu revărsarea vieții publice, participarea celui mai mare numără putinciosu la opera comună, la gerarea intereseloră tuturoră? Dară, descentralisarea— asta cum ni se ofere — se mărginesce la uă ’ngustă oligarchia, la uă plutocrații rurale adică la uă nouă centralisare, mai rea pate decâtă aceaa de care vremă se scăpămă. Ore ’n Francia nu putu-vomă face nici uă dată altă de câtă se stabilimă nisce principii mari și se le distrugemă apoi îndată ce e vorba de aplicarea lor? Centralizarea, ea și libertatea, nu trebuie se fiă pentru noi de câtă un momiala pentru a ne atrage ’n undița unei mai rele servituți? Arătat cele două spirite opuse cari se distrugă între densele în lege: celă d’ântâiă e causa nostră propriă, cele d ală doilea e în amiculu nostru ne’mpăcată. Ce putemă, ce trebuie se facemă ? Mare ntrebare, în care cele mai bune spirite se pot ă împărți. Primi-vomă aceste două principie opuse, primindă legea? Dară acesta aru fi se ne hotărîm pentru că luptă plină de lanțuri și ale cărei sfîrșită nimeni nu mă prevede. Respinge-levomă p’amendouă, respingândă legea? Acesta ară fi se respingemă principiulă nostru, pentru că dibăcia adversarilor noștril la legată de principiulă inamică. Pentru a hotărî cestiunea, trebuie se ne râdicămu mai susă. Din tote câte am spusă, rezultă pentru mine unu adevără evidinte. Acestă adevără e tă’să: legea, astafel, cum^s’a propusă, e făcută pentru monarhiă , se potrivesce firesce cu msBBamaammssmaBSBe=s&ssseast=*=Bs*aBasBsaa ronarchîa, e concepută ’n spiritul monarchiei, e adâncă contrariă republicei. Totală e geta ’n acestă lege civile pentru a servi guvernul monarchiei , afară de marele numără, putere concentrată în câțiva, magistrature elective pe termine lungi. In adevără act suntă condițiunile ordinare, necesarie regalității; nu mai remâne decâtă a stabili p’acestă basă civile edificiulă politică ală unei dinastii. Dară aceste condițiuni escludu republica , p’acestă lege civile — astăfelu formată din eleminte monarchice — nu puteți întemeia uă stabilitate republicană. Totunci consistă și cea a care hotărasce — după uă lungă gândire — a respinge legea, astăfelu cumă ni s’a presintată. Pentru ca s’o putemă primi, ară trebui se ’i se ciuntască disposițiunile, care suntă ca să petră de ’«cercare pentru uă stabilitate monarehică ș’vă pedică formale unei stabilități democratice și republicane, în care Francia de azci își vede mântuirea și regenerarea. Edgar Jyninet. FOITA „ROMANULUI“ NECUNOSCUTA. ÜKÖ FBAGMENTŰ DIN BIOGBÂF1A LTJI SaFIB, SCBISÖ DF. KDŰ AnSD-ȘÎ 1). Tóte mergea bine : vorbiamă familiară despre furtuna vieței, despre fericire și durere, despre literatură și timpă, și tânăra arăta că memoriă examinată, nesce idei desvoltate asupra lucrurilor, uă educațiune generale a inimei și a spiritului. Observamă însă că la fiece conversațiune se întrerupea printr’uă conclusiune, care toto-deuna semăna a amărâciune și» descuragiare, astăfelu încâtă înțelegamă din ce în ce mai clară că, din causa perderii unui obiectă prețiosă sau dintr’a unei fatalități neprevădute, își considera viața ca uă oglindă nevăssătore, în care unei ființe docile nu ’i mai vine se privască. Diua d’ântâiă merse mai bine. Sera, ajungêndu în M**, furămă însociți d’uă comerciante armână și rolulu din ântâia scenă de soră și frate trebuia se se ’ncapă. Mă așezai lângă dânsa, primul și privilegiu fraternă. X) A vedé numerale de ieri. Perdusemă éase din vedere că, ca soră și frate, trebuia se ne dhemă unJă altuia „tu.“ Observațiunile ce ia ceamă, privindă ostenela ce’șî da d’a se obicînui cu acastă espresiune, îmi produseră uă mare distracțiune. Vorbia numai de descrieri, ca se nu fie constrînsă a pronunța cuventulă „tu.“ In fine ’i (ji)ei r — „Nu ’nțtregă ce vrei se dici, Teone, esplică-te mai lămurită"! Obrazu’s palidă deveni pentru ună momentă ca fosforisată; își frecă iarășî fruntea și 4'se : — Nu potă altfelă! Plicerea „tu“ cuprinde unu farmecă cu totală propriă. Mi-este nesuferită a vorbi unei persane pe care o iubescă ca unei societăți întregi. D’ar fi cu putință se descoperă un ducere care se fie mai simplificată ca acesta, ași dori-o pentru ființa ce iubescă. Este cre de credută că Adam a lisă Evei Dumnezu! „Tu“ este contractulă conto-meta închiriată între două inimi, case numai între femei stă între amanți. Bărbațiloră forte rară ’mi se ’ntempla se ridică „tu“, căci pentru ei acesta este de ordinară mă semnă că stima reciprocă trebuie a fi ’nlăturată. Dacă vomă observa pe fete, cândü ’ncepă a face use ROMANPLK 1 AOGDSTU 1871 Decă este adevărată că iubirea și devotamentul ă ajungă la culme numai cândă suntă purificate de orice ostentațiune și un aă de aureolă decât cea mai deplină modestie și abnegare, atunci de bună semă iubirea și devotamentulă Româniloru pentru Francia suntă la culme. Purtarea Românilor, în ultimele nefericiri ale marinimósei națiuni francese, probeză acesta în modulă celă mai atingătoră. In adevără, atâtă de numeroși Români luptară, își deferă sângele și vieța pentru salvarea fraților ă soră, și cu tóte aceste abia acuma aflămă:— cândă putemă afla și acuraă — că cutare a fostă în cutare cârpă de armată, că cutare a fostă rănită la lupta din cutare locă, cutarea cădută pe cutare câmpă de bătăliă. Anulă trecută, în timpul resbelului, abia puturămă afla despre doar trei că plecaseră. Însă încetă încetă vez arămă că numerulă celoră plecați este mare, că chiară omenii din poporă, cari d’abia auziseră de numele Franciei în cântecele poporale ale Românilor, merseseră spre a plăti cu sângele loră tributulă de recunoscință ce datorămă fraților noștri din Occidente. Abnegarea loră merse, în a se nesocoti ș’a uita persóna loru, mai multă pate de câtă ară fi făcut luptându-se pentru propria-le patrie. Astă-felă pe cândă din alte națiuni, d’acastă espresiune, vomu vedé că ncepă numai în ocasiuni cândă inima le palpită, cându se preumblă etc. Bărbații, din contra, așâză de dânsa numai la beții! Cândă închină și ’și ficü: „norocă frate ! acesta este celă din urmă momentă în care încetază d’a se mai trata cu politețe și amicală.“ Supărarea la dânșii nu este altă, decâtă permisiunea ce ’și dau d’a se trata unulă pe altuia câtă se pote de mojbesce. Cândă case două dame ’șî dică „tu“, atunci tóte măscile inimei suntă lepădate și de aci ’nainte desfășură ’ntre densele numai mă firă de delicatețe. Nu mi potă imagina cumă este posibile ca douî amanți se-și dică unulă altuia „dumneta“! Atunci îmi vine a crede că fiecare ’n parte iubesce, în persana celui altă, și alte persone și suntă gelosă ce rivalii mei imaginari! In insulele analiotice este ună obiceiă forțe cordiale: fata primeșce numele amantelui și ele pe ale amantei sele. Ore nu este acasta mai poetică decâtă totă ce am dată la lumină poeții noștri în imnuri, madrigale și sonete ? Cea a ce ’nsemnază că eö suntă „tu“ și tu esc! „că"! Iubindă din inimă că personă, nu numai că’mî vine cu greu voluntarii ce alergau spre ajutorul« Cristului națiunilor» se organism' în legiuni, adesea ne’nsemnate la numără, pentru a’șî pute da titlulă pomposă de agiune a cutărei scă cutării națiuni, nu vte jurămu ună singură Română, din numerala însemnată câți luptară pentru Franda, care se nu prefere a se confunda în masa luptătoriloră Frances!, mai toto de una ca simpli soldați, a lupta ș’a muri alăture cu Francesula, fratele seu, pentru ca sângele sor amestecându-se în momentură supremă, legătura viitore a celor două națiuni se fiă cimentată mai puterică, mai intimă încă decâtă în trecută. Ce se mai cucema despre manifestațiunile de iubire făcute în România, despre simpatiele cari deveniaă cu atâtă mai ardinte cu tatu mai mari erau nefericirile Franciei? Se mai amintimă óre că pe cândă mai tóte națiunile, chiar ărele surori, ca Italia și Spania, se lepădau de sora loră mai mare, seu scuzau indiferința loră culpabile prin acuzările cele mai insultătore, aduse iei. Românii singuri, fără ună curentă de acuzare insultătore simțită, la fiăce ’nfrăngere, creștendă iubirea, devotamentulă soră? Tóte clasele fără osebire, de la celă mai seracă pănă la celă mai avută, de la celă mai inerantă până la celă mai savantă, erau străbătute de același cuvinte electrică, care duceau tóte animele, tóte aspirările și urările către eroica și nefericita națiune. Toți dedeaă, care banii sei, care sângele seu, care la crimele séle de desperare d’a nu pute da generosei Francie totu concursul de care avea nevoie. Nimeni n’a uitată în Bucuresci, printre atâte alte manifestări, acea de la represintațiunea dată la teatrul celă mare în profitul răniților francesî, represintațiune care întruni elita societății bucurescene. Nimeni nu póte uita acelă cutremură care scudui teatrul, în timpă d’ună sfertă de oră, la strigătură repețită cu frenesie de. Trâiască Francia! nimeni nu póte uita, căci toți se simțiră năbușiți de lacrămi de iubire și entusiasmu, și mulți eșiră din teatru, ne mai putândă se suporte emoțiunea. Și nu trebuie a se scăpa din vedere c’astafelu era purtarea Românilor, tocmai atunci cândă toți îi a’i dice, „dumneta“, dér ’mi sună chiară ridiculă la ureche și mi se pare comică a’i dice : „ah, dați mînă sărutare!“ Sânțenia dicerei „tu“ este, că ea hsemneză unitatea persónei și adorațiunea iei. Cându omulă vorbesce cu sine ânsușî ’și dice ela „dumneta“ sâă „tu“? Așia dâră, pentru că obiectul ă amorului este „eu“ ală nostru, de ce se’i dhcemă „dumneta? Incetulu cu ’ncetulă Teone se obicînuise într’atâta se’mî țca „tu“, în câtă ființa’l esprima sentimintele cele mai frumóse și generose ale unei anime curate și debile. Purta cu sine vă durere profundă, a cărei cause n’o puterau cunosce și care era acoperită d’unu vela, pe care n’aveamu curagială a’lă rădica. Intr’acestea ne apropiamu din ce în ce mai multă de reședință și într’uă frumósă diminuță zăbrămă turnulă bisericei Sântului Ștefană, ’nălțându-se ca ună degetă indicatore. — Vedi tu, ’i disel că — acela este turnulă Sântului Ștefană ! Abia pronunțiă cuvântulă „îlă cunoscă“, și d’ua-dată păru neliniștită. Cu câtă ne apropiamă mai multă de reședință, cu atâtă acestă neliniște crescea ș’uă durere pre care o frământa. O observamă în tăcere. Cândfieramui încredeaă schimbați, degenerați și ’n aspirările și ’n simpatiele loră, supt presiuni străine și neamice neamului și originei loră. Se nu se uite c’atunci când ă Românii își dedeau vieți și sufletul Franciei, numai puținii înstrăinați ce profesau simpatii pentru Prusia erau aduși și menținuți la putere. Unuune română din Paris, care a luptată și elă în rândurile gardei naționale pe timpul asediului, a întreprinsă a ne spune numele și faptele câtorva dintre Românii cari s>aă luptată pentru apărarea marii națiuni, căci ea va remâne mare și totu mai mare cu tóte nenorocirile câte o isbită. In acestă espunere, din care ama publicată uă parte, se constată c’uă adevărată satisfacere cu câtă veseliă Românii au primită celă mai mică semnă de distincțiune din partea Franciei, arătă este de adeverată că ei, servind-o ca ună scapă cu totul desinteresată și pentru a satisface numai iubirea ce ardea în peptură loră, iar ori ce distincțiune nu ca ceva ce se datoresce devotamentului și valorii lor, ci, ca uă surprindere, uă recompensă la care nici că s’aă gândită, nici caă crezută că voru merita-o. Printre acești domni Români, și încă printre cei d’ântâiă este ună june oficială, d. Popescu, a cărui vitezie și capacitate, desvoltate întruă întreprindere din cele mai dificile, i-au atrasă distincțiunea cea mai mare, acordarea lucrucii legiunii de onore. Amintimă c’uă adeverată mândriă că încrederea ce se da acestui june oficial să era atâtă de mare, încătă la afacerea periculosă în care s-a distinsă mai multă, avea singură comanda unei colone de 900 omeni, cu tote că nu’avea de cătă gradul de locotenente sau căpitană, cu tote că era unul dintre cei mai juni oficialî și cu tote că nu era Francesă. Acestă mare ’ncredere însa a justificat-o cu prisosii, ș’astuferă pe lângă felicitările generaliului seu pe câmpuri de bătălie, pe lângă acordarea legiunii de onóre. Românii mal aă plăcerea a vede și urmatórea epistolă măgulitóre despre d. Popescu: * I dreptul zidului ’ncingetoru ală orașiului, făcu mâna în formă de pumnă ș’o puse la inimă, ca cându aru fi voită se potolască slăbiciunea ce’I venia. La acasta unghiulu dreptu alu buzelor, se clătina din ce în ce mai multă, și mai durerosă ca pânâ aci. La barieră ne declurămă josă, după vă călătoria de trei spre dece zile. Revizuindu-ne lucrurile la vamă, Teone mă privi uă dată lungă și, dup’uă meditațiune profundă, ’mi dise: — „Nu voi uita nici uă dată maniera cu care aîsclută trata p’uă damă care ți-a fostă necunoscută, într’uă călâtoriă așa de îndelungată. Dacă pronumele d-tale nu este ună secretă, te rogă scrie’lă în portofoliulă meă, împreună cu locuința. Totu vă dată te rogă a’mi da și d-ta p’alű d-tâle spre a scrie câteva rânduri într’onsula; case trebuie se ’mi promiți că nulă vei deschide mai nainte d’a fi a casă. I promisei; apoi ’i dedeî portofoliulă meă scriindă într’ală iei adresa ospețului: „Corona Ungară, strada sculei.“ După ce scrise câte-va rânduri, mi’să înapoiă, și, pâtrundându-me cu privirea, ’mi întinse mâna, pe care ’i-o sărutai cu frăgedime; apoi ne despărțirămă în tăcere, coprinși de ’ntristare.