Romanulu, iunie 1880 (Anul 24)

1880-06-01

506 ROMANULU, 1 IUNIU 1880 tosulu nostru Mitropolitu nu era de persecuțiune și de suferințe , puține luni după intrarea trupelorü rusescî a fostă exilată la Kiev. Unii exiliți de șese anî, într’uă climă aspră, și viața ascetică ce petrecea ea călugără ’înă ruinată sănătatea. Numai la venirea noului domnă Alexandru Ghika la 1834, Mitropolitul Grigorie s’a liberată din exiliü, decădată cu încetarea ocupațiunii străine; a venita în scaunulă archiepiscopală bolnavă, prăpădită în sănătate, ca se’și dea obștesculă sfârșita. A adormită în Domnulă ca ună sântă, binecuvăntândă țăra și turma pe care a iubit’o atâta de multă. Memoria lui scumpa Românilor va fi totădeauna înconjurată de aureola martirului. Grigore Ghika, care se suise pe scaunul Domniei la 1822, în urma morții lui Tudor Vladimirescu, era dintre boerii aceia care lucrafi de mulți ani pentru redobândirea drepturiloră strămoșesc!. Idea care predomina într’acelă partidă era că dreptul de suzeranitate, astăfelă cumă resultă din capitulațiunile încheiate de vechii noștri domni cu înalta Portă, era că garanție pentru păstrarea naționalității nóstre; exemplele celoră ce se petreceau în Bucovina și în Basarabia, de cândă aceste provincii românesc! încăpuse pe mânile Nemților și ale Rușilor, îî întărea și mai multă în acestă credință. Acel boerî recunosceaă că Turcii, deținendă fortărețele de pe țermulă românescă, numindă Domni d’a dreptură, fără de a fi aleș de țără, monopolisândă exportulă productelorű nóstre și trămițăndă firmanuri, nesocoteaă tractatele. Dară își diceau totăuă da!ă că de la uă vreme vicece Imperiulă Otomană mergea totă săbindu-se și că, mai curăndă săă mai tânjră, era să vie dina cândă acelă hmpernă să se desfacă în elementele săle constitutive și că atunci independința României va fi uă consecință naturală a evenimentelor și ceră să se desfășure. Lucrarea acelui partidă, în care figuraă pe la finitură secolului în ântăiulă rând! Banulă Brâncovănu, Banulă Dumitrache Ghika cu fii săi, Banulă Scarlată și Grigorie Ghika, — Logofătul Ienachiță și fiulă seă Cluceru, Alecu Vacărescu, Constantină Bălăcănu, Vorniculă Scarlată și fiulă seă Constantină Câmpinenu, Logofătulă Nicolae Dudescu, — era de a pregăti națiunea din vreme, ca acea desfășiurare de evenimente care se pregătea, să o găsăscă destulă de luminată și de pregătită, ca să potă profita de dănsele pentru întărirea statului Română ; căci dăcă din contră, ară fi fostă se ne găsăscă într’uă stare de inferioritate, în comparațiune cu populațiunile de care suntemă încongiurați, nu numai că nu am fi fi solută să ne servimă de drepturile nóstre, dără chiară Independința ce s’ar fi fi dobândita nu era să aibă altă resultată decâtă acela de a ațâța și mai multă lăcomia puternicilor ei vecini, și ară fi fostă necontenită amenințată de a trece sub mă fugă mai anevoe de purtată, precum și s’a întâmplată cu Tătarii din Crimă și cu Polonia. Pentru a nu deveni fără victima acelora jocuri politice, eî credea că nu era de dorită ca disoluțiunea Imperiului Otomană să fie precipitată, ca să lase Româniloră timpulă se se deștepte și să se lumineze ; dără își disceaă totărădată că trebue să lucrede neîncetata la desvoltarea simțului națională și să caute a se folosi de tóte împrejurările, ca să se redea țărei drepturile ei călcate, reintrândă în litera și in spiritulă tractatelor celoră vechi. Pe aceste base boemia noștri au vorbită generalului Sebastian, cândă a trecută prin București, la ducerea sea la Constantinopole, ca ambasadorii ală lui Napoleon celă mare. Pe lângă acestă partidă, mai există pe la începutul secolului și ună altulă. Unii din boera simpatisaă cu politica propagată de Eteria grecăscă, care lucra la rescularea tuturoră creștinilor din Orienta și la desființarea imediată a dominațiunii otomane, — politica încuragiată în Francia și în Engliteza de lumea universitară și patronată în România de consulatură rusescă. Din punctul ă lor și de vedere Grecii avem celă mai mare interesă să urmărescă realizarea acelui scopă, căci la ea învățătura era răspândită în tote clasele, pe cândă celelalte populațiunî nici nu se gândia și încă la înființarea de alte școli de câtă cele grecesc!. Clerulă ortodoxă pretutindeni în imperiu era grecii, având în mânile sale tote averile bisericesc!. Grecii eraui poporulă celă mai luminată și mai avută din Orientă. Simțulă națională era la el desvoltat și în celă mai mare grabă, pe când celelalte popore ale Orientului se confundaă încă naționalitatea cu biserica, în câtă Bulgarii, arnăuțiî, Românii din Macedonia se credăă Grecii fiindă că biserica loră se numia biserica ritului orientala grecă. Grecii, în starea în care se aflaă, putăă să aspire a înlocui pe Turci în dominațiunea Imperiului. El se resculaă in numele patriei : 8i« xriv xaxpira și în numele naționalității elene atâto IXX^vixb'. ecvo f ără celelalte popore se sculaă pentru religiune, zavera. Cu câtă imperială Otomană ară fi căzut și mai curăndă, cu atât și Grecii, acestă nămă mică, numărândă celă multă două milione de suflete, avăm mai multă probabilitate de a cresce numărul ă lară, absorbindă naționalitățile Turciei, pe care încă și astăzi totă credă că le potă desnaționalisa prin școli și prin biserică, precum caută să facă cu Românii din Macedonia și cu Albanesia, lucru ce era să devie cu neputința mai târziu, cândă simțulăginii s’ară fi deșceptată în acele populațiunî, precum s’a deșteptată și se deșteptă pe totă diua mai multă. Ioan Câmpineanu era unulă din adepții cel mai călduroși partidului curată românescă, ală căruia unul din membrii cei mai activi și mai importanți eraratele seă Constantin. Pe la începutul mișcării din 1821, guvernul în amândouă principatele era în mânile Grecilor și boerilor, eteristî care se puseseră la discrețiunea lui Ipsilante, venită in Rusia ca să secomanda insurecțiunii. Insurecțiunea luase ună avântă însemnată puterniculă concursă ală lui Vladimirescu, omă de arme energică și forte influența în județile de peste Oltă, unde se păstra încă vnă spiritulă resboinică. Cei mai mulți din boerî, și chiar dintr’aceî cari se raliase la acțiunea zavergiilor eteristî, speriați de predăciunile celebră răspândire a căpitanilor lui Ipsilante, părăsise țara și refugise în Brasiovă și în Sibiu peste Carpațî, de unde nu s’aă întorsă decâtă atunci, când atitudinea luată de Ipsilante începuse să deschidă ochii lui Vladimirescu, și ’lă făcuse să vadă cursa în care căzuse, puindu-se cu totulă și în tote la discrețiunea eteriei,—desceptare târzie pentru el! sermanulă care a expiată crudă încrederea ce a avută. Elă, care putea să mora ca Bozzari, stă să trăască ca Coletti, ’șî-a plecata capulă călăilor a lui Ipsilante, ca să nu compromită viitorul țărei sale, expuind’o la vindicta turcescă. Sacrificiul lui Vladimirescu a fostă ună actă de celă mai mare patriotismă. Er a începută ca ună eroă și a sfârșită ca una martiră, deschizându-ne nouă calea către redobândirea drepturilor naționale. La chrămarea Românilor, supt siâgură națională la 1831, loan Câmpineanu, deși de uă sănătate forte delicată, a fostă din cel d’ânteia respunde la apelă. Rangulă săă de paharnică ’I da dreptură la gradul de căpitană , mai în urmă, ajunsă majoră, i s’a dată comanda unui batalionă din regimentulă staționată în Ploescu, avândă ofițerî subalterni pe Nicolae Golescu, pe loan Voinescu II, pe Nicolae Teologu, pe Dâmboviceanu și pe alt tineri ofițerî, ca toți s’aă distinsă și s’aă ilustrată în viața publică. Uă împrejurare cu totulă neașteptată a făcută ca generalulă Kiseleff, guvernorulă rusă de atunci, să cunoscă pe lan Câmpineanu. Orășenii ploiesceni și locuitorii satelor, de prin prejură, lipsiți de hrană și ne mai putând duce numerosele sarcini și biruri, potrezi și angarale, se resculase, pusese mâna pe arme și campaă de mai multe zile pe strade și pe maidanuri, ne mai voindă să recunoscă nici uă autoritate. Amenințările și incurările cazacilor rusesc nu putuse să’i facă să reintre în liniște, începuse să ridice șanțuri de apărare pe piața oborului. Curierii se succedaă pe totă minutulă între Bucurescî și Ploiescu. Generalia guvernară se găsia în cea mai mare neodihnă și nedumerire, căcînu’i convenia Rusiei să se scie în lumea politică că Românii nu erau mulțămițî de guvernulă rusescă,—acesta mai alesă într’ună momenta cândă Cabinetul de Petersburg își da tote silințele să facă pe Europa să cradă că Românii erau atâtă de fericiți, încâtă tate aspirațiunile lor naționale se resumau în dorința de a fi incorporați în imperiul Țarului. Posițiunea în care se află generalia Kiseleff era deficilă, căci pe două parte nu’i convenia să înăbușască rescula prin vărsare de sânge, și pe de alta nu putea să lase lucrurile să ia proporțiuni mari într’ună timp și, cândă lupta după tunurile Vistulei făcea să resune Europa de strigătură : să trăiască Polonia! și cândă victoriile lui Hlopinsky, luî Skrisnewsky și luî Denbinski sileaă pe împăratul Nicolae să’șî tragă oștirile din România ca să le întrebuințeze în contra Poloniei. După mai multe zile de iritațiune, generalul Kiseleff s’a hotărîtă să cară concursul miliției române, atunci batalionul comandată de Câmpinonu a fost însărcinată cu trista misiune de a restabili liniștea prin arme. Maiorulă comandantă, lăsândă trupa sa oă parte, intrândă singură în mijlocul poporului, a avută nespusa consolațiune de a potoli rescula prin puterea cuvântului, făcând pe flecare să se retragă fără a vărsa cea mai mică picătură de sânge românescă. Câmpinenu era totădeauna ascultată de poporă pentru că cuvintele sale erau pline de rațiune și de distincțiune ; vorbia din curățenia inimei și din puterea convincțiunilor. Generalul i’a mulțumită trimițându-i crucea sântului Vladimiră. Totă într’acele vremi generalul Kiseleff s’a adresată la fratele celă mare ală Câmpinenului oferindu-I Ministerul Culteloră, zicându-I că deși cunoscea aversiunea ce avea de a servi sub ună guvernă streină, dar credea că oferindu-i ună servină cu totulă fără amestecă în politică, nu putea să se atingă întru nimică credințele și convincțiunile sale. După uă convorbire, care a fostă uă profesiune de credință francă și reală din partea lui Constantină Câmpinenu, generalulă rusă î-a strînsă mâna zicându-î, că’lă stima pentru sentimentele sale, cu atâtă mai multă cu câtă de ară fi română nu ară cugeta altă felă pentru țara lui. Generalul Kiseleff avea inima și spiritulă deschisă sentimentelor și celor mari. Când era ambasadorii la Paris, pe la anul 1862, până în etate de 80 de ani, Tuvernel, ministru trebiseră din afară ale lui Napoleon III Z'cea, vorbindă despre densură, că nu cunoscea în totă diplomația europena ună spirită mai tânără prin sentimentele sale și mai accesibilă la ideile mari și generose. Mai în urmă maiorulă Câmpinenu, dândă dovezi de aptitudine politică și administrativă, a fosta numită directorü de ministeră; atunci cariera militară a devenita pentru dânsulă numai nominală, și acălă aruncată în vârtejură și în preocupațiunile luptelor politice. La 1883, remasă singură Câmpinenu prin mortea fratelui său Constantină, stăpână pe uă avere din cele mai însemnate, stabilită în Bucuresci, — casa lui a devenită loculă de întâlnire ală tuturoramenilor de talentă. Și déca prin poetă înțelegemă pe omulă care are simțură a ce este mare și frumoșii, a cărui inimă bate la orice faptă nobilă și patriotică, la orî-ce cugetară înaltă, și care respinge de la dânsulă orî-ce nu este demnă și curată, — putemă zice că el era ună adevărată poetă. Elă nu numai că iubia literatura și artele, dară simția ca poetul și ca artistulă. S’a pusa în capulă societății filarmonice, a înființată scala în care s’aă formată mai mulți artiști dramatici români, și a devenită fundatorulă teatrului naționala. Intr’acestă ramă ală literaturei, elă vedea ceva mai multă decâtă oă scală de moravuri , pe lângă glorificarea faptelor și caracterelor celor mari, era pentru dânsulă ună mijlocă de a da românismului ună avântă și de a deștepta simțură națională. Memoria lui va fi neștersa în inimile autorilor și artiștilor noștri dramatici. Printr’insulă românii am putută cunosce pe Racine, pe Corneille, pe Molière și pe Alfieri. Intr’uă luptă continua de mai mulți ani în contra indiferenției și a relei voințe, lesne de înțelesă, în contra teatrului națională, din partea unui guvern( care nu putea de câtă se caute se placă străinului) și-a mistuit a uă mare parte a averii sale. Câmpine nu n’a scrisă nici uă carte, doja a făcută mai multă , a îndemnată pe toți omenii de talentă dintr’aceea epoca se scrie. Acel cari l’aă auzită judecândă uă operă, sed dândă consiliile sale judicióse asupra unei scieri, potă spune câtă era de desvoltată într’aceiă omă gustulă literară și artistică. Stenografia, cu totulă necunoscută pe atunci la noi, nu ne a transmisă elocintele cuvinte rostite de dânsulă în Obscésca Adunare ; dar acei cari l’aă auzită în Camera de la 1835 până la 1839, ne potă spune că el a inspirată la uă generațiune întrega simțimintele patriotice. Humboldt, vorbindă de marele Arago. Zicea că descoperirile și lucrările sale stiințifice erau mari și numerose, dară ca mai mari și mai numerose erau acelea cea pusă pe alții să facă prin consiliere și prin indicațiunile sale. Intr’ună timpă, cândă în lumea nostră robia și claca erau considerate ca neste drepturi naturale de care usau, fără a simți conștiința loră câtuși de puțină vătămată, —el era din micuță numără ală celoră ce deplora nedreptatea care apasă două clase forte numerose ale țarei. Devenită deplină stăpână pe averea sa, eliberată îndată mai multe sute de suflete din robie și a desființată claca la moșia sea improprietărindă pe locuitori. Vestitulă lăutară Dumitrache, care supt ună altă ceră ar fi dobândita ună renume europenei , acelă menestrelă ală tuturoră veseliiloră și intristăriloră caseloră boeresci, vióța care a făcută mirarea lui Artot și lui Lizt, povestia chiară eră cum devenise omă liberă : Boerulă ală cărui robă fusese, simțindu’lă cu bani, ’î a propusă să’î vândă libertatea pe uă miă de galbeni, dară eră neavendă de câtă trei sute, restulă de șapte sute de galbeni l’a găsită în generositatea colonelului Câmpinenu. Ișî plătea datoria de recunoștință cântândă la orî-ce ocasiunea, de ar fi fostă chiar la mésa domnesca, cântecuță populară : Aidețî frați la Mărgineanu, Să scăpămă pe Câmpineanu. La 1834 Câmpineanu fu alesă deputată al județului Brăila. Intrândă în obștasca Adunare, s’a găsită alături cu fostulă săă șefă de regimentă, cu vorniculă Emanoilă Băleanu, și cu douî amici din copilărie cu Iancu Ruset și cu Grigorie Cantacuzino, cu care în tinerețe visase îmbunătățirea sortei României, câte’șî patru boerî și feciori de boieri din cel mai considerați pentru spiritul loră cultivată , pentru caracterul loră onorabila și independența. Chiară de la cele d’ântâiă ședințe s’a stabilită într’aceștî buni Români uă comunitate de idei și de acțiune. Deși boeriî țârei fusese chiămațî, patru anî mai înainte, la 1830, în Adunarea extraordinară, să discute regulamentul organică, derată lege refigiată și votată supt presiunea unei ocupațiuni armate și supt președinția Consulului rusesc, pe cândă sera era guvernată de ună generală străină, nu putea fi considerată decâtă ca uă operă impusă de străini. Acești patru bărbați au pusă baia principielor, care trebuia să’i conducă la reformarea acelui regulamentă, căutând totără dată a se folosi de disposițiunile cele bune cuprinse într’ânsulă, pentru a dota țara cu școli, a înființa comunicațiuni lesniciose între centrurile de producțiune și exportă cu centrurile de producțiune, a regula cursul gârlelor și a le face plutilare, a sili pe impiegații administrațiuni, a se tine în marginile atribuțiunilor și loră, a face justiția independentă de influența Guvernului și de fluctuațiunile politice, a pedepsei aubusurile și prevaricațiunile și a obliga pe fiecare la paza legiloră. Pe aceste base s’aă unita acești patru bărbați, formând ună grupă modestă și nebăgată în somn la începută, dară pe lângă care aă venita de s’aă adunată unulă câte unulă toți acei deputați care dorină binele și înaintarea țârei; în mai puțină de duo! anî acestă partidă devenise majoritatea Camerei și compta în finul! seă pe dupî din prelații cel mai cuvios! și mai învățați : pe Cesarie de la Buze! și pe Ilarion de la Argeșiă. Țâra întrâgă era cu partidul! Câmpineanu, partidă care prin tăria convincțiuniloră și prin curagială săă a lăsată urme neșterse din istoria nostră parlamentară. Majoritatea acelei Camere n’a lipsită nici uădată de la datoriile sale, a censurată cu scrupulositate actele guvernului, a cercetată totădauna fără a pregetă socotelele visteriei, și pentru cheltuelile, ce găsim făcute fără de a putea fi justificate prin voturile Adunării, șefi prin legi speciale, obligă pe miniștrii a le restitui tesaurului, împreună cu acele deturnate de la destinațiunea loră, împotrivindu-se necontenită la cheltuelî nesocotite și nefolositore. Strînse eraă pe atunci baeri se pungem Statului ! Nu ne putemă opri de a avea ună mare respectă pentru bărbații care compunea adunarea condusă de Câmpinenu, cândă considerăm importanța legilor prelucrate și votate de dânsa, și nu putemă se nu admirămă pe acei bărbați și să nu’i binecuvântăm, cândă consideramäă ouragiul și devotamentul soră în fadă cu împrejurările din întru și din afară. Guvernul, constrînsă în marginile legalității, a voită sa scape de asprulă controlată acelei Camere prin intimidare, dér la oficială sau mesagială prin care Domnulă recomandă Mitropolitului, ca președinte al Camerei, sâ distrugă spiritulă resvrăititoru și primejdiosa ce dicea că se introdusese în adunare și să nu o lase se se conducă de nișce intriganți și ambițioși ca Ion Câmpineanu, Ion Ruset și Grigorie Cantacuzino (sic). —Camera a respinsă printr’un adresă prin care punea supt ochii Domnitorului incapacitatea și neîngrijirea miniștrilor. Dar! era în suspensiivă cestiune mare, menită să aducă uă adevărată furtună politică și uă luptă crâncenă în obștesca Adunare. Acesta cestiune era revisuirea rergulamentului organică, cerută de guvernul rusesc!, lucrare reservată legislature! celei moî, pentru care se pregătiaă din vreme alegerile. Consulul rusesc!, interesata a se admite modificările propuse de dânsulă, se coborîse ânsușî și fără nici uă reservă în arena electorală, chiamă pe boerî și pe proprietarî, rânduri rânduri, acasă la elă, la consulat!,—’I povățuia sâ înlăture partidul! naționala, ’I amenință, și se desemnă omenii ce trebuia sâ trămită în Adunare ca sâ placă puternicului protector!. De la atitudinea și de la voturile acelei Adunări era sâ se scie, dacă Românii țină la dreptul ă loră și décá suntă deciși sâ aibă uă țară autonomă, se decá abdică în favorul streinului. Alegătorii au respunsă injoncțiunilor Consulatului, respingând candidaturile oficiale și trimițând în obștasca Adunare pe bărbații combătuți de Consul și de guvernă, țara se deșceptase și era hotărîtă a-șî apăra drepturile. Acea luptă gloriosă, în care s’aă distinsă Ion Câmpineanu, Ion Ruset și Grigorie Cantacuzino, a însemnată redeschiderea companiei pentru redobândirea drepturilor nóstre strămoșesc!. (Sfîrșitulă în numarulă viitoră). Domnului ministru ulii lucrărilorii publice. Unii cetățean! ne anunță cu șosena Pitesci-Curtea de Argeșu-Roma. Vâlcei și podurile de pe ea simtă într’uă stare deplorabila asta-felu în câtü omenii și vitele ce umbli pe acea șosea sa espunü a’și frânge piciorele și a’și primejdui vieța. Spre a scăpa de asta-felu de neajunsuri, călătorii suntű siliți a ocoli doua poște și a perde unu timpi prețios! pentru afacerile lord. Negreșit! că prefectul! și consiliul! județean! nu sei! nimic! de acesta, căci ar! fi raportat! ministerului și râul! s’ar! fi îndreptat!. In locul lor!, atragem! noi seriosa atențiune a d-lui ministru al lucrărilor publice asupra acestei șosele, a căreia stare împedecă circulațiunea în acele localități, pe unde nici drum! de fer! nu este. Sperăm! că satisfacere se va da locuitorilor! din localitățile ce menționarăm!, punendu-se șoseua cât! mai curend! în stare de a corespunde în fapt! la trebuințele pentru care a fost făcută. Calea ferată Ploiesci-Predelu. In Ziua de Mercuri, 28 ale torentei, a căzut! uă ploiiă torențială pe partea de sus a munților Prahovei,plaie care pe unele locuri era uă adevărată trombă. Din causa acestei ploi torentul! din Valea lui Bogdan! a venit! cu atâta furiă, târând! cu densul! copaci, bolovani și pământ!, în cantități enorme încât! într’un! minut! a astupat! valea Prahovei ca printr’un! zăgaz!. Apele Prahovei oprindu-se de acest! zăgaz! a! format! acolo un! mare lac! forte adânc!. In momentul! când! s’a format! zăgazul!, din jos! de densul! s’a scurs! totă apa, și albia Prahovei a remas! uscată, or! din sus! de zăgaz! apele aprinduse, se urca! cu uă repeziciune spăimântătore. In puțin! timp! apele s’a! înălțat! de-asupra drumului de fer! și trecend! în partea dreptă a liniei, unde nu era! lucrări de aparare, a! spălat! terasamentul! pe oă lungime de mai bine de 50 metri, într’uă cantitate de aprope 2000 de metri cubici. Inginerii liniei cu drene, directorul! esploatării în cap!, a! mers! imediat! la faca locului, și adunând! de îndată vre 400 lucrători din tote părțile, a! început! îndată lucrarea de reparare a terasamentu