Romanulu, august 1882 (Anul 26)
1882-08-11
606 cini pentru opinia magulitare ce are despre armata nostră și suntem fericiți că-1 vedem împărtășind în privința României, simțimintele despre care tatăl sou ne a dat mai multe dovezi. D-luî redactor al dianului Gazette de Roumanie Paris-Belleville, 14 August 1882 Domnule. Am citit de curend în diarul d-vostră, nota prin care anunțați că prepară lucrare asupra armatei române. Acesta lucrare, domnule, n’are însemnătatea pe care binevoiți a-i o atribui; doresc numai, în măsura puterilor mele, se fac cunoscut camarazilor mei din armata francesă, ce au fost. ce sunt asta de puterile armate ale României , se le arat cum, grație unei serii de silinți neîncetate, unei înaintări constante în calea progresului, aceste puteri au ajuns la un așa grad de desvoltare, încât aparițiunea lor pe câmpurile de bătie de la Plevna a fost pentru Ruși un ajutor de uă valore nemăsurată. Simpla expunere a faptelor va ajunge, cred, pentru a inspira acelor oficialî care vor bine-voi să mă citescă uă simpatie forte reală pentru viteja armată a României. Am precedat lucrarea mea deuă notiță asupra istoriei armatei române. Ași fi fericit décá ați consimți a publica în stimabilul d-vestre Ziar acesta parte curat istorică. Ar fi pentru mine uă minunată recomandare, și pate deja cunoscut de camarazii mei din armata română, ași avea mai multe drepturi pentru a reclama indulgența necesară operei unui debutant. Primiți vă rog, etc.Gardie de Roumanie) A. Ubiciul -------------------------------——<■»— ROMANULU 11 AUGUST 1882 SI. AMCUL, NOTE ȘI IMPRESIUNI II Slănicul vechiu (Urmare 1) După mortea lui Mihălucă, fiul său, Căminarul Nastasachi , continuă a stăpâni bucata de loc pe care erau apele, împreună cu pădurea și locurile de prin pregiur. Pe aceste locuri se aședa și un număr de familii străine, în condițiune de hrisoveliți, adecă aduși din străinătate în puterea unui hrisov. Guvernul în urmă, contestând rufetașilor dreptul de proprietate ce ei pretindeau a avea pe moșia Ocnei cu băile Slănicului și cu tot locul, precum se stăpânea de Mihălucă și de fiul său, lua de la rufetașî acesta proprietate și o conceda hatmanului Aleciî Aslan, cu orecare condițiuni, pe care d. Aslan neîngrijindu-se a le îndeplini, în anul 1846 s’a votat de obștesca Adunare a țarei ca băile Slănicului să tracă în de veci proprietate a spitalului sfântului Spiridon cu tot locul lor, după espirarea contractului domnului Aslan. Donațiunea acesta a căpătat sancțiunea Domnescă abia în anul 1851, supt domnia principelui Gregorie Ghica. Hrisovul domnesc din 6 Noembre 185!, prin care se da în disposițiunea și îngrijirea de veci a epitropiei sf. Spiridon băile de la Slănic, prevede între altele următorele : ,,1) Fereheele să se dea, împreună cu tot locul din pregiurul lor cu acaretele și hrisoveliții de pre ele, precum s’au stăpânit până la anul 11) A se vedea Românul de la 7 8 și 10 August. 1847 de către hatmanul Alecu Aslan, iar mai înainte de reposatul spătar Mihălucă: „ 2) Se va da câte 10 falci pădure pe an la partea cea mai apropiată de bai, penă după desfacerea în total a moșiei fiscului, când atunci i se va deosebi din tot trupul aceleiași moșii pentru vecinicie, opt sute lalei.“ îndeplinirea acestor disposițiuni principale a stat mult timp în suspensiune. Acesta a dat naștere la diferite reclamațiuni, ceea ce a împedicat în mod simțitor desvoltarea bailor. Abia în anul 1877 a intrat epitropia sfântului Spiridon în deplină stăpânire a bunurilor de la Slănic. Se póre zice că băile de la Slănic au început numai de la acea epocă a fi prețuite cum se cuvine. In adevăr, de la 1877 în cace epitropia sfântului Spiridon își dâ tata ostenela să aducă la îndeplinire celelalte îndatoriri enumerate în hrisovul din 1851. Pentru ca să se potă aprețui și mai bine îmbunătățirile deja făcute, să dăm aici oă descriere a Slănicului astfel cum era cu vre-uă dece ani în urmă : Clădirile de la Slănic aîi aparința unei monastiri din cele mai ordinare. Pe oă înalțătură de pe malul stâng al părîului, se află aședată uă biserică, încungiurată de chilii, un fel de foișor, grosolan lucrat, nu departe de biserică, și la intrarea în Slănic un număr de case ale locuitorilor, împrăștiate pe ici pe colo,cé Slănicul. Chiliile sunt cele mai multe de zid, căte-va de lemn, și sunt locuite de visitatori, afară de nișce șuri din care una este locantă iar cealaltă salon de danț. Foișorul este pentru musicanțî, cârora nu numai talentul dar și bunăvoință le lipsesce. Interiorul odăilor este miserabil. Două odăi, ce comunică între ele, formeză un apartament, care se închiriază cu prețul de șapte-spre-zece galbeni pe seson. Trei paturi de scânduri cu câte un mindir de paie, uă mesă și două scaune de lemn formeză mobiliarul întregului apartament. Cine vine la Slănic, trebuie se-și aducă de a casă plapumă, saltea, perne, cuțite, furculițe, linguri etc., înscurt tot ce este trebuitor unei gospodării, câci nimic din tote aceste nu se găsesce acolo. Din puntul de vedere igienic, odaile sunt nu se pote mai râu dispuse. Cuvintele de aer, necurățenia, puricii, ploșnițele, etc., tote contribuiesc să desguste pe visitatori de Slănic și de minunatele sale ape. Când timpul nu este favorabil e chiar imprudent de a sta în Slănic, de multe ori s’au întors de acolo persone mai bolnave decât cum s’au dus. Un nutriment bun este cu greu de procurat Locanta semăna cu ceea ce se numesce prin piețele din târguri „dă formă“, cu deosebire că e mai scump decât la fermă. Chiar acei ce vin de acasă cu gospodăria lor, nu pot să se nutrescă bine, câcî atenansele ce servesc de bucătării semăna mai mult cu nisce cotețe pentru paseri, rele și sparte. Dar unde sunt apele ? După ce iese cineva din cercul chiliilor prin partea opusă celei prin care a intrat, și coboră o mică șosea îngustă, tăiată chiar în malul pariului, ajunge la ape . Sunt șapte numere, adecă șapte ape diferite. No. I, III, Y sunt ape de băut și curg prin nisce uluce de lemn înfipte în malul părîului. No. II, IV, VI, VII sunt basonuri pentru bâi. Se nu-șî facă cineva ilusiune, că măcar apele sunt arangiate în mod convenabil. Mai totá lumea face dimineța cura"la No. III. Uă vastă șură servesce de salon de primblare celor ce beau acesta apă, la care pentru ca să ajungă aîi a scoborî mai ăntenu uă scară stricată și apoi a merge prin noroi, până la Șipot. Bâile reci se fac în basmuri. Un seifi de cotețuri de scânduri, prin care suflă vântul din tate părțile, sunt construite lângă fiecare bason și servesc de vestiare. Basonurile sunt murdare, așa încât după ce iese cineva din ele are nevoie să-și turne ah cosă de apă pe trup pentru a se curați Bâile calde se fac acasă sau lângă ape. Nisce baratee de lemn, neîndemănate ce, în care se află nisce embere lângărețe, constituie stabilimentul termic. Apa, cărată de la isvor în aceste ciubere, este încăldită cu bolovani înfierbântați afară, ceea ce nu e fară pericol, câcî adeseori acești bolovani fac explesie. In sfîrșit, sera între 4 și 6 ore se fac dușuri de apă din păum. Chiar la intrarea în Slănic, în mâna stângă, sunt nisce construcțiuni miserabile de scânduri; acestea constituiesc stabilimentul de dușuri. Apa din părîii este condusă prin uluce mari de scânduri prin care în același timp cu apa, cad în spetele scăldătorilor tot soiul de murdăriii). (Va urma) N. X. POLITIA DE STAT IN RUSIA (Urmare 2). Țarul a împreunat amândoue polițiele. Era în vara anului 1880, în mijlocul luptei în contra nihilismului, câtva timp după esplosiile de la gara din Moscva și de la palatul de iarna din Petersburg; împăratul, după ce împărțise Rusia, supt numele de guvernăminte generali, în cinci scusese Satrapii militare, seotărîse, pentru a da, mai multă unitate apărarei naționale, se ii r credințeze generarelui Doris Melkoff, supt titlul modest de cap al comisiei esecutive, uă adevărată dictatură. Acesta nouă dictatură administrativă nu putea se tolereze alâturi cu densa uă putere discreționară și a totputernică, rivala iei. Trebuia ca una din autorități se absorbă pe cealaltă. Alecsandru II înțelese acesta. In loc de a da un urmași ultimului cap al geandarmilor, supuse ănteia provisoriu, apoi definitiv, poliția de stat generalului Loris Melikoff, numit tot atunci ministru din întru. Titularii acestui minister au devenit astfel capii geandarmilor, exercită amândoue funcțiile, vor putea, după caracterul lor sau după spiritul momentului, se dea mai multă valore uneia sau alteia. Poliția superioră formeza la ministerul de interne un nouă despărțire, aceia a poliției de stat. După cum se vede, supt ucazul din August 1880, atât de aplaudat de opinia, se ascundea oă fusiune de puteri a căreia despărțire era causa slăbiciunii. Astăzi ministrul de interne ține în manile sale frânele ambelor poliții, cari când eșau despărțite, trageau flăcare în partea iei. Se speră că astfel 1) Vechi Gazeta de Bacai No. 21—40 anul 1873. 2) A se vedea Românul de la 8 August, se va da serviciului siguranței statului uă unitate de direcțiune, uă ușurare de esecuțiă care, simplificând mecanismul, trebuia se-indoésca puterea reală. Acesta fusiune fusese vădit indispensabile prin amarele decepțiuni ale ambelor poliții în lupta lor comună în contra nihilismului. Evenimentele demonstrase că în asemenea caz multiplicitatea nu numai că nu constitue uă putere, dor âncă că e uă slăbiciune. In orașele mari, în capitale mai cu sema, erau trei poliții: aceea a ministerului de interne, aceea a cancelariei imperiale, aceea a orașului, și aceste trei poliții, cele două d’anteia mai cu sumă, lucrând singure și independinte una de alta, se paralisau în loc de a-și da ajutor. Statul, supt paza lor, încerca întâmplârile rele „ale copilului cu cinci mame“ după Zi Grea rusă. Se întâmpla uneori că amândoue polițiele rivale se puntau pe un urmă prostă și își perdeau timpul gonindu-se una pe alta. Agenții lor, cari nu se cunosceau, își găseau apucături suspecte , se supraveghiau și se urmau unii pe alții. Unul din miniștrii împăratului Alecsandru II își spunea la Petersburg că, în mijlocul crisei nihiliste, s-au vâilut amândouă polițiile urmărindu-se reciproc, și geandarmii secțiunii a IlI-a, lăudându-se că au făcut u lovitură minunată, arestând ca conspiratori pe colaboratorii lor necunoscuți de la ministerul de interne. Se explică necazul guvernului în fața acestei intrigi de comedie într-un moment atât de tragic. Pe când agenții polițienesc se înșelau astfel, revoluționarii alergau în libertate sau să repausați în liniște în fundul vicuinelor lor. Unind ambele trupe s-a pus capăt unei asemenea mistificări. îndoita polițiă inventată de împăratul Niculae nu era bună decât să se îmulțescă defundurile și spionagiul. Acesta bizară combinare mai avea un defect aflat la lumina de nihilism. Pentru ca secțiunea a treia se potă lucra totdeauna într’un mod independinte de celelalte administrațiuni, trebuia se i se dea mijjloce de acțiune particulari; personalul seu de geandarmî și aginți secreți nu-i era suficient. Astfel de exemplu era obligată se se slujescă de poștele imperiali, de telegraful ministerului de interne; daca avea vr’aă dată un fir telegrafic particular, acest fir putea se tracă prin biurourî cari nu-i aparțineau, și adesea depeșele sale erau transmise de impiegații unui alt resort, mai puțin șirum ca ai sei. Acestei lipse de agenți de transmisiune se pote atribui o parte din relele întâmplări ale poliției. Cu totă integritatea incontestată a capilor săi, multe din intrucțiunile cele mai secrete erau cunoscute din nainte de conspiratori, astfel încât s’ar putea pune întrebarea daca aceștia nu aveau partizani chiar în sînul iei. Câtre finele domnii lui Alecsandru II, spre exemplu, un oficial superior din geandarmerie fu trimis în misiune confidențiale într-un oraș manufacturier din centru; călătoria firesce incognito și credu că va sosi acolo pe neașteptate; vedeți surprinderea lui zărind la venirea lui, în mijlocul nopței, pe primarul orașului și pe principalii funcționari adunați la gară pentru ca să-l primescă. Fapte de felul acesta arătă cum erau dejucate precauțiunile poliții superiore, cum când și întindea plasa și credea că va face uă captură, găsia atât de des locul gol și suspecții fugari. Uă instituție ca secția a 3-a, nu putea se se legitimeze decât prin incoruptibilitatea și infailibilitatea sa. îndată ce a putut fi bănuială, sau îndată ce nu a mai fost norocosă, poliția de stat nu mai avea cuvânt de a fi ca autoritate independintă. In adever, trecând din cancelaria privată a împăratului la ministerul de interne, poliția superioră a perdut independința sa, și prin urmare individualitatea și personalitatea iei. Acesta constitue însemnătatea schimbarei. Déca pastreza față cu supușii Țarului tóte drepturile și privilegiurile sele cele mai mari, nu mai conservă vechia iei autonomia, vechia iei supremația față cu autoritățile guvernamentale și celelalte resorturi ale statului. Despărțită de cancelaria imperiale, densa nu mai este lucrul privat, domeniul propriu și reservat al suveranului ; supusă unui ministru în loc de a fi d’a dreptulü supusă stăpânului , ea cade în rândul celoralalte administrații și nu mai pute lucra decât prin intermediul lor. Supt numele de secția a treia, poliția politică era marele resort al Statului; astăzi nu mai este decât una din ratele sale. In privința acesta ar fi nedrept se se refuse orice însemnătate transformării îndeplinită pe tăcute de Alecsandru II, în ultimul an al domniei sale.l) Părăsind cancelaria imperiale, poliția de stat a rămas stăpână a încarcera, interna, depărta pe ori și cine după bunul iei plac. Nici uă dată póte n’a făcut atât uz de drepturile sale ca de la schimbarea numelui iei; diferința mai’e este că ordinile sale portă un alt apostil și un alt sigiliu. Supt Alecsandru III ca și supt Alecsandru II, poliția superioră e suverană, independintă de justiție și tribunale, neavând se dea socotală decât capului seu și împăratului. Nimicirea acestor prerogative a administrațiunii ar fi uă adevărata revoluție; ea ar echivala unui fel de abdicare a autocrației înnaintea tribunalelor regulate. Cât va dura regimul autocratic, administrația va putea să trecă peste legi. Acesta este un facultate de care Țarul pate se nu să servască, dar de care autocrația, cât va fi în integritatea iei, nu pate să se desbrace fară a se condamna la continue desmintiri. Bastilia rusă nu este încă rasă, și, când porțile vor părea închise, nu vor înceta d’a se mai deschide decât deca mânile cari țin cheile vor înceta d’a fi atotputernice. In loc de a rădica administrației atribuțiunile dictatoriale cu cariera învestită supt predecesorii săi, Alecsandru III s-a încercat să claseze și să modifice nenumăratele măsuri de salute publică edictate, cu grabă și fără legătură între ele, în ultimii ani ai domniei lui Alecsandru II. Supt regimul numit de generarele Ignatieff stare de protecțiune reîntărită (usilennaîa okkrana), care corespunde mai mult sau mai puțin unicei stări de asediu, germane, guvernatorii au dreptul a închide după placul lor stabilimentele de industrie, de a înterzice particularilor șederea cutârul sau cutârul oraș, a sustrage pe justițiabili tribunalelor ordinare.2) Supt acest regim capii poliții și gondarmeruil sunt autorizațî să aresteze și se încarcereze orice individ bănuit de crimă de Stat sau de a fi participat la societăți illicite, pot opera percuisiuiuni oriunde, la orice ceas și sechestra verice fel de proprietate. Acesta stare de protecție reîntărită, căreia ministrul de interne este liber se supună provinciile imperiului, este dulce și liberală în comparație cu starea de protecțiune estraordinară (tchrezvytchainaia okhrana) pe care guvernul pate să î o substitue, la ca destrebuință, prin simpla măsură administrativă. Supt acest regim, care întrece marea stare de asediu prusiană, guvernatorii provinciilor sunt investiți cu tote drepturile care aparțin unui comandant suprem în țară străină. Pot, prin măsură administrativă, să pronunțe pedepse rădicându-se până la 300 ruble amendă și la trei luni de închisore, în contra culpabililor de infracțiuni sau delicte „cari nu s’ar putea deferă justiției Țară inconvenient.“ Au voie să suspende tote ziarele și 1) De la venirea comitelui Tolstoi la ministerul de interne, poliția de stat, de nume supusă ministrului, și-a luat în fapt vechia î libertate. 2) Ucazul de la 4 Septembre 1881. Aceste măsuri edictate pentru un an, să aplică la principalele orașe din imperiu și la vruă 10 provincii, publicațiunile periodice, se închidă prin simplu decret tate stabilimentele de instrucțiune. Au în fine facultatea, resorbitantă, de a sechestra imobilele și veniturile aparținând particularilor, nu numai în cazul când proprietarul conspiră în contra securității statului, dor âncă decât negliginta de care pute fi culpabil în administrarea bunurilor sale pute avea consecințe periculose pentru ordinea publică.“ Acesta este un privilegiu de care, pâne în 1881, administrația nu fusese învestită într’un mod regulat. Proprietatea nu e dar mai mult cruțată ca libertatea individuală supt Alecsandru III ca și supt Alecsandru II, și una și alta sunt lăsate în voia administrației și a poliției. (Revue politique et Mimire). A. Leroy-Reaulieu. (Sfirșitul în minierul viitor.) | ----——«»SSd--------— giena CORSETUL întrebuințarea corsetului este astăzi mai răspândită decât totdeauna. Și încă în ce condițiuni! Modă blestemată.—De ce împingi tucrarea contra omenilor, până a-î impune corsetul—cuirasă, acesta închisore strimtă, în care corpul slăbesce și se ruinază ? — De ce, prin exagerațiunile tele, o faci se se înăbușescă între osele de balenă, când ea ar putea trăi mai comod fără aceste cercuri, fără aceste, proptele? — De ce condamni tu pe cea mai frumosă jumătate a genului omenesc a-și perde flecsibilitatea și prin urmare grațiositatea, și a deveni asemenea unor statui, cari nu se pot nici apleca, nici mișca ? Vai!decă lumea ar fi pătrunsă de marele prejudiciu ce-I causeza corsetul, cu ce grabă ar renunța ea la acest instrument de supliciu, pe care multe femei, mai cu semn sora, nu-1 mai pot suporta, ci se grăbesc a-1 scote îndată ce rămân singure! Însă când medicul vorbesce lumea femenină rîde de prognosticile sale; când el proscrie corsetul, ea îl trateza de tiran. Vai! de ce nu voesce se credă că acest aparat infernal, inventat pentru nenorocirea omenirii, împedică digestiunile, îngreuneza respirațiunile și provocă diferite maladii, cari de cari mai periculose ? De ce continuă ea a cumpăra corsetul, și încă cu mai multe zecimi de balene, și a se strânge pe cât póte, spre a face, după cum susține, că talie fină ? De ce acesta necredință în consiliile omului celui mai competente din Societate, ale omului, la care alergăm când nu ne simțim bine, dar ale căruia ordonanțe îndată ce ne am însănătoșit nu le mai ținem în somn ? Pentru nenorocirea nostra! Și daci luâm și noi condeiul spre a combate corsetul, acesta causă a multor morți premature, nu o facem în speranța că consiliile nóstre scrise vor avea un efect mai eficace decât acelea ale medicului; că ele vor reuși a-1 scote din os, nu, n’avem și nu putem avea acesta presumțiune; o facem însă în ferma credință că cu aceste câteva rîndurî vom contribui, póte, a-1 discredita, vom contribui putea pune pe gânduri pe mulți partizani ai săi, vom contribui putea face întrebuințarea sea mai rară, și, cine scie, póte și mă DezchiatLy*^--^ Acesta ar fi deja un profit destul de însemnat pentru omenire, ne facem dar datoria a pune în evidință relele ce decurg pentru sănătatea și viața omului din purtarea corsetului, sperând că aceste câteva rînduri, extrase din scrierile omenilor celor mai competințî, vor fi citite cu totă atențiunea. Partea asupra căreia exercită corsetul compresiunea cea mai imediată, conține or FOITA ROMANULUI 11 AUGUST 2 THERESA RAQUIN de EMILE ZOLA III Opt Zile după căsătoria sea, Camil declara mamei sale că voesce să părăsască Vernon și se se ducă să trăiască la Paris. D-na Raquin protesta: ea își așezase viața, și nu voia să schimbe nimic. Fiul iei avu un atac de nervi, îi zise ca se va îmbolnăvi, daca ea nu se va supune dorinței lui. — Nu te-am supărat nici uădată în proiectele télé, îi zise el, m’am însurat cu voi’a mea, am luat tóte doctoriele ce mi le-ai dat. Mi se pare c’a venit vremea să am și eu uă voință și să fii și tu de părerea mea... Vom pleca la sfîrșitul lunei. D-na Raquin nu dormi tata noptea. Otărîrea lui Camil îi sdruncina esistența, și ea căuta cu disperare cum era să-și facă oă viață nouă. Cu încetul, ea se liniști. Găndi că tinerii soți vor avea pute copii și că mica sea avere nu era să le mai ajungă atunci- și mai trebuia se câștige bani, să-și reîncepa negustoria, să găsăscă de lucru pentru Theresa. A doua zi, ea se obicinuise cu ideia plecărei, ea urzise planul unei viațe noui. La dejun, ea era cu totul veselă. —acă ce-o se facem, Zsc ea copiilor sei. Vom merge la Paris mâne, voi căuta uă mică ce prăzărie, și vom reîncepe, Theresa și eu, să vindem ață și ace. Tu, Camil, vei face ce veî voi; te veî preumbla la sare sau vei găsi de lucru. — Voi găsi de lucru, răspunse tânărul. Adevărul era că numaî uă ambiție prostă împinsese pe Camil se plece. El voia să fie impiegat într’un administrațiune mare, el se roșia de plăcere, când se vedea în vis în mijlocul unui biuron, cu’n condeia la urechie. Theresa nici nu fu consultată, ea arătase totdeauna uă așa supunere pasivă încât mătușa sea și bărbatul sau nu mai luau ostenela să-i ceru părerea iei. Ea mergea unde mergea, făcea ce făceau, fară să plângere, fară uă imputare, fară chiar a părea că scie că se mută din loc. D-na Raquin se duse la Paris și merse drept la pasagiul Pont-Neuf. Uă prietenă din Vernon o adresase uneia din rudele iei care ținea în acest pasagiu uă prăvălie de ce prăzălie de care voia să se lase. D-na Raquin găsi prăvălia cam mică, cam întunecosă, dar, străbătând Parisul, ea fusese speriată de scomotul stradelor , de luesul prăvălielor, și acesta galerie strimtă, aceste vitrine modeste îi aduseră aminte de fosta sa prăvălie, atât de liniștită. Ea se putu crede încă în provincie, resufla, se gândi că scumpii sei copii vor fi fericiți în acest colț perdut. Prețul prăvăliei o pțărî; nu i se cerea decât două mii de lei. Chiria nu era decât deuă mii două sute de lei. D-na Raquin, care avea apropo patru mii de tei economiă, socoti că va putea plăti prăvălia și chiria din anul ăntei fară se se atingă de capitalul sei. Lofa lui Camil și câștigurile erau se le fiă de ajuns pentru trebuințele zdnice, astfel încât ea nu se va atinge nici de venitul său și va lăsa să crescă capitalul spre a două zestre nepoților săi. Ea se întorse încântată la Vernon, ea zise că a găsit un mărgăritar, un gaură minunată, în mijlocul Parisului. Cu încetul, după câteva ciile, în convorbirile de sera, prăvălia umedă și întunecasa din pasagiu se prefăcu în palat; ea o revedea, în adâncul amintirilor iei, încăpătore și liniștită, înzestrată cu mii de folose neprețuite. — Ah! dragă Theresă, Zicea ea, vei vedea cum vom fi fericiți acolo! Sunt trei odaî sus... Pasagiul e plin de lume... Vom găti vitrinele... Nu ni se va urî. Și nu mai isprăvia. Tóte instinctele iei de fostă negustoresa se deșteptau; ea dedea dinainte sfaturi Theresei despre venzare, despre cumpărare, despre șireteniile micului comercm. In sfîrșit, familia părăsi casa de pe marginea Senei; în sera aceia, ea se așeză în pasagiul Pont-Neuf. Când Theresa intră în prăvălia unde era să trăiască d’adi înainte, i-se păru că se fa L Í coboră într’un mormânt. Un fel de desgust Ie apucă, îi fu frică. Privi galeria murdară și umedă, visita prăvălia, se sui la stagiul ăntâi, se preumblă în tóte odâiole; aceste camere góle, fâră mobile, erau d’uă singurătate și d’uă miserie insplrmentatore. Tânăra femelă nu găsi nici un gest, nu zise nici un cuvânt. Era ca înghețată. Mătușa sea și bărbatul seu erau jos, ea șeZu pe nă ladă, cu mânile țepene, cu peptul plin de lacrimi, neputând se plângă. D-na Raquin, în fața adevărului, remase încurcată, rușinată de visurile iei. Ea căută se-șî apere cumpărarea. Ea găsea un leac pentru fiecare neajuns ce se întâmpina, explica întunericul dicerid că sunt nori, și conchidea afirmând că casa trebuie măturată. — Oh!respundea Camil, totul e forte bine... D’altmintrelea, nu ne vom sui susi decât sora. Eu nu ne vom întorce înainte de cinci sau șase coșuri... Voi amendouă veți fi împreună, nu vi se va urî. Nici uă dată tânărul n’ar fi primit se locuescă uă asemenea casă, décá n’ar fi fost încredințat că va isbuti se intre într’uă administrațiune mare. El se gândea că va fi cald totă Ziua acolo, și că sora se va culca de vreme. In timp d’uă septemână, prăvălia și casa rennaseră în desordine. Chiar din cele d’ăntâi îi zile, Theresa se așezase la mesajer și nu se mai mișca d’acolo. D-na Raquin se mira; ea creduse că tânăra femelă va înveseli casa, va pune flori la ferestrá, va cere tapete noul, perdele, covore. Gând ea propunea reparațiuni, uă îmfrumusețare orecare: — Pentru ce ?respundea nepotatea cu liniște. Suntem forte bine, nu ne trebuie lues. D-na Raquin trebui să gătescă odailei și se așeze tote în prăvălie. Theresa se plictisi văzând-o că se tot învărtesce împregiurul ier, luână slujnică și sili pe mătușa sea să vie se șână lângă densa. Camil stătură lună înainte d’a putea găsi de lucru. El trăia cât se putea mai puțin în prăvălia, se plimba totă Ziua i se urî așa de mult încât vorbi d’a se întorce la Vernon. In sfîrșit, el intra în administrațiunea drumului de fer Paris-Orleans, unde căștigauă sută de lei pe lună. Visul său era împlinit. Dimineța, el pleca la opt coșuri. Coborra strada Guénégand și se afla pe cheiuri. Atunci, încet, cu mânile în buzunar, e urma Sena, de la Institut pene la Grădina Plantelor. Acest lung drum pe care-l făcea de două ori pe zi, nu-i ostenia. El privea cum curge apa, se oprea ca se veda trecând plutele care coborau rîul. Nu se gândea la nimic. Apoi, în trăcăt, el arunca să privire asupra portului vinurilor și număra birjele care veneau de la gară. Sera, tămpit, cu capul plin douăistorioră stupidă povestită în cancelaria, trecea prin Grădina plantelor și mergea se vede urșii, dacă nu era prea grăbit. El ședea acolo uă jumătate de ces, urmând cu privirea urșii care se legănau; mișcările grele ale acestor animale îi plăceau. Se atăra în sfîrșit a pleca tărîndu-șî piciorele, căscând gura la trecători, la trăsuri, la prăvălii, îndată ce sosia, se punea la mésa, apoi citea. Cumpărase operile lui Buffon, și, în fiecare sera, își pusese îndatorirea de a citi două-zeci, trei-Zeci de pagine, cu tot urîtul ce-i pricinuia acesta citire. Mai citea, în făsciere a 10 bani, Istoria Consulatului și a Imperiului de Thiers și Istoria Girondinilor, de Lamartine, sau cârțifile vulgarisára sciințifică. El credea că lucreză la educațiunea sa. Uneori, el silea pe nevoistă-sea să asculte citirea unor pagini, unor anecdote. Se mira forte mult ca Theresa să potă sta gănditore și tăcută uă scra întriga, fără ca să-i vie să ia uă carte. In cugetul seu, nevesta sea îî părea a fi uă inteligință cam slabă Theresa respingea cărțile cu nerăbdare. Ii plăcea mai bine să stea pe gânduri, cu ochii ațintiți. Totă voința sea nu tindea decât a face din ființa iei un instrument pasiv, două bună-voință și do uă abnegare supremă. Negustoria mergea încetișor. Câștigurile, în fiecare lună, erau regulat aceleași. Clientela se compunea din lucrătorele cartierului. La fiecare cinci minute,uă fetiță intra și cumpăra marfă de câteva pa-