Romanulu, septembrie 1885 (Anul 29)

1885-09-01

ANUL AL XXIX-LE 4 Voiesce și vel putea. Lk1 ANTJNCIUEI* Linia ife 30 litere petit, pagina IV.............................40 bani Deto . , „ „ HI...................2 lei - „ Inserțiunî și reclame pagina III și IV linia . . 2 . — „ A se adresa, IN ROMANIA, la administrațiunea diarului. IN PARIS, la Havas, Laffite et C-nie, 8, Place de la Beurse, LA VIENA, la d-nil Haasenstein et Vogler, (Otto Maass). LA FRANCFORT, S. M. — la G. L. Daube et C-nie, pentru Germania, Belgia, Olanda, Elveția și America. — Scrisorile nefrancate se refusă — 20 BANI ESEM F v R U L C REDACȚIUNEA SI ADMINISTRAȚIUNEA, CALEA ( 4­­­7 Fundatore: C. A. ROSETTI EDITIUNE A ( ; ) Directore: VINT1LÄ C. ROSETTI DUMINECA, 1 SEPTEMBRE 1885 Luminézá-te și vel fi. ABO NAMENTE in Capitală și districte: un an 48 lei; sase luni 24 lei; trei luni 12 lei; un lună 4 lei. Pentru tóte téri­le Europei, trimestrul 15 lei. A se adresa: la administrațiunea diarului și oficiele poștale, avas, Laffite et C­une, 8, Place de la Bourse­ , B. G. Popovici, 15, Fleischmarkt.. . . . dott. Cav. Gustave Croce, Via San Francesco ^ /de Paola (N 0.) 15, Geneva. ,vTitkár'''"Articolele nepublicate se ard — BUGDRESGÍ S SL1885 In organisarea actuală a societății puterea suverană, adică Parlamentul, face legile și încredintere a lor apli­­di­care miniștrilor. De temá énsă ca a­­ceștia, din deosebite împregiurări și considerațiuni, se nu se abată de la testul precis al legilor. Camerile au alcătuit legea asupra responsabilită­ții ministeriale, promulgată la 26 A­­prile 1879 și care prevede la art. 3 urmatorele : „Se va pedepsi cu interdicțiunea de la­­ trei ani până la maesimum totă viața, d’a mai ocupa funcțiuni publice, minis­trul : „a) Care va fi semnat sau contra-sem­­nat decrete sau va fi luat disposițiuni cari violeza un test expres al unei legi e­­sistente. “' " ' *. ■ El art. 7 din aceea­și lege 4^ce : "~ „Este complice al ministrului dat în ju­decată, și se pedepseșce conform princi­piilor statornicite pentru­­ complicitate, în codicele penale, funcționarul care va fi esecutat ordinile sau ori­ce disposițiuni, al căror obiect nu era de resortul minis­trului, sau a căror ilegalitate era vă­dită.“ Vă dstră reamintite acestea, reve­nim la cestiunea de care voim a ne ocupa astă­zi, adică la regulamentul publicat de d. ministru al instruc­țiunii publice și privitor la esame­nul la care trebue să fie supuși șco­larii din clasele primare, mai nainte d’a fi înscriși în clasa I gimnasială. Legea instrucțiunei, promulgată în 1864 și care este și astăzi în vi­­goare, prevens la art. 120 urmato­­­r i.­rele : „Un școlar­­ nu se va admite în gim­­nasuul, déca nu va avea etatea de dece ani cel puțin, și cunostințele claselor pri­mare. Ș’apoi art. 121 adaogă îndată: „Școlarii cari vor avea atestate de la scóle publice, vor fi înscriși fară alt e­­samen/ Ori­cum s’ar încerca cine­va, fie a­­cela chiar și dibaciul d. Dim. Sturd­za, să interprete acești articoli de lege, nu va putea ajunge la alt re­­sultat de­cât la acela ca d. ministru al instrucțiunei publice a violat „un test espres al unei legi esistente“ și ca prin urmare s’a făcut pasibil de penalitatea preved­uta de al. a) de supt art. 3 din legea asupra respon­sabilității ministeriale. Și împreună cu d-sea va tîrî și pe cei cari vor fi esecutat ordinile a câror ilegalitate este vădită. Nu putem deci­de cât să ne mi­răm când vedem pe Voința Națională scriind în numărul seu de ori: „Vă f­ie de oposiție, care încuragiază în­tot­deuna spiritul de ne-disciplină, ne spune ca uni dintre institutori ar fi ți­­nâ noi întruniri cu scopul de a protesta con­tra măsurii luată prin regulamentul de admisiune al școlarilor în cursul secun­dar. Domnii institutori vor face rou se proteste contra acestui regulament pen­tru ca el este forte bun.“ Nu ftim care este acea fala de o­­posiție despre care vorbesc e V. Na­țională, dar întrebăm pe confrații noștri oficioși : cine încurajază la nedisciplină, cei cari susțin pe mi­niștrii cari violeza un test espres al unei legi esistente, sau cei cari în­­demna la respectarea legilor? Noi credem ca institutorii sunt în dreptul lor, mai ales câ se dâ­uă lovitură prestigiului ce trebuie sé aibă în fața școlarilor. Și ei ar tre­bui să nu se marginesca la un sim­plu protest, ci se merga și mai de­parte, pe cât timp legea este în fa­­vorea lor. O­­ricem acesta cu risicul d’a ne vedea și noî acusați ca încuragiam indisciplina. Pene aci corpul profesoral ne o­­bicinuise a-1 vedea mai strîns unit, și mărturim că ne asceptam a-1 ve­dea și de astă dată protestând în u­­nanimitate nu numai contra acestei călcări de legi, ci și contra lovitu­­rei ce se dă institutorilor. Se pare prea bine să n’avem sor­ții d’a fi ascultați, dar acesta nu ne va împedica d’a protesta împreună cu institutorii contra regulamentului în cestiune, pentru că el este con­tra legei și pentru că nu voim a ve­dea pe nimeni făcându-se pasibil de penalitatea prevestuta de art. 7 din legea asupra responsabilității minis­teriale. Mai este însé un punt care are un mare însemnătate și care va fi scăpat negreșit multora din vedere. In ce chip se va face esamenul­­ oral sau în scris ? După regulamen­tul d-lui ministru al instrucțiune! el va trebui să se facă în scris. E că uă a doua călcare de lege, de vreme ce se cer școlarilor mai mult de­cât cunostințele claselor primare. Numai cei cari n’au­ făcut în viața lor un concurs în scris nu scii cât de mare este deosebirea între un con­curs în scris și unul oral. Copilașul, care abia a împlinit pute zece anii, care nici ideia n’are de ceea ce vrea să­­ fică un concurs în scris, care n’a fost pus nici uă dată la acesta încercare și care este obici­nuit a avea în­tot­deuna nainte-i pe institutorele său, care să’l ajute­ pe ici pe colea, va fi pus acumn în fa­cia unui petec de hârtie se resolve, cu mintea-i fragetă, uă problemă sau se analiseze uă trasă. ’ Unde, în care programă a clase­lor primare a ve<jut d. ministru al instrucțiunii publice că se prevede concursul în scris ? Și cu regulamen­tul d-sele nu se abate de la art. 120 din legea instrucțiunii ? Și, spre a încheia, întrebăm pe d. Sturdza , cum a putut să înlăture art. 28 și 29 din legea instrucțiunii, cari <fic : „Consiliul general va fi consultat asu­pra tuturor cestiunilor cari au raport la întinderea și îmbunătățirea instrucțiunii. „La începutul fie­carei sesiuni, minis­trul instrucțiunii va comunica consiliului general tote cestiunile relative la instruc­țiune, care vor fi fost mai nainte discu­tate și pregătite în consiliul permanent." Din toți articolii de lege ce repro­duserăm aci, se pote vedea că prin regulamentul elaborat de d. ministru al instrucțiunii s’a înlăturat cu totul disposițiunile legii instrucțiunii și au fost înlocuite cu un : „așa voia, așa fac“, al d-lui Sturdza. Nu e vorba, acesta nu este ăntâia călcare de lege la care asistăm de vre­mn câțî­va ani încóce, și ar fi bine ca cârmuitorii noștri să nu por­­tă din vedere că totul are un sfâr­șit pe lumea acesta, și că va veni póte uă vreme când se va scote la lumină registrul tuturor acestor vio­lări de legi. é SERVICIUL TELEGRAFIC AL AGENȚIEI HAVAS Madrid, 11 Septembre.—Ori­ce desordine a încetat pe strade, iar spiritele tind a se liniști. Guvernul spaniol cere ca Germania să declare mai nainte de tate câ ea renun­ța la stăpânirea insulelor Caroline, și a­­tunci i se va acorda reparare pentru in­sulta făcută drapelului german. Londra, 11 Septembre.—Protocolul an­­glo-rus privitor la regularea graniței Af­ganistanului s’a semnat ieri. Paris, 11 Septembre.—Se semnaleza furtuni pe Oceanul Atlantic. DIN AFARA GERMANIA Uă telegramă din Lemberg , cu data de 10 Septembre și publicată de Neue freie Presse, anunță urmă­­torele : ^ Se comunică din Posen cu’n aceste din urmă căile au fost isgoniți de pe terito­riul prusian că mulțime de proprietari, comercianți și femei. Faciă cu supușii ruși, măsurile de isgonire se esecută cu cea mai mare asprime, ér fac­ă cu supu­șii austriaci, autoritățile germane arată un ore­care manageament. Cu totă desmințirea oficială ce i s’a dat, ziarul Czas afirmă, în temeiul unor informațiuni pe care le crede și care , ca supușii francezi de naționalitate polonă și cari locuiesc în Posen, au primit de fapt ordinul să părăsască teritoriul fran­­cez. Czas se mai întemeiază și pe seriile publicate în același sens de diarele fran­­ceze. Berliner Pageblatt blameza cu­o­­tărîre aceste isgoniri, ca fiind con­­trariu dreptului modern al ginților și ca periclitând siguranța relați­uuni­lor internaționale. Isgonirea Poloni­lor de prin orașele curat germane ca Lipsen, Liegnitz, Breslau, se află pe aceeași trepta ca isgonirile de Ger­mani din Paris în anul 1870. Este una din primele datorii ale partitei liberale, adaugă citatul chiar, d’a pune un capăt acestei stări și d’a face din ea un armă electorală. ENGLITERA Misiunea d-lui Drummond Wolff, care nu pare a promite tocmai suc­cese mari, este comentată astă­­zi din n­ou și pe larg de foile engleze. Daily News spune, câ Muslims pașa a comunicat Porții câ lordul Salis­bury este de părere ca daca nu se va încheia acum un aranj­ament, este de prisos a se mai face și alte încercări și prin urmare Englitera se va considera ca liberă de a pro­­cede și fâră consimțm­entul Turciei. Porta, din parte­a, a primit oă re­­lațiune din Egipet în care se druce ca déca nu se vor trimite în cu­rând acolo trupe turcesc!, apoi Su­­danesii vor năvăli în țară. Acesta scrie pare a fi cnsé exagerată, de vreme ce resculații n’au trecut péné acum de Dongola, Kasala nu s’a predat încă, iar Osman Digma cel mai bun comandante al Sudanesilor ar fi murit de fapt. In privința neînțelegerei afghane, care póte fi privită ca aplanată în urma declaiarârilor lordului Chur­chill în Sheffield, diabiul Kölnische Zeitung publică urmatorea telegramă ce i se trimite din Londra : După cum afla din isvor forte­si­ur, Englitera a primit într’un chip definitiv ultimele propuneri rusesci. In consecință, Afghanii mențin spațiul ce are o­ întin­dere de cinci k­ilometri și care se află între cele două trecători, pe când Ruși­lor le rămâne eșirea trecătorei de 031 cu tote drumurile de legătură, îndată ce se va stabili protocolul, d. Lessar va pleca în Asia centrală. SPANIA In privința conflictului germano­­spaniol, găsim astăzi prin­­ fiarele vienesc mai multe amănunte intere­sante. Ast­fel uă telegramă din Ber­lin, cu data de 9 Septembre, comu­nică următorele : Pe când Norddeutsche Allgemeine Zeitung privesce încetarea soliilor îngrijitore și călătoria regelui Alfonso ca un semn de bun augur, și pe când vă depeșe din Pa­ris adresată fon­ Kreuzentung afirmă ca se consideră ca resolvat incidentul, în urma intervenției personale a împăratu­lui Wilhelm, pe aici se priveste situațiu­­nea regelui Alfonso, în urma unor solii private din Madrid, ca forte periclitată și se aștepta neapărat­­ă revoluțiune. A­­semenea îngrijiri ar fi existând și’n Pa­risain urma unei relațiunî d’acolo primită de Natural Zeitung. *p. I­T SCTULORI DESCHISE Către Luminăția sea Beizade Dimitrie Ghiica ’ F. >. IV eliade, Am­i , mult timp la gânduri înainte de a m­otărî să ți scrvü. Mi-era temă să nu credi câ vreau să im­itez pe preșe­dintele consiliului de astă­zel care, în alți timpi, se adresa câtre d. generare I. E. Florescu spre a-i spune istoriile ce cule­­sese din istoria patriei. Vă scrisóre, de altă parte, reclamă de ordinar un răspuns. Daca nemuritorul Musset, adresându-se câtre Lamartine, putuse zice: „Spre a fi propuse asemenea înalte schimburi trebuiesc semnate de un nume ce nu am“ nici eu nu m’am­ aș­teptat la un răspuns din partea L.-Tele. M’am adresat totuși câtre L.-Tea pen­tru câ^prezidezi comitetul de redacțiune al diarului care mă atacase, pentru ca pre­zidezi Senatul și dor gh­ezi tot ce se face, pentru ca, uitându-mă la adversarii mei împregiur, nu am găsit cu cine să stau la vorbă, și pentru ca doriam din tota i­­nima să-ți atrag atențiunea asupra situ­­ațiunii ce-ți fac ființele pe care le încăl­zesc­ la senil L.-Tele. Nu Vechi, Beizade, ca îți jocă uă nouă farsă ? Până când ai să-l lași ast­fel să abuzeze de prea marea bunătate a L.­­Téle ? Ei mă atacă pentru un discurs ce am pronunțat ea să apăr guvernul L.-Téle. Au anunțat cu toba mare și au pu­blicat ieri un articol întitulat : „C. A. Rosetti și d. Petru Grădiștanu" în care zic: „D. Petru Grădiștanu pretinde... câ tot­deuna a fost liberal și aderent al lui C. A. Rosetti“ și apoi, spre a mă pune în contradicțiune, publică fragmente din­­tr’un discurs al meu, în Cameră, la 6 Fe­bruare 1870 unde răspundeam la demi­­siunea adresată de C. A. Rosetti câtre președintele Adunării. Eu! am pretins când­va am fost tot­­dean­a» „aderentul lui C. A. Rosetti"! Acela care pune în gura cui­va un cu­­vânt pe care nu l’a pronunțat este un im­postor. Spune-le acesta, Beizade, daca nu scri nici atât acei cari țin condeiul la Voința Vostră. Aderentul cui­va ! Eu Suntem în Roma veche unde fie­care patron avea clienții săi, sau în timpii de până de u­­nâ­ 4i la noi în țară când fie­care boer a­­vea omenii sei de casă ? Dar atunci spune-le, Beizade, spune-le, pentru Dumned­eu, câ­nd­ am avut omeni de casa nostra dar n’am fost nici uă dată ó­­menii sau aderenții cui­va. Proverbul are dreptate care­­ fice ca din fel de biruri nu se face rate de cesornic. Sunt mulți pe acolo cârora s’ar putea aplica acest cuvânt. Ș’apoi Rosetti să caute aderenți? Tata viața lui a luptat pentru triumful prin­cipiilor ! Am spus numai atât : câ am fost tot­­deuna liberal, și am probat acesta cu de­­c­larațiunea suptscrisă la Concordia de câtre toți vechii liberali și cu recunosce­­rea celor cari sunt chlămați, împreună cu mine, a continua opera lui Rosetti. Principiul care ne-a însuflețit a fost unul, dar „căile diverse“, dar „mijlocele de esecutare“ aci se împreună, aci se despart. In focul luptei pentru „același scop unic“ cuvinte acerbe s’au pronunțat do­uă parte și de alta. Am spus acesta. Am spus cum aceste efecte ale iritațiu­­nii momentului care poteza manta albă a Dreptății sunt regretate mai târziu de ómenii de inimă, când ei se cunosc mai bine și, cunoscându-se, se aprețuesc, se stu­­meza și rămân d’aci mână în mână fară șovăire, până la ultimul moment. Dar ce vrei? Nu e așa, Beizade? mărgăritarele nu se pun dinaintea scri­bilor de la Voința L.­Tele. Nici mă co­bor a le răspunde. Profit numai de oca­­siune spre a lumina mai bine „tine­rele generațiuni“ câtre care mă adresez. Am fost nedrept câtre C. A. Rosetti, o recunosc, după cum și el fusese ne­drept câtre mine, și a recunoscut o chie­­mându-mă­­ lângă dânsul și permițându-mi a sta lângă dânsul până în ultimul mo­ment al vieței din care pleca amărît de toți aceia, mari și mici, pe care îi for­mase, îi crease. Pe când era în viață el se uirau dinaintea lui, umblau în patru piciore, îl adorau, și astăzi îl insultă séu pun de’l insultă reproducând câte s’au putut. Zice contra lui în focul luptei. Am fost nedrept pentru câ’i puneam în spinare tote greșalele, tote păcatele guver­nului d lui I. C. Brătianu. La cine alt se adresa în realitate, de­cât la guver­nul d-lui Ion Brătianu, încriminările din discursul meu de la 1870 prin care con­statam ingerințe și violențe fară soman în alegeri, administrațiune deșănțată, jus­­tiție spulberată, armată desorganisată, finanțele ruinate și acea colosală conce­siune Strasberg, despre care vom­ mai vorbi, care a înglodat țara în datorii. Tóte acestea le imputam lui C. A. Ro­setti, atunci, pentru ca apăra guvernul d-lui Ion Brătianu după cum Rosetti mă ataca pe mine pentru ca apăram guver­nul L.­Tele, pe care-l trata de „miniștrii ai lui Popa-Tache.“ Uă legendă se formase după care C. A. Rosetti era îngerul cel ruu și d. Ion Brătianu îngerul cel bun al partidei. Tot ce se făcea rea era opera lui C. A. Ro­setti, țapul emisar, care trebuia jertfit. D. Ion Brătianu, simpaticul d. Ion Bră­tianu nu avea de­cât inspirațiuni înalte, nobile, fară cusur. Mult timp am crezut și eu, ca mulți alții, acesta legendă, până mi-a fost dat să cunosc de aprope pe om, să-l văd la lucru, și atunci am fost nevoit să recunosc câ C. A. Rosetti a rămas totă viața lui credincios principielor. L’am vă­­zut luptându-se aprig, lupta lui Iacob, cu acela pe care îl iubea mai mult de­cât pe un frate, mai mult de­cât pe un fiu, ca să-l împedice de a se rostogoli în prăpastia pe care-l vedea lunecând, și, desperat, per4ându-și forțele, și-a dat ultima suflare înfășurându-se în stin­dardul sdrențuit al liberalismului. Mai înainte însă, a grăit câtre aceia cari tre­­buiau să continue lupta și graiul său va resuna încă mult timp de dincolo de mormânt. Am zis la 1870 câ faimosa influență morală care în fapt se traducea prin a­­menințâri, intimidări, violențe și reteve ce înlăturase de la vot voința alegătorilor. Am­ dat de exemplu cele întâmplate mie și­ bătrânului meu tată la Ialomița. Nu am obicei*’1, Beizade, de a invoca pe morți ca martori. Trăesc mulți din a­­legătorii colegiului an­ 2­ea de Ialomi­ța cari, la Decembre 1867, fură go­niți cu forța din sala de alegeri. Aș pu­tea cita pe respectabilul d. Nae Pribegenu, și pe mulți alții. Le fac numele ca să nu-i e spun la persecuțiile unei adminis­­trațiuni rau nărăvite. Ei se retraseră în casa bunului și mult regretatului meu amic C. Poenaru Bor­­dea, afecțiune­ câruia datoram în mare parte simpatiile ce întîmpinam în Ialo­mița, și votară în unanimitate pentru mine. Camera casă alegerea pentru ca — o­­ deriziune!—nu se făcuse în localul public indicat de lege... de unde fuseserăm go­niți !.. Am uitat să spun—pentru esactitatea istorică—câ, înainte de alegeri, ministe­rul se primenise. D. Ion Brătianu se de­­prindea de pe atunci cu rolul de Saturn în care avea să escele până ce, ne mai a­­vând copii de ai săi, să adopte câte o nenorocită creatură schilodă lepădată la cutie. Lui Rosetti se putea ore, în bună drep­tate, imputa acest trist spectacol al le­gii violate, al libertății sugrumate? sau a celui care, în capul guvernului, a putut ordona prefectului, judecătorului de in­strucție și armatei, a celui care uitase așa de repede cuvintele ce pronunțase la 21 Februarie 1867, în discuțiunea moțiunii de neîncredere contra d-lui Ion Ghica : „Guvernul n’are tăria de caracter și de­votamentul cerut spre a lupta contra tu­turor greutăților celor mari cu care are și va avea să lupte spre a forma națiu­nea și a o deprinde cu practica libertăților publice . Frumase cuvinte, am văzut cum le-a pus în aplicare. Și încă pe atunci d. Ion Brătianu își încerca aripele, își făcea primele sale arme.. își dă dre sema cât de mult contribue ast­fel la perver­tirea simțului moral al națiunii ? Per­ 4ându-și credința în omenii cari, pentru dânsa, erau incarnarea principiilor sin­gure mântuitore, ea póte aluneca repede din scepticism în servilism. Leü va fi spe­culat tocmai asupra prevederii ca un po­por, care nu mai are credință, devine les­ne prada celui d’ântei cutezător care îi înfige călcâiul pe grumaji! Am mai 413 la­ 1870 câ justiția fusese violată, tîrîtă în noroiu. Două exemple ca ilustrațiuni. Un judecător de Carte, însărcinat cu u­ cercetare în fac­a locului, se convin­sese de dreptatea părții apelante și’și fă­cuse raportul în conșciință. La fina îo­­jj fâțișârii apelantul are nenorocirea să se presinte asistat de un avocat care, pen­tru cause politice sau altele, era nesufe­rit acelui judecător. Procesul se judecă în marele complect: 5 membri. Se ple­­deza. In camera de chibzuire părerile se împart: doui consilieri admit apelul,Șoloții îl resping. Judecătorul meu era chramat să rezolve paritatea. Dar cum ? Să res­pingă apelul ? Se convinsese la facia lo­cului ca are dreptate apelantul. Se’l ad­miră ? Una cu capul nu putea recunosce ca are dreptate avocatul. Atunci trase la sorți și ast­fel dete dreptatea cu bobii. Faptul e istoric. Altul. Intr’uă­zb 4i de Duminecă, îmi aduc aminte ca acum, treceam pe podul Mogo­­șoiei, văd venind pe strada care despăr­­ția palatul de locul bisericei Crețulescu, unde se află acum grădinița palatului, pe amicul meu Gr. Triandafil. Era palid abia se ținea pe piciure, sdrobit de uă durere morală. — Ce ai? fu strigătul cu care ’1 sa­­lutam­. — Cum ? nu spil ? — Nu scrii nimic. — Vin de la Curtea de casație. Mi­nistrul ne-a dat în judecată pe Costache Câmpineanu și pe mine... ca boți­ înțelegi tu ? !... și lacrămile ’1 inecați. — Nu se póte ! Tu, Costache Câmpi­neanu... glumesc!.... — Nu, nu glumesc din nenorocire. A­­tâta avem pe lume onórea nostră de ma­gistrați. S’a găsit un ministru—liberal— care să cerce a ne-o răpi. — Ce vrei, dragă Guță, e zapacéle. N’ai de ce să te îngrijesc!. Nu te poți îndoi de justiție. — Scri, dar... p^­ie atunci... Și ne puserăm a merge încet, unul lân­gă altul, spre Episcopie. Amicul nostru Iancu Câmpineanu sta atunci, împreună cu un alt amic, absent în acel moment, Lăscăruș Catargi, într’uă căsuță pe strada ce de curând se deschi­sese, plină de noroiu și de băligar, unde s’a rădicat acum atâtea case frumóse și portă numele de Corabia. Intrarăm la dânsul. Ai văzut, negreșit, Beizade, ómeni ner­voși în paroclismul iritațiunii, precum mi s’a întâmplat să văd și eu. Crede-mă ânsă, Beizade, décá n’ai văzut pe Iancu Câm­pineanu atunci, n’ai văi­ut nimic. Era galben-verde, nu se mai poseda, degetele îi trosnea, glasul îi era năbușit, abia plura. Să fi au<zit amenitațile ce asvîrlea asu­pra d-lui Ion Brătianu și guvernului său și­, curgea țărînul Francamente, Beizade, Rosetti era de vină pentru tote acestea, sau guvernul din care el nu făcea parte;? Am mai zis Beizade, ca armata fusese deja organisată. Aci dă-mi voe să recurg la oă au­toritate pe care nici L.­Tea nu o vei putea contesta. In ședința Camerei de la 28 Ia­­nuarie 1870 primul ministru zinea: „D. Ion Brătianu a făcut acel râl armatei d’așî întrebuința influența ce are între oficiali pentru a-I atrage în adunări po­litice și a pune neînțelegerea jn sânul armatei.“ Primul ministru care, cu auto­ritatea cuvântului séu, arunca acesta gravă acusațiune erai L.­Tea. Sciü ca d. Ion Brătianu s’a apărat, a protestat și în Cameră și în sala Slatinenu. L.-Tea aveai ânsă dreptate, Beizade, câcî nu trecu mult și isbucni faimósa revoluțiune de la Ploe3ci, la al carui început d. Ion Brătianu conspiră în strada Colței No. 31, și care s’a otărât la 15 Decembre 1869 în casa d-lui M. Pangal, la Popa Tatu. Ce erea vinovat în tóte acestea C. A. Rosetti ? El a spus, și adevâr este, ca n’a luat parte la acésta încercare de răs­turnare a lui Vodă Carol; déca n’a isbu­­tit, causa este póte tocmai ca el s’a pus d’a curmezișul. Cine ar putea încredința déca printre căușele disentimentului, care s’a accen­tuat mai târziu, între acești două omeni politici pe cari lumea îi trata de frați siamezi, nu ar trebui să numărăm și a­­cesta încercare avortată a omului ambi­țios. Am putut observa numai ca după un scurt timp, cât C. A. Rosetti a con­simțit să stea la minister spre a cerca să pue în practică ideile, principiile sale, însuși d. I. Brătianu, și cu câți­va com­­parși ai d-sale, d-nii Fleva și Stolojanu —cari au fost bine răsplătiți pentru a­­cesta—au început a cârti, afirmând câ viteze există în țară, cu îngrijiri se pro­duc pretutindeni din causa mesuzelor pro­­tectore ce voia să ia în favorea țăranilor. Conclusiune: C. A. Rosetti trebuia să se retragă și... s’a retras.

Next