Romanulu, octombrie 1885 (Anul 29)
1885-10-26
958 Curtea de casațiune a avut să judece era Jaul, dice l'Indépendance, un punct de drept forte interesant. Se punea Curței următorea întrebare: e competinte curtea a judeca recursurile făcute în contra sentințelor tribunalelor, în materie fiscală ? Cestiunea se presinta ca ocasiunea recursului făcut de d. Al. Ghika, curatorul bunurilor interesului Șuțu care se află bolnav și în cură la Paris și ale cărui moșii au fost supuse la taxa de 12 la sută aplicabilă proprietarilor cari locuiesc în străinătate. După o lungă discuțiune, curtea s’a declarat incompetinte. * ■*? * Consiliul de miniștri a hotărît ca tote birourile diferitelor ministere să se afle în lucru dimineța de la orele 9—12 și după amiazi de la 2—6. Ecăstă măsură care numai bine nu va fi primită de numeroșii studenți funcționari de pe la aceste „diferite ministere." Se scie ca cursurile facultăților se fac mai tate dimineța, între 8 și 11. ** # Se aduce la cunoscința generală câ ministrul de interne acordă audiențe la minister numai Mercurea, Joila și Vinerea de la orele 8—9 diminața. Eliséra, Jóul, membrii societaței Junimea au plecat la Iași pentru a sărbători acolo a 22-a aniversară a întemeierii societaței lor. * *, * * Se afirmă ca, contrariu soliilor răspândite, d. Esarcu, vice-președintele Ateneului, n’a cugetat nici uă dată a lua direcțiunea Revistei Literare. * * * La Piatra în județul Neamțul, Ilie Romanu, a nins și a înghețat. Intr’alte pârți, iarna pare a fi mai târziu; timpul de și umed, continuă a fi clement. **Consiliul județan din Putna a votat, spune Adevĕrul, 3.000 de lei pentru construirea clădirilor accesorie la liceul din Focșani. * * * In numărul séu de Joi 24 Octombre, Gazeta Transilvaniei dă următorea veste: Kossuth a adresat deputatului Is Otto Herman două scrisori, în care arăta pericolul în care se află Ungurii din Ardeal. Herman a dăruit scrisorile reuniunei ardelene de maghiarizare, care va dispune publicarea lor. Nici vorbă ca uneltirile comuniste țintesc a lovi tot în hoții de păgubași. ísc Același ziar scrie:XSupt titlul „lume românăscă în Cluj“ scrie Ellenzék: la judecătoria cercuală de acolo, fiind vacant locul unui scriitor, au concurat 19 inși spre a-1 dobândi. Intre acești 19 concurenți a fost și un singur român, și tocmai acest român a dobândit locul de scriitor. A concurs și un jurist absolut, care de 5 ani serveșce ca diurnist, dar fiind ca se mărturisesce pe sine de maghiar înaintea omenilor și a lui Dumnedeu, a trebuit să cadă.— Bietul Ellenzék ! L-a apucat năbădăile, ca un România și el uă lisiră tot din banii românesci. Ori s’a speriat, ce se valabisără Clușiul. * * Revista Armatei în fascicula Octombre da următorele serii: — Actualele reglemente tactice avend órecari lacune, autoritățile militare superiore a ordonat tuturor corpurilor ca să facă observațiunile necesarii și să le înainteze erarhic. Dorim a vedea aceste desiderate cât mai curând. — Pe la diferite corpuri se află copii de trupă cari nu fac instrucție cu arma, deorece actualele arme ale trupei sunt grele pentru ei; rugăm pe administrația resbelului a face să li se dea mușchetane de modelul ce au elevii scclet fiilor de militari; cu chipul acesta se va putea forma de timpuriu bunii instructori. * Romanii din Roman publică în termeni nobili: „In comuna Cut, în apropiare de orașul Piatra, un fată tânără, găsindu-se în „gravitate, devenise grasă, și după ore care „timp s’a făcut de uă-dată subțire.“ Pe urmă, s’a descoperit câ ’și îngropase copilul mai sus numita „găsită în gravitate și devenită grosă.1 Stil înalt!!31 * ROMANTILU 27 OCTOMBRE 1885 căutarea instigatorilor și destituirea funcționarilor ce le comunică adevărul în goliciunea lui, nici prin prigonirea acelora ce îmbrățișară cauta sătenilor, având numai dorul de țară fară alt interes, căci cu aceste precedări nu se póte impedeca catastrofa ce pare a se apropia repede D. Stefănescu. EMIGRAREA ȚĂRANILOR NI se scrie din Corabia . La 12 curent, d-un procuror de secție al curții apelative din Craiova d. Gârleștenu, a cules informațiuni de la locuitorii comunelor de pe linia Dunării în privința emigrării — căutând cu tot dinadinsul a descoperi instigatorii pentru acesta pornire a populației rurale, și n’a descoperit decât adevăratele cause : mizeria sărmanei populațiuni ca instigațiune a emigrării, minerii pe care în parte le-am descris în scrisorea mea publicată în stimabilul dv. fiar de la 1 și 2 Iulie a. c , care, din nenorocire, sunt forte adevărate, și guvernul n’ar trebui să caute alte motive ca nici nu va găsi, ci ar trebui să se convingă de adevărul ce am arătat în privința împilării populației rurale, din diferitele cause ce am enumerat. Pe lângă ce ar trebui să grăbască ale vinde din domeniile Statului pământul necesar, apoi ar trebui să le recunoscă dreptul, cât se pote de urgent, a’și răscumpăra terenul pe care ’și au sădite viile, spre a curma un râu ce apasă mai mult populația cel puțin pe domeniile Statului, unde arendașii au schimbat embaticul sau btaștina în bani, care pentru fiecare pogon de vie la unele locuri se urcă la 50 lei pe an, cal care va da loc la un mare catastrofă din partea apăsatei populații, cum se vorbesce prin comunele ce posed asemenea vii. Planuri economice asupra fiecărei moșii ar trebui făcute, și esecutați arendașii a le respecta, cel puțin pe moșiile Statului. Să se destine de exemplu, tarlaua pentru islaz de pășunatul vitelor, care să se semine cu fân de locuitori în plata erbăritului ce-l dau astăzî de giaba, și vara să nu fie liberi a da vitele la pășune în câmp, ci să le ție cu fân în obor ; astfel scapă locuitorii de delictele poliției rurale, de bătăile și globurile antreprenorilor de globa, de șicana arendașilor, și copii lor nu mai pierd timpul verii cu vitele pe câmp, plus furturile ce li se fac din câmp. — Numai tomna după culesul bucatelor se pot scote la pășune. Asemenea să aibă tarlalele destinate pentru porumb și grâu, și cele alte semănături, cu obligație ca pe fiecare an să le schimbe felul semănături.—Munca lor să fie mai sistematică, să fie obligată fiecare comună să aibă diferitele instrumente agricole, grape, veltige și altele. In fine guvernul ar trebui să lucreze cu mai multă energie la ameliorarea stării sătenilor, la consolidarea temelii statului, să caute a le ușura greutățile ce-l apasă, căci pate să vie un timp amar și cu greu de cumpănit, căci cum se simte, posiția lor devine din an în an mai rea, și blândețea populației rǎu administrată, față și cu suferințele lor, va deveni asemenea blândeții tigrului scăpat din menagerie. Audă dar cei ce pot îndrepta răul, căci este timp să se îndreptesc, nu ânsă prin BATAIA 13ST SOOLI D. Arion ne roagă a publica următorea scrisore pe care a adresat-o d-nului G. D. Teodorescu, directorul liceului Mateiu Basarab. Domnule, 23 Octombre. 1885. Ieri m’am presintat în biuroul direcțiunei liceului Mateiu Basarab, pentru a reclama în privința purtării brutale și întru nimic justificată a d-lui profesor e Crețu, față cu fratele meu, elev în clasa I-a a liceului ce dirigeți. Cașul vi l’am espus, vi-i espus din nou pentru ca mă tem ca, în pripa ce aveați de a intra în clasă pentru a ve face cursul, să nu me fi înțeles în destul. In ajun d. Crețu, profesore de limba română, între alți elevi ai clasei I-a ce scosese la lecție pentru a-l examina, interogase și pe fratele meu. Clopotul de eșire sunând, d-sa s’a sculat pentru a eși din clasă și adresându-se câtre elevii interogați le jise să vie în cancelarie, pentru a le da note. Ca unul ce ați urmat liceul, și în dubla d vóstre calitate de profesore și directore de liceu sciți, domnule, cu obiceiul (obiceiu räu déca voiți), este ca ori de câte ori ese profesorele din clasă, elevii încep să strige și să cânte. Tot astfel s’a întâmplat și cu eșirea din clasă a d-lui Crețu. D-sea în loc să se întorca, daca voia, să observe pe cei ce faceau gălăgie și să le însemneze note rele la conduită, a preferit ânsă a lovi pe cel d’ântâiu elev ce se presinta palmelor d sele. Oricât de frumosă și delicată mână ar avea d. Crețu, trebuie însă, domnule, să conveniți cu mine, ca nu oricui i-ar plăcea să fie nn lovit dar nici chiar mângâiat de d-sea. Primul elev ce se presinta era fratele meu. Ca unul ce fusese interogat, urma cu libretul în mână pe d. Crețu în cancelarie, pentru a-i da nota ce meritase. La prima lovitură primită, copilul nu s’a putut opri d’a nu esclama. De ce dai domnule! Domnul Crețu urmând însă învățăturile ce profeseza de mai mulți ani l’a lovit din nou, urmându-și după acest triumf mersul său în cancelarie. Revin acum, domnule, la cuvintele ce am pronunțat cu acesta ocasie în cancelaria liceului. Am dis câ este nedemn a fi profesor cineva care bate. Nu sciü de ați observat, dar la acesta părerea mea, d. Popescu ce era față s’a revoltat! Nu sciu déca d-sea la școla divisionară, unde este profesor, urmeza calea indicată atât de puternic pe obrajii copiilor de onoratul d-sale coleg, nu sciu déca d-sea este inventatorul Lor’unui nou sistem de pedagogie aplicată pe spatele și obrajii elevilor, dar să-mi fie permis a vă spune și a vă repeta din nou, că a bate este nedemn, nu de un profesor dor de orice om cult, cu atât mai mult de cei cari sunt puși să educeze și instruiască tinerimea. Acestea fie jise în treacăt, ca uă simplă observare. Vă vom aduce însă aminte ca la protestațiunile mele ânșivă mi-ați răspuns, cu este obiceiulsa unii din d-nii profesori să tragă de urechi pe elevii obrasnici și ne-ascultători. Cestiunea nu este aceiași, deorece nici vă dată nici unul din profesorii clasei I-a, ba nici chiar d. Crețu, n’a făcut nici cea mai mică mustrare fratelui meu, și chiar așa fiind, admițând ca ar fi avut a face cu un elev turbulent după cum adesea sunt copii la vârsta de 11—12 ani, după cum forte probabil trebuie să fi fost onorabilul d. Crezu la acesta vârstă, ce lege, ce reglemente, ce principii, nu de umanitate dar de bună crescere, da dreptul vreunui profesor să bată elevii?!.Cestiunea nu este aceeași, ță ânsă domnule a vă spune ca cuvintele d-vóstre, m’ați mirat forte mult, m’ați mirat cu atât mai mult câ erau pronunțate de un director de liceu ! Cum, d-vostră sciți ca în liceul ce dirigeți se trag de urechi băeții și nu faceți nimic ? Dar daca n’ar fi se vorbim decât din punctul de vedere estetic, v’ați gândit vre vre-nădată la desastrosul efect ce ar produce uă sc6lă unde elevii, grație dulcelor și utilelor corecțiuni admise de direcție, li s’ar lungi peste măsură urechile ! Pentru Dumnedeu, nu mai spuneți astfel de adevăruri, ascundeți-le în profundul uitărei, ele nu ilustreza nici pe cei ce comit faptele, nici pe cei cari le tolerezi. Sperând, domnule, cânși vă veți cere a se ancheta faptul, și ca pe viitor chiar inofensivele trageri de urechi vor dispare din programa liceului ce dirigeți, vă rog să primiți asigurarea considerațiunei mele. Paul C. Arion. CORESPONDINTA DIN CONSTANTA Domnule directore. S’a vorbit, ba sa făcut mari zgomote, cum ca d. colonel N. Grădișteanu ar fi ultragiat pe sub.-locot. de administrație Rădulescu. N’am nevoie să apăr acest fapt. Apărarea o las procuratorilor d-lui colonel. Totuși nu voiesc să las ca acest fapt să fie speculat, și mai mult nu voiesc ca suveranul judecător, adică opiniunea publică să fie înșelată. Sunt din Constanța, de acolo, unde s’a petrecut acest fapt, deci dați-mi voie să vi-l istorisesc așa cum s’a petrecut. E că , într’una din zile, colonelul poruncește sublocotenentului să-i presinte câteva capele din cele primite de la magazia centrală. Sublocotenentul esecută ordinul, însă ce se întâmplă? Colonelul observând u parte din capele descusute, și räu îngrijite, ’i atribue oficialului faptul de neglijență, avisându-l că va fi direct responsabil de orice pierdere de muniție. Atâta tot din partea colonelului. Oficialul, nervos, apucă una din capele și fără cel mai mic scrupul ’l-o vîră în ochii colonelului, zicându-i: privesce bine d-nele colonel, capela nu este descusută, nici rea îngrijită , voiți póte să-mi tăceți numai observație. Atunci colonelulu i respinge mâna în care oficialul ținea capela, avisându-l de un arest. Aci s’a sfîrșit totul. Aci s’a sfîrșit născocitul ultragiu, trîmbițat cu atât foc și ură de mulți răivoitori ai colonelului. Ași fi tăcut, daci ași fi văzut că faptul se scrie cum s’a petrecut, dar nu tac acum, când văd ca dintr’o singură neînțelegere între superior și inferior se face casus bell, se debiteza fel de fel de calomnii la adresa unui militar, care în timp de mai mult de dupăzeci și cinci de ani de viață militară, a fost stimat, iubit și respectat de totă lumea. Ori," bine s’a zis . Călăul întâlnindu-și victima, nu mai stă să cugete la meritele și valorea iei, destul ’i este numai să’și esecute meseria de călâă. Tot astfel fu și cu acest bătrân militar. Destul fu să se spue plăsmuitul ultragiu, ca ministru imediat să ridice comanda colonelului, ba să fie supus și judecății consiliului de resbel. Constanța, alarmată de acesta ură îndreptată contra colonelului, să întrebá : Póte să fie ultragiu, când oficialul, care să da acum victimă a unui ultragiu, n’a reclamat decât după patru zile în urma incidentului , probabil ca n’a mai putut resista sfaturilor ce i s’au dat. Póte să esiste ultragiu, când oficialul singur în intervalul de la ultragiare până la reclamare, mărturesce mai multor alți oficiali, ca n’are nmic cu colonelul sau, și nici n’a fost ultragiat vr’uă dată; dar n’a avut ce să facă, a trebuit să reclame în urma amenințărilor ce i-se făcea din partea câtorva persone, pe care de i se va cere, le va denunța chiar. Pare să esiste ultragiu, atunci când oficialul văzând nenorocitul pripor în care și-a îmbrâncit colonelul, alerga la gară și în fața nóstrá, plângându și cere eroare de crima ce a comis într’un mod înconșcient. Termin, rugându-vă d-le directore, să reproduceți aceste rînduri, pentru stabilirea adevărului. Mulțumindu-vă de ospitalitatea ce ’mi veți da, adaug ca nu s’a văzut nici uă dată în orașul nostru o mai imposantă sărbătore, ca aceea din momentul, când bătrânul colonel, îmbrațișidu-și prietenii, atât militari, cât și civili, părăsi Constanța, cu strigătele de bun voiagiu, curagiu și să vii sănătos. Primiți, vă rog, stima mea. Ovidiu. V TRIBUNALELE MILITARE Consiliul de resbel al corpului II de armată Afacerea maiorului Pandrav. Ședința de la 24 Octombre Se urmeza cu ascultarea martorilor. D. Dragomireanu deciară a fi vândut d-lui maior Pandrav 164,000 kr. fân, și apoi 70 ton 75,000 kgr. lemne, ce a dat chitanțe pentru sumele vândute; banii i-a primit afară de 300 de lei, pentru cari nu se constitue parte civilă. D. căpitan Filip a fost ca șef de escadron în reg. 3 de călărași, a fost însărcinat verbal de maiorul Pandrav și de șeful regimentului a lua banii pentru regiment, ca la venirea sea 1% escadron toți omenii erau plătiți. Nu scie ce se vorbea despre neregularitâțile administrățiunei d-lui Pandrav. După ce se stabilesce prin ajutorul d-lui căpitan Fănuță cu nu Leopold Buchner a fost escrochul de la Căldurășani ci fratele sau Isaac Buchner, se asculta L. Buchner. Acesta declară ca a servit de intermediar la cumpărarea fânului de la d. Cornea; câ a fost față când d. maior Pandrav a presintat d-lui Cornea că chitanță a suptserie de 4800 lei în loc de 3500 și cu chiar dânsul a insistat ca d. Cornea să o iscalesca. I se pare ca s’au cumpărat ântâia oră 9 căpițe de fân, astfel după cum dechiară și d. Cornea. D. P. Grădișteanuva Erturesce câ a cumpărat furagiu de la d. maior Pandrav pentru 2000 lei; cu acest furagiu trebuea să ajungă un an, dar n’a ajuns decât 7 sau 8 luni câ furagiul l’a plătit îndată. Crede a fi cumpărat ovăz; ér un orz. D. Jules Vernier declară câ a vândut de la Mogoș0iă în mai multe rânduri fânului maior Pandrav, câ n’a dat chitanțe. A mai vândut fân pentru d. Pandrav, particular. D. Corni a vândut asemenea furagiu d-lui maior Pandrav și a fost pe deplin plătit. D. capitan Cosambescu, ca casier al regimentului, a avansat de mai multe ori bani maiorului Pandrav, ca parte au fost rambursați în natură, parte prin furagiu. Cu crede a sei ca în socotelile intendenței trebuie a fi greșeli și câ ar putea cu registrele în mână să dovedăscă nu numai ca nu a fost deficit în furagiu, dar chiar câ este un spor. D. Charles Grün depune ca am vândut fani lui Pandraw, ca chitanța pentru acesta vânzare a iscălit-o într’uă di spre sorǎ, și ca nu ’și aduce aminte pentru câte chil. de fân era acea chitanță. Câ a fost pe deplin plătit. Locotenentul Athanasiu a iscălit mai multe chitanțe pentru furagiul intrat în magasie, câ a însoțit pe d. Pandrav la mai multe tocmeli de fân. Aceiași mărturisire o face și supt locotenentul Păulescu. D. comisar rngar dechlară câ renunță la martorii absinți, dar cere a li se citi dechlarațiunile făcute la instrucție. D. M. Paleologull declară [a-șî însuși acei martori și prin urmare rugă pe consiliu a face să fie chiemați. Consiliul deliberând respinge cererea apărărei și admite pe acea a acusărei d’a se citi declilarațiunile celor absinți. Mai depun : colonel Gradiște nu declară ca nu a rămas nici uă economie de la furagiu, caci s’ar fi găsit de intendență. Cu potcovăria cea nouă s’a lucrat cu materialul cel vechil din strada Plevnei. D. locotenent Saegiu mărturesce, supt prestare de jurământ, câ dânsul a condus lucrările de la potcovărie și câ tot materialul întrebuințat a fost noit. D. colonel Arion debiară ca pe când era în Rusia cu d. maior Pandrav, acesta pe când era greu bolnav, i-a făcut uă mărturisire : ca se merga la Bucuresci și să spue femeie! séle ca printre hârtii va găsi 25.000 lei. Ca pe tot timpul cât a fost în Rusia d. Pandrav a avut uă bună conduită. D. loc.-colonel Alecsandrescu deblară ca atunci când a venit la regiment n’a găsit nici uă economie la furagiu. Consiliul renunță a mai asculta ceilalți martori și decide ca astăci de dimineță la orele 10 să începa pledariile. Fiind cu mâne este sărbătore, consiliul va trebui ca până diseratia 12 să pronunțe sentința. CRONICA Pălăria d-lui Maiorescu Marele general și orator Alcibiad...— Să mă ertați dacă încep astfel cronica mea, darită să vă dovedesc ca nu sunt tocmai certat cu amintirile istorice.—Marele general și orator Alcibiad, spre a mai da ceva de vorbă Athenianilor, să apucă într’uă di se tac cada câinelui său. Negreșit ca acesta operație o făcu într’uă și când în calitatea sea de general nu comanda manevrele după platoul de la Propylées (Cotrocenii de acolo) nici în ziua când, în calitatea mea de orator, avea procese la tribunalul local. Aceste două însărcinări ale lui "Alcibiad ne dovedesc —fie jis în treacăt—cu cumulul exista de atunci, și prin urmare degéba schiază oposiția în contra guvernului actual. Așadar Alcibiad tac cada cânelui său, și, în timp de nu sciü câte tile, locuitorii orașului uitară tóte faptele însemnate ale săptămânei spre a nu vorbi decât despre acesta mare și interesantă operație. FOIȚA ROMANULUI 27 OCTOM. 21 DIJLITU SI OFERSATII DE UI. Dostoievsky PARTEA A DOUA IV (urmare) I povestit istoria lui Smith și a nepotei sale începând cu cofetăria, și, lucru ciudat, pe când vorbeam, îmi păru cu el scre ceva. N întrebai în acestă privință. — Nu, nu scrüs nimic; am auzit vorbindu-se de Smith și sciam ca un bătrân murise în cofetărie. Cât pentru femeia Bubnow, scra ceva despre dânsa, i-am dat câțiva bani acum vr’uă două luni, iar binele de unde îl găsesc, acesta este singura asemănare ce am cu Holture. Este uă femeie care faec tot felul de lucruri; dar câtevă dată merge prea departe cu faptele sale degradatore. Nu mă lua drept un don Quichotte; faptul este ca soiți să-mi fac treba, și am fost forte încântat ca am întâlnit aci pe Lisobrinkow. Este evident ca burtosul este care l-a adus aci, și, cum cunosc meseria ce are, am conchis cu... Dar, lasă ca am să pui eu mâna pe el!... îmi pare forte bine ca mi-ai vorbit de acesta fetiță. Vechi tu, amice, mă însărcinez cu tóte comisionele, și déca ai cei cu ce ómeni sunt în relațiune! Acum am uă mică afacere pentru un principe, uă afacere la care nu m’ași fi așteptat de la acest personagiu. Daci vrei, îți voiu spune istoria unei femei măritate. Vino să mă vezi, scumpul meu, ți-am pregătit subiecte, și ce subiecte ! n’am să creji când ’ți voiü spune. — Cum se numesce acest principe? îl întrebai cu orecare presimțire. — Ce-ți pasă? dar în sfârșit, dacâții să-ți spun, îți voi face acesta plăcere, se numesce Valkovsky. — Petru? — Da. N cunosc!? — Fórte puțin , dar póte ca voi avea să-ți vorbesc despre acest domn, îi Țisei sculându-mă să plec. M’ai interesat forte mult. — Poți să mă întrebi tot ce ve voi. Cunosc arta d’a spune povești, dar nu este așa ca sciü să mă și opresc ? daca ași face almintie și mi-ași perde creditul și onórea, bineînțeles în afaceri. — Ei bine! îmi vei spune atât cât îți va permite onorea. Eram forte agitat, și el băgă de somn. — Și ce fici despre istoria mea ? Ai găsit ceva în ea? — Pentru istoria mea ? Așteptă-mă două minute, voia să-mi regulez socotela. Se apropiă de comptuar și se găsi îndată lângă un tânăr în costum rus. De sigur ca el îl cunoscea și nu se vedeau pentru ăntâia șră. Mitroșka era un tânăr îndestul de original: casacă de catifea pe sub care se vedea un brusă de mătase roșie, trăsurile II erau cam grase dar frumuse, fața-i era veselă, ochii scânteietori și cutezători,—tóte acestea aträgeau curiositatea asupra lui și inspirau orecare simpatie. Gesturile II erau afectate , căuta să-și dea un aer de om ocupat cu multe afaceri, un aer grav și serios. — Vania, îmi dise Maslobdev apropiindu-se de mine, vino de mă vecji astăsera la orele șapte, póte câ voi putea deja să-ți spui ceva. Deși mă vecji ca sunt un bețiv, dar mi-am păstrat relațiunile și pot pe ici pe colo să fur câte uă informațiune, mă duc pretutindeni și nu las să-mi scape nimic fară ca să scri , astfel scii să lucreci eu. In momentele mele de odihnă, adică în momentele când nu sunt beat, mă ocup și eu puțin, tot prin mijlocirea cunoscințelor... mai cu semn de fel de fel de cercetări... Dar destul atât e cu adresa mea. Să mai beau un păhăruț de licere, și apoi să mă duc acasă. Am să dorm puțin, ai să faci cunoscință cu Alecsandra Simonovna, și daca vom avea timp, vom vorbi și poesie. — Și vom vorbi și despre afacerea nostra ? — Póte. — Vom veni de sigur. Ana Andreievna mă aștepta de mult; biletul Natașev o intrigase, și credea ca are să mă vadă dimineța, cel mult la ciece ore. Când mă dusei, pe la orele două după amiazi, nerăbdarea ei devenise forte mare. Pe lângă acesta, ardea de dorința de a-mi face cunoscut un mou proiect și de a-mi vorbi de soțul iei, care, deși era bolnav și fără disposițiune, era totuși d’uă gingășie escepțională. Mă plumi cu răcălă, mușcându-și buzele cu uă nepăsare prefăcută. Parcă voia să-mi jică „Pentru ce ai venit? ce plăcere găsesci d’a veni în tóte zilele ?“ Dar, eram forte grăbit și îi spusei repede scena din ajun. Când îi vorbii de visita principelui și de propunerea ce el o făcuse într’un mod solemn, deveni forte veselă : își perduse cu totul capul, își făcea cruce, plângea, îngenuchea și se prosterna naintea icenei, mă apuca de după gât, mă îmbrățișa, mă săruta și voi să se ducă să spue și soțului iei. — Umilirile și ofensele l’au făcut astfel, cjise ea; când va sei ca Natașa este pe deplin satisfăcută, va uita tot. Cu greu putui să-i schimb otărîrea. Nu cunoscea bine pe soțul ei, cu tóte ce trăiseră împreună douăzeci și cinci de ani. Ea voi asemenea să se ducă la Natașa, dar îi jisei ca pote cu Nicolae Serghieici n’are să fie de acesta părere, și ca era de temut ca un asemenea demers să nu facă räu. In fine, ea își schimbă părerea, dar mă mai ținuâncă uă jumătate de oră, repetând același lucru : „Cum am să stau acum, citse ea, închisă cu bucuria mea în aceste patru ziduri ?“ Cu tote acestea, se otărî să mă lase să plec, când îi spusemu ca Natașa mă aștepta. Mă însărcina când plecai să duc binecuvântarea ei Natașei, începu să plângă, când îi spusei can’am să vin în sera aceea. Nu'i văzui soțul , el nu închisese ochii tota noptea, se plânsese cu are uă mare durere de cap, și’n acel moment dormea în cabinetul lui. Natașa asemenea mă aștepta; se preumbla în lung și’n lat prin cameră, cu brațele încrucișate și cufundată în tot felul de cugetări. Fără să se întrerupă din preumblarea ei, mă întrebă cu blândețe pentru ce am venit atât de târziu; îi povestii pe scurt evenimentele din dimineța cjilei, dar era forte preocupată și nu mă asculta. — Ce mai este nou ? o întrebai. — Nimic, îmi răspunse ea c’un aer care mă făcu să ghicesc ce avea să ’mi spună ceva. Așteptai să văd ce are să îmi spună. Vorbirăm de cele petrecute în ajun; fuserăm de aceeași părere în privința impresiunii ce produsese asupră ne purtarea principelui; el ne displăcea încă și mai mult. După ce ne reamintirăm tóte amănuntele visitei lui, Natașa îmi jise d’uă dată: — Când cineva displace mai ântâifi, este întotdeauna un indiciu cre se devină în urmă simpatic, am observat acesta de mai multe ori. — Dea Dumnedeu să fie astfel. In cele din urmă, daci ne-am găndi bine și serios, cu tóte ca principele póre să fie jefuit, n’are de ce să nu consimtă la căsătoria vostră. Natașa se oprise în mijlocul camere și’mi aruncară privire aspră. Trăsurile feței ii erau alterate și buzele îi tremurau. — Ar fi putut el are să mă înșele și să mă mintă într’u împregiurare atât de seriosă?, întrebă ea cu orecare mândrie și nn esiguranță. — Tocmai asta îmi ziceam și eu. — Se înțelege ca n’a putut să mintă, nu trebue nici chiar a ne găndi la un asemenea lucru : n’are nici un cuvânt să facă una ca asta. Ce ași fi în ochii lui dacât și-ar fi putut permite să’și rîdă de mine până la un asemenea grad ? Un bărbat nu pate să comită un asemenea faptă ! (Urmarea în numărul viitor).