Romanulu, octombrie 1885 (Anul 29)

1885-10-26

958 Curtea de casațiune a avut să judece era Jaul, dice l'Indépendance, un punct de drept forte interesant. Se punea Curței următorea întrebare: e competinte curtea a judeca recursurile făcute în contra sentințelor tribunalelor, în materie fiscală ? Cestiunea se presinta ca ocasiunea re­cursului făcut de d. Al. Ghika, curato­rul bunurilor interesului Șuțu care se află bolnav și în cură la Paris și ale că­rui moșii au fost supuse la taxa de 12 la sută aplicabilă proprietarilor cari lo­cuiesc în străinătate. După o­ lungă discuțiune, curtea s’a dec­larat incompetinte. * ■*? * Consiliul de miniștri a hotărît ca tote birourile diferitelor ministere să se afle în lucru dimineța de la orele 9—12 și după amiazi de la 2—6. Ecă­stă măsură care numai bine nu va fi primită de numeroșii studenți funcțio­nari de pe la aceste „diferite ministere." Se scie ca cursurile facultăților se fac mai tate dimineța, între 8 și 11. ** # Se aduce la cunoscința generală câ ministrul de interne acordă audiențe la minister numai Mercurea, Joila și Vi­nerea de la orele 8—9 diminața. Eli­séra, Jóul, membrii societaței Ju­nimea au plecat la Iași pentru a sărbă­tori acolo a 22-a aniversară a întemeie­­rii societaței lor. * *, * * Se afirmă ca, contrariu soliilor răspân­dite, d. Esarcu, vice-președintele Ateneu­lui, n’a cugetat nici uă dată a lua di­recțiunea Revistei Literare. * * * La Piatra în județul Neamțul, Ilie Romanu, a nins și­ a înghețat. Intr’alte pârți, iarna pare a fi mai târziu; timpul de și umed, continuă a fi clement. *­­*­Consiliul județan din Putna a votat, spune Adevĕrul, 3.000 de lei pentru con­struirea clădirilor accesorie la liceul din Focșani. * * * In numărul séu de Joi 24 Octombre, Gazeta Transilvaniei dă următorea veste: Kossuth a adresat deputatului Is Otto Herman două scrisori, în care arăta pe­ricolul în care se află Ungurii din Ar­deal. Herman a dăruit scrisorile reuniu­ne­­i ardelene de maghiarizare, care va dispune publicarea lor. Nici vorbă ca uneltirile comuniste țin­tesc a lovi tot în hoții de păgubași. ísc Același ziar scrie:­X­Supt titlul „lume românăscă în Cluj“ scrie Ellenzék: la judecătoria cercuală de acolo, fiind vacant locul unui scriitor, au concurat 19 inși spre a-1 dobândi. Intre acești 19 concurenți a fost și un singur român, și tocmai acest român a dobândit locul de scriitor. A concurs și un jurist absolut, care de 5 ani serveșce ca diur­nist, dar fiind­ ca se mărturisesce pe sine de maghiar înaintea omenilor și a lui Dumnedeu, a trebuit să cadă.— Bietul Ellenzék ! L-a apucat năbădăile, ca un Ro­mân­ia și el uă l­isiră tot din banii ro­­mânesci. Ori s’a speriat, ce se valabisără Clușiul. * * Revista Armatei în fascicula Octombre da următorele serii: — Actualele reglemente tactice avend óre­cari lacune, autoritățile militare supe­­riore a ordonat tuturor corpurilor ca să facă observațiunile necesarii și să le îna­inteze erarhic. Dorim a vedea aceste desiderate cât mai curând. — Pe la diferite corpuri se află copii de trupă cari nu fac instrucție cu arma, de­ore­ce actualele arme ale trupei sunt grele pentru ei; rugăm pe administrația resbelului a face să li se dea mușche­tane de modelul ce au elevii scclet fiilor de militari; cu chipul acesta se va putea forma de timpuriu bunii instructori. * Romanii din Roman publică în termeni nobili: „In comuna Cut, în apropiare de ora­­­șul Piatra, un fată tânără, găsindu-se în „gravitate, devenise grasă, și după ore­ care „timp s’a făcut de uă-dată subțire.“ Pe urmă, s’a descoperit câ ’și îngro­pase copilul mai sus numita „găsită în gravitate și devenită grosă.1­ Stil înalt!!­­31 * ROMANTILU 27 OCTOMBRE 1885 căutarea instigatorilor și destituirea func­ționarilor ce le comunică adevărul în go­liciunea lui, nici prin prigonirea acelora ce îmbrățișa­ră cauta sătenilor, având nu­mai dorul de țară fară alt interes, căci cu aceste precedări nu se póte impedeca catastrofa ce pare a se apropia repede D. Stefănescu. EMIGRAREA ȚĂRANILOR NI se scrie din Corabia . La 12 curent, d-un procuror de secție al curții apelative din Craiova d. Gârleș­­tenu, a cules informațiuni de la locuitorii comunelor de pe linia Dunării în privința emigrării — căutând cu tot dinadinsul a descoperi instigatorii pentru acesta por­nire a populației rurale, și n’a descoperit de­cât adevăratele cause : mi­zeria sărma­nei populațiuni ca instigațiune a emi­grării, minerii pe care în parte le-am des­cris în scrisorea mea publicată în stima­bilul d­v. fiar de la 1 și 2 Iulie a. c , care, din nenorocire, sunt forte adevărate, și guvernul n’ar trebui să caute alte mo­tive ca nici nu va găsi, ci ar trebui să se convingă de adevărul ce am arătat în privința împilării populației rurale, din diferitele cause ce am enumerat. Pe lângă ce ar trebui să grăbască ale vinde din domeniile Statului pământul necesar, apoi ar trebui să le recunoscă dreptul, cât se pote de urgent, a’și răs­cumpăra terenul pe care ’și au sădite viile, spre a curma un râu ce apasă mai mult populația cel puțin pe domeniile Statului, unde arendașii au schimbat em­­baticul sau btaștina în bani, care pentru fie­care pogon de vie la unele locuri se urcă la 50 lei pe an, cal care va da loc la un mare catastrofă din partea a­­păsatei populații, cum se vorbesce prin comunele ce posed asemenea vii. Planuri economice asupra fie­cărei mo­șii ar trebui făcute, și esecutați arenda­șii a le respecta, cel puțin pe moșiile Statu­lui. Să se destine de exemplu, tarlaua pen­tru islaz de pășunatul vitelor, care să se semine cu fân de locuitori în plata er­­băritului ce-l dau astăzî de giaba, și vara să nu fie liberi a da vitele la pășune în câmp, ci să le ție cu fân în obor ; ast­fel scapă locuitorii de delictele poliției ru­rale, de bătăile și globurile antreprenori­lor de globa, de șicana arendașilor, și copii lor nu mai pierd timpul verii cu vi­tele pe câmp, plus furturile ce li se fac din câmp. — Numai tomna după culesul bucatelor se pot scote la pășune. Asemenea să aibă tarlalele destinate pentru porumb și grâu, și cele alte se­­mănături, cu obligație ca pe fie­care an să le schimbe felul semănături.—Munca lor să fie mai sistematică, să fie obligată fie­care comună să aibă diferitele instrumente agricole, grape, veltige și altele. In fine guvernul ar trebui să lucreze cu mai multă energie la ameliorarea stării sătenilor, la consolidarea temelii statu­lui, să caute a le ușura greutățile ce-l apasă, căci pate să vie un timp amar și cu greu de cumpănit, căci cum se simte, posiția lor devine din an în an mai rea, și blândețea populației rǎu administrată, față și cu suferințele lor, va deveni a­­semenea blândeții tigrului scăpat din me­nagerie. Audă dar cei ce pot îndrepta răul, căci este timp să se îndreptesc, nu ânsă prin BA­TAIA 13ST SOOLI­ D. Arion ne roagă a publica ur­mătorea scrisore pe care a adresat-o d-nului G. D. Teodorescu, directorul liceului Mateiu­ Basarab. Domnule, 23 Octombre. 1885. Ieri m’am presintat în biuroul direc­­țiunei liceului Mateiu­ Basarab, pentru a reclama în privința purtării brutale și întru nimic justificată a d-lui profesor e Crețu, față cu fratele meu, elev în clasa I-a a liceului ce dirigeți. Cașul vi l’am espus, vi-i espus din nou­ pentru ca mă tem ca, în pripa ce aveați de a intra în clasă pentru a ve face cur­sul, să nu me fi înțeles în destul. In ajun d. Crețu, profesore de limba română, între alți elevi ai clasei I-a ce scosese la lecție pentru a-l examina, in­­terogase și pe fratele meu. Clopotul de eșire sunând, d-sa s’a sculat pentru a eși din clasă și adresându-se câtre elevii in­terogați le jise să vie în cancelarie, pen­tru a le da note. Ca unul ce ați urmat liceul, și în du­bla d vóstre calitate de profesore și di­­rectore de liceu sciți, domnule, cu obiceiul (obiceiu räu déca voiți), este ca ori de câte ori ese profesorele din clasă, elevii încep să strige și să cânte. Tot ast­fel s’a întâmplat și cu eșirea din clasă a d-lui Crețu. D-sea în loc să se întorca, daca voia, să observe pe cei ce faceau gălăgie și să le însemneze note rele la conduită, a preferit ânsă a lovi pe cel d’ântâiu elev ce se presinta palmelor d sele. Ori­cât de frumosă și delicată mână ar avea d. Crețu, trebuie însă, domnule, să conveniți cu mine, ca nu ori­cui i-ar plăcea să fie nn lovit dar nici chiar mân­gâiat de d-sea. Primul elev ce se presinta era fratele meu. Ca unul ce fusese interogat, urma cu libretul în mână pe d. Crețu în can­celarie, pentru a-i da nota ce meritase. La prima lovitură primită, copilul nu s’a putut opri d’a nu esclama. De ce dai domnule! Domnul Crețu urmând însă în­vățăturile ce profeseza de mai mulți ani l’a lovit din nou, urmându-și după acest triumf mersul său în cancelarie. Revin acum, domnule, la cuvintele ce am pronunțat cu acesta ocasie în cance­laria liceului. Am dis câ este nedemn a fi profesor cine­va care bate. Nu sciü de ați observat, dar la acesta părere­a mea, d. Popescu ce era față s’a revoltat! Nu sciu déca d-sea la școla divisionară, unde este profesor, urmeza calea indicată atât de puternic pe obrajii copiilor de o­­noratul d-sale coleg, nu sciu déca d-sea este inventatorul Lor’unui nou sistem de pedagogie aplicată pe spatele și obrajii elevilor, dar să-mi fie permis a vă spune și a vă repeta din nou, că a bate este nedemn, nu de un profesor dor de ori­ce om cult, cu atât mai mult de cei cari sunt puși să educeze și instruiască tine­rimea. Acestea fie jise în treacăt, ca uă simplă observare. Vă vom­ aduce însă aminte ca la pro­­testațiunile mele ânși­vă mi-ați răspuns, cu este obiceiu­lsa unii din d-nii profesori să tragă de urechi pe elevii obrasnici și ne-ascultători. Cestiunea nu este aceiași, de­ore­ce­­ nici vă­ dată nici unul din profesorii cla­sei I-a, ba nici chiar d. Crețu, n’a făcut nici cea mai mică mustrare fratelui meu, și chiar așa fiind, admițând ca ar fi avut a face cu un elev turbulent după cum a­­desea sunt copii la vârsta de 11—12 ani, după cum forte probabil trebuie să fi fost onorabilul d. Crezu la acesta vârstă, ce lege, ce reglemente, ce principii, nu de umanitate dar de bună crescere, da dreptul vre­unui profesor să bată elevii?!.­­Cestiunea nu este aceeași, ț­ă ânsă dom­nule a vă spune ca cuvintele d-vóstre, m’ați mirat forte mult, m’ați mirat cu atât mai mult câ erau pronunțate de un director de liceu ! Cum, d-vostră sciți ca în liceul ce diri­geți se trag de urechi băeții și nu faceți nimic ? Dar daca n’ar fi se vorbim de­cât din punctul de vedere estetic, v’ați gân­dit vre vre-nă­dată la desastrosul efect ce ar produce uă sc6lă unde elevii, gra­ție dulcelor și utilelor corecțiuni admise de direcție, li s’ar lungi peste măsură urechile ! Pentru Dumnedeu, nu mai spuneți ast­fel de adevăruri, ascundeți-le în profun­dul uitărei, ele nu ilustreza nici pe cei ce comit faptele, nici pe cei cari le to­­lerezi. Sperând, domnule, câ­­nși­ vă veți cere a se ancheta faptul, și ca pe viitor chiar inofensivele trageri de urechi vor dispare din programa liceului ce dirigeți, vă rog să primiți asigurarea considerațiunei mele. Paul C. Arion. CORESPONDINTA DIN CONSTANTA Domnule directore. S’a vorbit, ba sa făcut mari zgomote, cum ca d. colonel N. Grădișteanu ar fi ultragiat pe sub.-locot. de administrație Rădulescu. N’am nevoie să apăr acest fapt. Apărarea o las procuratorilor d-lui co­lonel. Totuși nu voiesc să las ca acest fapt să fie speculat, și mai mult nu vo­iesc ca suveranul judecător, adică opini­­unea publică să fie înșelată. Sunt din Constanța, de acolo, unde s’a petrecut acest fapt, deci dați-mi voie să vi-l istorisesc așa cum s’a petrecut. E că , într’una din zile, colonelul porun­cește sub­locotenentului să-i presinte câte­va capele din cele primite de la magazia centrală. Sub­locotenentul esecută ordinul, însă ce se întâmplă? Colonelul observând u­ parte din ca­pele descusute, și räu îngrijite, ’i atribue oficialului faptul de neglijență, avisân­­du-l că va fi direct responsabil de ori­ce pierdere de muniție. Atâta tot din partea colonelului. Oficialul, nervos, apucă una din capele și fără cel mai mic scrupul ’l-o vîră în o­­chii colonelului, zicându-i: privesce bine d-nele colonel, capela nu este descusută, nici rea îngrijită , voiți póte să-mi tăceți numai observație. Atunci colonelul­u i res­pinge mâna în care oficialul ținea capela, avisându-l de un arest. Aci s’a sfîrșit totul. Aci s’a sfîrșit năs­­cocitul ultragiu, trîmbițat cu atât foc și ură de mulți răi­voitori ai colonelului. Ași fi tăcut, daci ași fi vă­zut că fap­tul se scrie cum s’a petrecut, dar nu tac acum, când văd ca dintr’o singură neîn­țelegere într­e superior și inferior se face casus bell, se debiteza fel de fel de ca­lomnii la adresa unui militar, care în timp de mai mult de după­zeci și cinci de ani de viață militară, a fost stimat, iu­bit și respectat de totă lumea. Ori," bine s’a zis . Călăul întâlnindu-și victima, nu mai stă să cugete la meritele și valorea iei, destul ’i este numai să’și esecute meseria de călâă. Tot ast­fel fu și cu acest bătrân militar. Destul fu să se spue plăsmuitul ultragiu, ca ministru imediat să ridice comanda co­lonelului, ba să fie supus și judecății con­siliului de resbel. Constanța, alarmată de acesta ură în­dreptată contra colonelului, să întrebá : Póte să fie ultragiu, când oficialul, care să da acum victimă a unui ultragiu, n’a reclamat de­cât după patru zile în urma incidentului , probabil ca n’a mai putut resista sfaturilor ce­ i s’au dat. Póte să esiste ultragiu, când oficialul singur în intervalul de la ultragiare până la reclamare, mărturesce mai multor alți oficiali, ca n’are nmic cu colonelul sau, și nici n’a fost ultragiat vr’uă dată; dar n’a avut ce să facă, a trebuit să reclame în urma amenințărilor ce i-se făcea din partea câtor­va persone, pe care de­ i se va cere, le va denunța chiar. Pare să esiste ultragiu, atunci când o­­ficialul văzând nenorocitul pripor în care și-a îmbrâncit colonelul, alerga la gară și în fața nóstrá, plângând­u și cere eroare de crima ce a comis într’un mod încon­­șcient. Termin, rugându-vă d-le directore, să reproduceți aceste rînduri, pentru stabi­lirea adevărului. Mulțumindu-vă de ospitalitatea ce ’mi veți da, adaug ca nu s’a vă­zut nici uă dată în orașul nostru o mai imposantă sărbă­­tore, ca aceea din momentul, când bătrâ­nul colonel, îmbrațișidu-și prietenii, atât militari, cât și civili, părăsi Constanța, cu strigătele de bun voiagiu, curagiu și să vii sănătos. Primiți, vă rog, stima mea. Ovidiu. V TRIBUNALELE MILITARE Consiliul de resbel al corpului II de armată Afacerea maiorului Pandrav. Ședința de la 24 Octombre Se urmeza cu ascultarea martorilor. D. Dragomireanu dec­iară a fi vândut d-lui maior Pandrav 164,000 kr. fân, și apoi 70 ton 75,000 kgr. lemne, ce a dat chitanțe pentru sumele vândute; ba­nii i-a primit afară de 300 de lei, pentru cari nu se constitue parte civilă. D. căpitan Filip a fost ca șef de esca­­dron în reg. 3 de călărași, a fost însăr­cinat verbal de maiorul Pandrav și de șeful regimentului a lua banii pentru re­giment, ca la venirea sea 1% escadron toți omenii erau plătiți. Nu scie ce se vorbea despre neregula­­ritâțile administrățiunei d-lui Pandrav. După ce se stabilesce prin ajutorul d-lui căpitan Fănuță cu nu Leopold Buch­ner a fost escrochul de la Căldurășani ci fratele sau Isaac Buchner, se asculta L. Buchner. Acesta dec­lară ca a servit de intermediar la cumpărarea fânului de la d. Cornea; câ a fost față când d. maior Pandrav a presintat d-lui Cornea că chi­tanță a suptserie de 4800 lei în loc de 3500 și cu chiar dânsul a insistat ca d. Cornea să o iscalesca. I se pare ca s’au cumpărat ântâia oră 9 căpițe de fân, ast­fel după cum dechia­ră și d. Cornea. D. P. Grădișteanuva E­rturesce câ a cum­părat furagiu de la d. maior Pandrav pentru 2000 lei; cu acest furagiu trebuea să ajungă un an, dar n’a ajuns de­cât 7 sau 8 luni câ furagiul l’a plătit înda­tă. Crede a fi cumpărat ovăz; ér un orz. D. Jules Vernier dec­lară câ a vândut de la Mogoș0iă în mai multe rânduri fân­u­lui maior Pandrav, câ n’a dat chi­tanțe. A mai vândut fân pentru d. Pan­drav, particular. D. Corni a vândut asemenea furagiu d-lui maior Pandrav și a fost pe deplin plătit. D. capitan Cosambescu, ca casier al re­gimentului, a avansat de mai multe ori bani maiorului Pandrav, ca parte au fost rambursați în natură, parte prin furagiu. Cu crede a sei ca în socotelile intenden­ței trebuie a fi greșeli și câ ar putea cu registrele în mână să dovedăscă nu nu­mai ca nu a fost deficit în furagiu, dar chiar câ este un spor. D. Charles Grün depune ca a­m vândut fan­i­ lui Pandraw, ca chitanța pentru a­­cesta vânzare a iscălit-o într’uă di spre sorǎ, și ca nu ’și aduce aminte pentru câte chil. de fân era acea chitanță. Câ a fost pe deplin plătit. Locotenentul Athanasiu a iscălit mai multe chitanțe pentru furagiul intrat în magasie, câ a însoțit pe d. Pandrav la mai multe tocmeli de fân. Aceiași măr­turisire o face și supt­ locotenentul Pău­­lescu. D. comisar rngar dechlară câ renunță la­­ martorii absinți, dar cere a li se citi de­­chlarațiunile făcute la instrucție. D. M. Paleologull dec­lară [a-șî însuși acei martori și prin urmare rugă pe con­­siliu a face să fie chiemați. Consiliul deliberând respinge cererea­­ apărărei și admite pe acea a acusărei d’a se citi declilarațiunile celor absinți. Mai depun : colonel Gradiște nu dec­lară ca nu a rămas nici uă economie de la furagiu, caci s’ar fi găsit de intendență. Cu potcovăria cea nouă s’a lucrat cu ma­terialul cel vechil din strada Plevnei. D. locotenent Saegiu mărturesce, supt prestare de jurământ, câ dânsul a condus lucrările de la potcovărie și câ tot ma­terialul întrebuințat a fost n­oit. D. colonel­ Arion deb­iară ca pe când era în Rusia cu d. maior Pandrav, acesta pe când era greu bolnav, i-a făcut uă­­ mărturisire : ca se merga la Bucuresci și să spue femeie! séle ca printre hârtii va găsi 25.000 lei. Ca pe tot timpul cât a fost în Rusia d. Pandrav a avut uă bună conduită. D. loc.-colonel Alecsandrescu deb­lară ca atunci când a venit la regiment n’a gă­sit nici uă economie la furagiu. Consiliul renunță a mai asculta cei­l­­alți martori și decide ca astăc­i de dimi­­neță la orele 10 să începa pledariile. Fiind­ cu mâne este sărbătore, consiliul va trebui ca până disera­tia 12 să pro­nunțe sentința. CRONICA Pălăria d-lui Maiorescu Marele general și orator Alcibiad...— Să mă ertați dacă încep ast­fel cronica mea, dar­ită să vă dovedesc ca nu sunt tocmai certat cu amintirile istorice.—Ma­rele general și orator Alcibiad, spre a mai da­­ ceva de vorbă Athenianilor, să apucă într’uă di se tac cada câinelui său. Negreșit ca acesta operație o făcu într’uă­­ și când în calitatea sea de general nu comanda manevrele după platoul de la Propylées (Cotrocenii de acolo) nici în ziua când, în calitatea mea de orator, avea procese la tribunalul local. Aceste două însărcinări ale lui "Alcibiad ne dovedesc —fie jis în treacăt—cu cumulul exista de atunci, și prin urmare de­géba schiază oposiția în contra guvernului actual. Așa­dar Alcibiad tac cada cânelui său, și, în timp de nu sciü câte t­ile, locuitorii orașului uitară tóte faptele însemnate ale săptămânei spre a nu vorbi de­cât despre acesta mare și interesantă operație. FOIȚA ROMANULUI 27 OCTOM. 21 DIJLITU SI OFERSATII DE UI. Dostoievsky PARTEA A DOUA IV (urmare) I­ povestit istoria lui Smith și a nepotei sale începând cu cofetăria, și, lucru ciu­dat, pe când vorbeam, îmi păru cu el scre ceva. N­ întrebai în ace­stă privință. — Nu, nu scrü­s nimic; am auzit vor­­bindu-se de Smith și sciam ca un bătrân murise în cofetărie. Cât pentru femeia Bubnow, scra ceva despre dânsa, i-am dat câți­va bani acum vr’uă două luni, iar binele de unde îl găsesc, acesta este singura­ asemănare ce am cu Holture. Este uă femeie care faec tot felul de lucruri; dar câte­vă­ dată merge prea departe cu faptele sale degradatore. Nu mă lua drept un don Quichotte; faptul este ca soiți să-mi fac treba, și am fost forte încântat ca am întâlnit aci pe Lisobrinkow. Este evident ca burtosul este care l-a adus aci, și, cum cunosc meseria ce are, am conchis cu... Dar, lasă ca am să pui eu mâna pe el!... îmi pare forte bine ca mi-ai vorbit de acesta fetiță. Vechi tu, a­­mice, mă însărcinez cu tóte comisionele, și déca ai cei cu ce ómeni sunt în rela­­țiune! Acum am uă mică afacere pentru un principe, uă afacere la care nu m’ași fi așteptat de la acest personagiu. Daci vrei, îți voiu spune istoria unei femei mă­ritate. Vino să mă vezi, scumpul meu, ți-am pregătit subiecte, și ce subiecte ! n’am să creji când ’ți voiü spune. — Cum se numesce acest principe? îl întrebai cu ore­care presimțire. — Ce-ți pasă? dar în sfârșit, dacâ­ții să-ți spun, îți voi­ face acesta plăcere, se numesce Valkovsky. — Petru? — Da. N­ cunosc!? — Fórte puțin , dar póte ca voi­ avea să-ți vorbesc despre acest domn, îi Țisei sculându-mă să plec. M’ai interesat forte mult.­ — Poți să mă întrebi tot ce ve voi. Cunosc arta d’a spune povești, dar nu este așa ca sciü să mă și opresc ? daca ași face almintie și mi-ași perde creditul și onórea, bine­înțeles în afaceri. — Ei bine! îmi vei spune atât cât îți va permite onorea. Eram forte agitat, și­ el băgă de somn. — Și ce fici despre istoria mea ? Ai găsit ceva în ea? — Pentru istoria mea ? Așteptă-mă două minute, voia să-mi regulez socotela. Se apropiă de comptuar și se găsi în­dată lângă un tânăr în costum rus. De sigur ca el îl cunoscea și nu se vedeau pentru ăntâia șră. Mitroșka era un tânăr îndestul de original: casacă de catifea pe sub care se vedea un brusă de mătase roșie, trăsurile II erau cam grase dar fru­­muse, fața-i era veselă, ochii scânteietori și cutezători,—tóte acestea aträgeau cu­­riositatea asupra lui și inspirau ore­care simpatie. Gesturile II erau afectate , căuta să-și dea un aer de om ocupat cu multe afaceri, un aer grav și serios. — Vania, îmi dise Maslobd­ev apro­­piindu-se de mine, vino de mă vecji astă­­sera la orele șapte, póte câ voi­ putea deja să-ți spui ceva. De­și mă vecji ca sunt un bețiv, dar mi-am păstrat relațiu­­nile și pot pe ici pe colo să fur câte uă informațiune, mă duc pretutindeni și nu las să-mi scape nimic fară ca să scri , ast­fel scii să lucreci eu. In momentele mele de odihnă, adică în­ m­omentele când nu sunt beat, mă ocup și eu puțin, tot prin mijlocirea cunoscințelor... mai cu semn de fel de fel de cercetări... Dar des­tul atât­ e cu adresa mea. Să mai beau un păhăruț de licere, și apoi să mă duc acasă. Am să dorm puțin, ai să faci cunoscință cu Alecsandra Simonovna, și daca vom avea timp, vom vorbi și poesie. — Și vom vorbi și despre afacerea nostra ? — Póte. — Vom­ veni de sigur. Ana Andreievna mă aștepta de mult; biletul Natașev o intrigase, și credea ca are să mă vad­ă dimineța, cel mult la ciece ore. Când mă dusei, pe la orele două după amiazi, nerăbdarea ei deve­nise forte mare. Pe lângă acesta, ardea de dorința de a-mi face cunoscut un m­ou proiect și de a-mi vorbi de soțul iei, care, de­și era bolnav și fără disposițiune, era totuși d’uă gingășie escepțională. Mă plu­­mi cu răcălă, mușcându-și buzele cu uă nepăsare prefăcută. Parcă voia să-mi ji­­că „Pentru ce ai venit? ce plăcere gă­­sesci d’a veni în tóte zilele ?“ Dar, eram forte grăbit și îi spusei repede scena din ajun. Când îi vorbii de visita principelui și de propunerea ce el o făcuse într’un mod solemn, deveni forte veselă : își per­­duse cu totul capul, își făcea cruce, plângea, îngenuchea și se prosterna na­­intea icenei, mă apuca de după gât, mă îmbrățișa, mă săruta și voi să se ducă să spue și soțului iei. — Umilirile și ofensele l’au făcut ast­fel, cjise ea; când va sei ca Natașa este pe deplin satisfăcută, va uita tot. Cu greu putui să-i schimb otărîrea. Nu cunoscea bine pe soțul ei, cu tóte ce tră­iseră împreună două­zeci și cinci de ani. Ea voi asemenea să se ducă la Natașa, dar îi jisei ca pote cu Nicolae Serghieici n’are să fie de acesta părere, și ca era de temut ca un asemenea demers să nu fa­că räu. In fine, ea își schimbă părerea, dar mă mai ținu­âncă uă jumătate de oră, repetând același lucru : „Cum am să stau acum, citse ea, închisă cu bucuria mea în aceste patru ziduri ?“ Cu tote a­­cestea, se otărî să mă lase să plec, când îi spusemu ca Natașa mă aștepta. Mă însărcina când plecai să duc bine­cuvântarea ei Natașei, începu să plângă, când îi spusei ca­n’am să vin în sera a­­ceea. Nu'i văzui soțul , el nu închisese ochii tota noptea, se plânsese cu are uă mare durere de cap, și’n acel moment dormea în cabinetul lui. Natașa asemenea mă aștepta; se pre­umbla în lung și’n lat prin cameră, cu brațele încrucișate și cufundată în tot fe­lul de cugetări. Fără să se întrerupă din preumblarea ei, mă întrebă cu blândețe pentru ce am venit atât de târziu­; îi povestii pe scurt evenimentele din dimineța cjilei, dar era forte preocupată și nu mă asculta. — Ce mai este nou ? o întrebai. — Nimic, îmi răspunse ea c’un aer care mă făcu să ghicesc ce avea să ’mi spună ceva. Așteptai să văd ce are să îmi spună. Vorbirăm de cele petrecute în ajun; fuserăm de aceeași părere în privința im­­presiunii ce produsese asupră­ ne purtarea principelui; el ne displăcea încă și mai mult. După ce ne reamintirăm tóte amă­nuntele visitei lui, Natașa îmi­­ jise d’uă dată: — Când cine­va displace mai ântâifi, este în­tot­dea­una un indiciu c­­­re se devină în urmă simpatic, am observat a­­cesta de mai multe ori. — Dea Dumned­eu să fie ast­fel. In cele din urmă, daci ne-am găndi bine și se­rios, cu tóte ca principele póre să fie je­­fuit, n’are de ce să nu consimtă la căsă­toria vostră. Natașa se oprise în mijlocul camere și’mi arunca­ră privire aspră. Trăsurile feței ii erau alterate și buzele îi tremu­­rau. — Ar fi putut el are să mă înșele și să mă mintă într’u­ împregiurare atât de seriosă?, întrebă ea cu ore­care mândrie și nn esiguranță. — Tocmai asta îmi ziceam și eu. — Se înțelege ca n’a putut să mintă, nu trebue nici chiar a ne găndi la un a­­semenea lucru : n’are nici un cuvânt să facă una ca asta. Ce ași fi în ochii lui dacâ­t și-ar fi putut permite să’și rîdă de mine până la un asemenea grad ? Un bărbat nu pate să comită un asemenea faptă ! (Urmarea în numărul viitor).

Next