Romanulu, ianuarie 1892 (Anul 36)
1892-01-01
BUGURESCI, 31 UNDREA După mai multe zile de suferințe, nerabdari și munci, Marghiolița a născut împăcarea intre conservatori și junimiști s’a făcut. Pe cât se spune, d. Catargiu a consimțit să dea junimiștilor 9 prefecturi și 40 scaune In Parlament. Primul ministru e așa de sigur de reușită cu modul său de alegeri încât dispune mai dinainte de colegiile electorale, ca de argații șef de la Golășel. Pe de altă parte d. Carp a renunțat să mai fie șef de partid în favorea d-lui Catargiu, a consimțit să desființeze clubul junimist și se închină ziarul Constituționalul. In urma acestei înțelegeri, d-nii general Manu, A.Știrbey și Sturdza Scheianu au demisionat și au intrat în minister. In locul d-lor, d. German la Financie, d. Carp la Domenii și d. A. Marghiloman la Justiție. Nouil miniștrii au și depus jurământurl la 5 ore sera. După cum se vede junimiștii s’au contopit cu conservatorii, două culori cari păreau deosebite s’au frecat împreună și au făcut una singură firudilă. D. Carp, care declarase vădută că va înmormânta pe d. Catargiu cu dricul de întâia clasă, a capitulat ca un soldat de rând, s’a închinat înaintea mortului și s’a însărcinat să’i dea viața. Acela care nu vedea în actualul prim ministru decât un bătrân ignorant, un reacționar și un imbecil, a consimțit săl ducă giubeaua și să’i ție curelile de la batcă. Și tóte acestea ca să însemneze și partizanii d-sple ceva, căci altfel ar fi jucat rolul unei a cincea rota la car. Junimiștii ne fiind un partid politic, ici chiar un grup destul de considerabil, neavând nici cap nici domiciliu, au fost siliți a-și lua de șef pe d. Catargiu și de domiciliu casa comună a conservatorilor. Nu-i criticam pentru acesta. Sunt omeni cari nu pot trăi fără conducători și nu se pot mulțumi cu fier de locuință, mai cu sămă când ea e pustie. Un lucru Insă ne preocupă pe noi. Morala acestui fapt. Intre junimiști nu a fost numai uă neînțelegere de principii, nu a fost numai uă luptă de portofoliuri, ci uă animositate pasionată,uă ură înverșunată.Se atacase se ocărise, se calomiase, ajunsese în gradul de a se omorî unii pe alții și rămăsese numai la modul cum are să se facă îmormântarea, care va organisa porecla mai mare și mai pomposa. Când acești vrăjmași de marte să adună acum la un loc, își dau mâna, să imbrățișăză, ce va zice lumea, ce va gândi tinerimea, ce lecțiuni va lua ea de la acești omeni, ce morală va trage din acest fapt atât de scandalos ? D. Carp zicea că d. Catargiu este atâta de reacționar, atâta de înapoiat In principii, că presința domniei săle la guvern va întorce țăra îndărăt cu zecimi de ani. Acum puindu-se sub conducerea d-sele,ce se pute conchide ? Negreșit că a primit acele principii reacționare și că Ii va datot concursul ca să ne înapoeze la timpurile de trista amintire ale despotismului și ale violenților. Organul d-lui Carp ne spune a<fl, ca să scuze contopirea junimiștilor cu catargiștii, că d-lor au un program comun cu conservatorii și că de aceea se unesc cu el. Apoi așa este?. „ ^ Noi scim că în capul programului publicat de d. Catargiu, când el în oposițiune contra ministerului la Bratianu se află: «nerecunoscerea revenitei Constituțiunei, întorcerea apanagielor înapoi țărei și dărâmare fortificațiunilor.» Cu tote aceste sciam că junimiștii nu numai că nu erau de aceste idei, dar încă au aprobat prin votul lor tele aceste act,e partidului național-liberal. Ce face acum cu programul d-lui Catargiu? Negreșit că conservatorii și din majoritate la guvern, programi lor trebue să predomine, e de altă parte d. Catargiu a cerut totdeuna nu numai programimiste dar chiar Decalogu d-lui general Manu. Și cum «bătrânul ignorant“ al Constituționalului e încăpățânat ca un catâr, de sigur că d-sea n’a cedat și nu va ceda să ială din programul său. Domnul Carp cu al d-sele vor fi siliți dér să’l aprobe sau să se retragă. D. Catargiu însă e șiret. D sea nu va face nici uă vorbă de programul d-sele. Dar îndată ce se vor termina alegerile și va avea u majoritate cum speră să o aibă, se vedeți cum ridică capul ca Sixt IV când s’a proclamat Papă. Atunci va avea România un stăpân și se va vedea cât de rea a făcut regele de ’I a dat disolvarea. Speranța este numai că alegătorii vor înțele mai bine decât suveranul situațiunea țărei și vor domoli ambițiunea fostului locotenent domnesc. ROMANULU í MANUARIU 1891 Engels Concepția modernă a egalităței 1) (Sfârșitul) Din moment ce revendicarea eliberărei din lanțurile feudale și a întemeiereiiegalităței de drepturi prin înlăturarea inegalităților feudale a fost pusă la ordinea zilei prin propășirea economică a societății, ea era menită de a lua in curând dimensiuni din ce în ce mai mari. Că dată pusă in serviciul industriei și al negoțului, a trebuit să se cera acestă egală îndreptățire pentru marea mulțime a țăranilor, care la tote treptele șerbiei, începând cu plina robie, își jertfesc gratuit cea mai mare parte a vremei lor de muncă pentru mărinimosul senior feudal și afară de acesta aveau să mai plutescă și să grămadă de biruri către el și stat. Pe de altă parte n’au avut încotro și a trebuit să se ceară de a se desființa și privilegiile feudale, scutirea vamală a nobilimei precum și privilegiile politice ale numai câtorva caste. Și deorece nu se mai trăia într’uă împărăția universală, cum era de pildă cea română, ci într’un sistem de state neatârnate care se aflau la aceeași înălțime a desvoltărei burghezești, ocupând tote acelaș rang unul față de altul, de la sine se înțelege, că revendicarea a luat un caracter general desfăcut de mărginile statelor în parte, și că libertatea și egalitatea au fost proclamate ca drepturi ale omului. Cea ce este însă do uă caracteristică mai specifică pentru firea burghezesca a acestor drepturi omenești, este faptul că constituția americană, cea dintăia, care recunoște drepturile omului, confirma cu aceeaș suflare robia negrilor, ființătore in America : privilegiile de clasă sunt escomunicate iar privilegiile de rasă sunt consfințite. După cum se știe însă burghezia , din moment ce se desprinde din șirurile celățănimei feudale, devenind din acastă medievală uă o clasă modernă, ea este însoțită de apururi și necurmat de umbra ei, proletariatul. ■ Și tot astfel revendicările egalitare burgheze sunt însoțite de revendicări egalitare proletare. Din moment ce este pusă revendicarea burgheză a desființării privilegiilor de clasă, alături de acesta apare și revendicarea proletară a desființării claselor însă fie mai întăiu sub formă religiosă, asemănătorre cu creștinismul primitiv, sprijinîndu-se mai târziu pe însăși teoriile egalitare burghezești. Proletarii iau de scurt pe burghezie, egalitatea cară să nu fie numai aparentă nu numai pe domeniul statului, dar să fie înfăptuita în adevăr și pe domeniul social, economic. Și mai ales de când burghezia franceză, cădată cu marea revoluție a accentuat cu tărie necesitatea egalităței burghezești, proletariatul francesc I a respuns regulat cu revendicarea egalității sociale, economice, iar egalitatea a devenit strigătul de luptă cu deosebire al proletariatului francez. Revendicarea egalității are astfel uă îndoită însemnare în gura proletariatului. Una de două, ori că ea este—și aceasta se întâmplă cu deosebire in primele începuturi, de pildă în resboiul țăranilor condus de Thomas Munzer — reacțiunea primitivă împotriva înspăimântărelor inegalități sociale, împotriva contrastului de bogați și săraci, stăpâni și șerbi, risipitori și flămânzi; ca atare ea este forte simplu espresiunea înstinctului revoluționar, și numai în , considerațiunea acostă și In nimic altceva decât în acesta considerațiune ! ’și are îndreptățirea sa,sau însă, ea s’a născut din reacțiunea împotrivi revendicarea egalitare burburgheză, deducând din acesta revendicări mai mult sau mai puțin îndreptățite și mai înaintate, slujește ca mijloc de agitație, pentru a rescula pe lucrători cu înșiși susținerile capitaliștilor împotriva capitaliștilor, și în cazul acesta ea se susține și cade să déta cu egalitatea burgheză. In amândouă cazuri insă conținutul real al revendicărei egalitare proletare este revendicarea desființare clăi selor. Fiecare revendicare egalitară care ese dincolo de limitele aceste, cade fatalmente în absurditate... Astfel deci însăși concepțiunea egalității, atât în forma ei burgheză cât și în cea proletară este, un product istoric, la a cărei producere trebue să conlucreze necesar anumite împregiutrări istorice, care și ele la rândul lor subînțeleg să lungă preistoria. Deci concepțiunea egalităței nu pate fi un adevăr veșnic. Și deci în ziua de azi ea este de la sineînțelesă pentru marea mulțime a publicului— într’un sens sau într’altul —déci, după cum spune Karl Mark «ea posedă deja astăzi tăria unui prejudiuo popular», acesta nu este efectul veracităței sale axiomatice, ci efectul răspândirei obștesci și a actualităței durabile ale ideilor veacului al optsprezecelea. H. Str... 1) Rînduri la acestea’e mareui cugelator și colaborator al lui Karl Marx, le-am extras din cap. X («Moral und Recht. Gleichheit ) al admirabilei sale opere: „Eugen Dühring’s Umwalzung der Wissenschafen», Societatea .1 Carpatic, la Brăila Brăila, 16 Decembre 1891. Domnule Director 1 Ca inoi anii așa și in anul acesta Societatea „Carpații“ Secț. II de aici, a organisat așa-numitele „Serate dansante“ pentru învățarea dansurilor naționale a căror conducere este încredințată neobositului ei secretar d. Alexe Căciulă. Aceste Serate se dau in frumosul salon , „Dacia“ in fiecare Mercure și sunt penttru toți membrii gratuite. Societatea suportă tote spesele ca: rausica, salonul iluminatul și incălifitul, astfel că nu se pretinde nici un I ! chiar și ne-membru,ban de la nimeni fie Deși Carpatinii sunt mai numeroși la Brăila decât oriunde totuși cu regret , trebuie să va comunic, că Seratele sunt cam slab cercetate. Nu scia careva fiind causa acestei îndeletniciri, când este vorba de cultivarea sentimentului național și nu deosebi de susținerea jocurilor străbune. Fiind împedecat de nisce Împrejurări independente de mine abia Mercurea precedentă avui fericirea a lua parte la una din aceste Serate și ne mărturisesc Domnule Director, că am petrecut întradevăr românesce. Sala era bine iluminată și Încălzită, serviciul restaurantului nu lasă nimic alta de dorit decât a micșora prețul butelielor de bere care mi se par cam prea ex-i horbitant plătite cu 1 franc și 25 ban una. Signalul de deschidere s’a dat prin cântecul : «Deșteptate române.» Dansul s’a început cu «Hora Bucovinei» , un horă prea frumósă, care merită a fi trecută in fruntea oricărei programe de dans, apoi pe rând se dansară : „Romana“ «Mureșianca» «Românul» și «Bătuta.» In intervale se dansară jocurile rotunde. Deși mulți dintre cavaleri erau cam străini de jocurile naționale totuși grația atențiunei dată „Romana“ și „Mureșeanca“ se dansară binișor. Intre asistenți am observat pe d. și d-na George Bratu, G. Molandari, Lazar Dimitriu, Ion I. Burduloiu, Corneliu I. Secoșianu pe d-șorele Hareti Gămulea, Cariga, Dimitriu, Ecaterina Ciutescu, Amalia Vlașceanu, Ana Martinescu, dintre membrii : pe d nii Ion Mureșianu Gherlanul, D. C. Panțu, Arghir Ionescu, Stelian Martinescu, Nicolae Jaja, Leonte Moldoveanu, Cintac Nicolae Descu, Ion Neg. Popea, Dutzu Barbu, Ch. Petcu, G. C. Pantzu, George Avesalom vice-președintele societății «Carpații“ și mulți alții a căror nume îmi scăpase din memorie. Serata a durat cu mare animațiune până la 2 ore după inelul nopții când cu toții ne desparțirăm spre a ne arunca in brațele leului Morpheus asigurând unii pe alții a ne revedea la proxima Serată care va avea loc Mercurea viitare. Nu pot de cât a felicita atât pe onoratul Comitet de administrația cât și pe d. Căciulă pentru zelul și activitatea ce manifesteza intru reușita acestor serate. Terminând va asigur domnule Director că : «Pentru vă serată românascâ Inima mi’aș da Bar pentru una «stranțuzască» pea nici vă para. Mulțumindu-vă pentru ospitalitatea acordată binevoiți ve rog domnule director a primi asigurarea deosebitei mele considerațiuni. Cornelia I. Secoșiann. VICTOR ETC7G-0 — O mamă, mamă,fise ea intrând, deci al sei cum am alergat! Eu păstrai tăcerea. — Tu nu zici nimic, mai întrebă mama, ai aerul de a fi trist. Aveam raiul în inimă-mi. Era vă fără de care îmi voiu aduca aminte în tóta viața mea. In t0tă viața ! Carina V . . . CEL D’INTAIU SARUTAT închisei ochii, și le acoperii cu mânele căutând a uita presintele în trecut. Pe când visez, amintirile copilăriei și ale tinereței mele ’mi revin iarăși în aducerea’mi aminte una câte una, dulci, liniștite, vesele, ca și insule de flori în mijlocul acestui Invălmășag de negre și încurcate gândiri cari vârtejesc în capu-l. Me reved copil, școlar vesel și fără de griji, jucându-mi, alergând, țipând cu frații mei in aleea verde a acelei grădini sălbatice unde mi-am petrecut primii mei ani, în vechia mănăstire de călugărițe pe care o stăpânesce cu capul de plumb, întunecasa catedrală din Val-de-Grâce. Și apoi, cu patru ani mai în urmă, iată-mă tot acolo, tot copil, dar deja visător și pătimaș. Un tânără fată se află in singurateca grădină 1 i E mica spaniolă, cu ochii mari și părul îmbielșugat cu perea-1 negru diosa și aurită, cu buzele-i roșii ș .*&brasil l rumeni, andalusa de patrusprezece ani, Pepa. Mamele nostre ne-au dat voie de a alerga împreună, și noi am venit să ne preumblăm. Ni s’a spus să ne jucăm și noi stăm de vorbă; copil de aceeași vîrstă, dar nu de același sex Totuși nu e mai mult decât un an noi alergam, ne luptam împreună. Dădui Pepitei cel mai frumos măr al pomilor din grădină , îl devenii neplăcut pentru un cuib de păsărele pe care-l dărămâi într’una din zile. Dânsa plângea ; eu dicem: Fórte bine am făcut și ne am dus, spre a ne plânge la mamele nóstre, cari nedreptate.... multă ne dádeüdar cât pentru dreptate, forte puțină. Acum ea se sprijină de brațul meu, și sunt mândru, forte mișcat. Mergem încet, d’abia vorbim. Ea lasă să-i cadă batista, ea i-o ridic. Mâinile nostre tremură atingându-se, dânsa îmi vorbesce de păsărelele mici, de steua ce se vede calea, de minunatul apus de sare de dindărătul arborilor, sau de prietenele ei din sciclă, de rochia și de panglicele ei. Ne istorisim lucruri nevinovate ; cu tote acestea roșim amândoi. Mica fetiță a devenit fată tînără... — Era uă sora de vară,—noi ședeam sub smochinul din fundul grăjdinei. După una din lungile tăceri de cari erau pline plimbările nóstre, ea părăsi de uă dată brațu’mi și’mi zise : ! Hai să alergăm ! Pare că o văd încă, era îmbrăcată in negru, purta doliu după bunică-sa. Ii trecu prin minte uă idee copilaresca, Pepa deveni iar Pepita și’mi fise . Să alergăm ! Și începu să alerge dinainte’mi cu mijlocul subțire ca al unei albine și cu piciorușele’I mici cari in fugă, ridicau rochia’I până aprope de genunchi. Ea o urmării, ea fugea in alergarea ei, vintul ridica din când în când guleru’i negru, lăsându-mă să văd in tota libertatea, umerii’s bruni și fragedjil. — ■ îmi eșisem din fire. O prinsei în sfârșit lângă fântână dărăpănată din grădină, o luai de mijloc, acesta fiind du-mî dreptul învingerei, și o făcui ; să șâ<jă jos pe uă bancă de iarbă, ? ea nu se împotrivi. De abia răsufla, și rădea Eu eram serios, și priviam , ochii ei negri, printre umbretele-I ’ gene. I — Șe fi aici, îmi zise ea. E încă de vreme, hai să citim ceva. Ai vreuă carte ? Din fericire aveam la mine al doilea volum din Călătoriile lui Spăllanzani. Deschisei la întâmplare, și m’apropiat de ea ; umăr la umăr ci ’ urăm în parte ,și în același timp, f forte încet, dă aceiași pagină. Inainte de a întorce pagina, ea era întotdeauna datore să mă aștepte, căci spiritul meu mergea mai încet decât al ei. — Ai isprăvit ? îmi zise ea, pe când eu d’abia începusem. In timpul acesta capetele nostre se atingeau, părul nostru se amesteca, râsuflările ni se apropiau puțin câte puțin, tot vădeta și gurile nostre se apropiau. Când vrurăm să urmăm Înainte cu citirea nostră, cerul era înstelat. DESNADEJDE — NUVELA — Esamenele generale se sfârșiseră deja, toți răsuflau mai liber acum, profesorii nu mai ierau cari să le bată capul cu Herodot și Virgiliu, cu radicali și plicticoșii logaritmi, pedagogii nu’l mai deduceau cu atâta încăpățînare, în sfârșit toți începuseră a fi mai mult de capul lor, fiecare părăsea internatul care cum vrea fără ca nemilosul portariu să’l mai ieasă Înainte cu teancul de chei în mână și se’l întrebe de areseu un bilet de la domnul pedagog sau de la d-nul provizor. Pretutindeni nu vedeai decât fețe vesele, căci vacanțele bateau la ușă și fiecare se gândea la petrecerile ce ’i așteptau, la părinții pe cari ierau să ’l revadă după atâtea luni de studiu pe băncile scalei, la libertatea ce vor gusta o libertate mult dorită dupö uă închisore atât de crudă între cele patru ziduri ale internatului. Pretutindeni nu vedeai decât grupuri, grupuri, unde nu se vorbea de altceva decât de cea ce fiecare avea să facă în va cantă, decât de modul cum să-și petrecá mai bine timpul, și la dulcea revedere ce în curând vor avea-o cu părinții. Părinții, ah, iată un dulce nume de care eu n’am avut parte nici un déja, trist și isolat, închis numai în mine însumi cugetam la apropierea vacanțelor. Pentru toți acest fapt era uă bucurie nemărginită, pentru mine numai, era un durere nețărmurită. Apropierea vacanțelor nu’mi servea la altceva decât sa’mi redeștepte rana adâncă ce zăcea în inema mea, se redeștepte în mine noi chinuri, prospere dureri. Pe toți îi cuprindea veselia, numai eu singur cugetam cu groza la acea vreme îndelungată care era s’o petrecă singur, la acea vreme îndelungată când singurătatea va întreține continuu pojarul ce’mi apăsa sufletul și’mi sfâșia inema. N’aveam pe nimene in lume, eram părăsit de toți, uitarea neagră mé urmărea veșnic cu spectru’l crud și fioros. — Iubirea ?.. ah, de acest dulce sentiment totdeuna am fost lipsit, vă rază de iubire nici uă déta n’a venit sö incalzesca inima mea, nimene nu s’a interesat de robul durerel. O... cât ași dori sö iubesc și se fia iubit I se am uă inimă cărei să’l încredințez jalea ce ma apasă, chinurile ce mé mistue, se am uă ființă care sö ma înțeleagă și s’o înțeleg, se am pe cineva care printr’un iubire calda și desinteresată se mă readucă la viață și să ’mi dea puterea trebuitóre pentru lupta cu mizeriile acestei lumi. Aceste tete au fost și sunt departe de mine... pe semne nu mi’l dat mie si gust acesta fericire. — Părinții ?.. i-am avut, i-am cunoscut bine, dar mult mai bine ar fi fost de nu i ași fi cunoscut, când știi că nu ai pe nimeni. În lume, când știi că ești menit să duci trista sórta a orfanului, viața nu’ți pare așa de grea, dar când știi că părinții îl pe aprope, că trăiesc în sfârșit, dar cari te-au lăsat pradă mizeriei fără ca să știi de unde și cum îți vine acesta, atunci.. durerea se fără margeni, jaleaie fără sfârșit și deca nu te-ar opri alte cele, t’ai căuta de bună voie scăparea în marte de cât se mai duci un astfel de viață !.. Ah, me voia ridica veșnic contra acestor părinți fără mernă cari’și părăsesc copiii trup din trupul lor, pentru mîrșavele lor interese!... Trist și mohorât mă plimbam ieü prin larga curte a internatului și desnădăjduit, mintea mi se frâmînta de aceste durerose cugetări. Nu vedeam, nu auzea . ; cufundat în aceste ginduri fără sfârșit nu observasem că cineva se apropiase de mine și numai atunci simții presența sa când mâna’l îmi atinse umărul. Smuls brusc durerei mele, ridicai capul și un fior rece îmi trecu prin tot corpul: înaintea mea aveam pe Fănică, singurul meu prieten pe care nu’l văzusem de vr’uo patru ani de zile și de care de multă vreme nu mai aveam nici uă știre de la dânsul. Dar înaintea mea nu mai era acel Fănică gras și frumos la față de altă dată, nu mai era acel Fănică ce vesel și plin de speranță in viitoriâ plecase de pe băncile sculei. Nu, era cu totul altul și de abia deca T am recunoscut: fața palidă și trusâ, cehii fără viață duși in fundul capului, slab și prăpădit așa de tare încât cea mai mică suflare de vânt ar fi crezut câ’l va trinti jos. Ne aruncarăm unul în brațele altuia și când ne desfacurăm văzul că lacremele ii umplură ochii. Suferea, nu mai iera îndoiala, și în fața durerei sale mute uitasem cu totul pe a mea. Dar ce’i asta pe capul tau ’Fănică? Ce suc gátóre, i s’a întâmplat? < Interesul, nesfârșitul interes, Iei dete trist din cap ca un om cuprins de uă deznădejde adîncă, ca un om plictisit cu totul de viață și oftînd cu putere cu uă voce slabă ce părea că vine dintr’un mormînt îmi zise: — Lasă, numai mă întreba acum, îți voi spune altă dată, acuma nu am venit decât să te văd și să te rog ca vacața acesta să vii să stai cu mine căci știa că ești singur și n’ai unde te duce și afară de asta mă vei îndatora forte mult căci ah, tare ași dori să am un prieten pe lingă mine, apoi cu uă voce din ce in ce tot mai slabă adaogă: n’o să înțelegi nimica acum, însă vei pricepe mai târziu tot acea ce zace aici, și'ș duse mina în dreptul memei. Ii strlnsei mina cu putere, tot ce putem face In acel moment și hotărîrăm ca plecarea se aibă loc după trei file. Până în ziua plecarei nu l’am mai văzut, la ceasul hotârît veni cu mă trăsură atunci de mă lua din internat și plecarăm la Mingia unde locuia el. Tot drumul nu vorbi nici un cuvânt, cu ochii deschiși și cu privirea fixă părea un cadavru. In fața acestei dureri mute păstram și eu tăcerea așteptând cu nerăbdare ceasul sosirei care speram câ’mi va aduce deslegarea durerosei enigme In fața cel mă găseam. In sfârșit pe după aceaflă sosirăm, nu mincasem de dimineța și acesta era motivul cel așteptam ca sa’mi dea prilej de vorba in speranța ca voi reuși patea’l smulge durerea in care căzuse cu totul. In zadar, nici nu vru să audă de așa ceva. Zilele se scurgeau unele după altele și durerea’i in loc sa se micșoreze părea că crește tot mai mult. Nu vorbea, nu spunea nemica, mă urma ori și unde ziceam, întocmai ca un mașină, ca un om ce nu mai are nici un vroința. Intre acestea vremea trecea și vacanța era aprópe pe afrșite. Eram cu totul trist și descurajat când vedeam că plecarea’mi se apropie și când me gândeam ca’l vom părăsi In starea în care se găsea, iară ca se fi putut se’l ajut intru citva și fara ca cel puțin să știu causa durerei sale. iera că sora frumósa și plină de un farmec misterios, luna strălucia în tota splendarea iei și stelele scinte sauplacut pe azurul ceriului. Ca liniște adîncă domnea de jur împrejur, nici un adiere, nici un freamăt..., tăcere pretutindeni. Fănică se culcase, eu mă așezasem pe prispa afară contemplând în tăcere acest tablou încântător, iar gândurile, neobositele gânduri pribegeau și colindau tóte întâmplările acestei vieți. De uă dată se auzi vocea slabă a lui Fanic, ce mă chema în odaie. Mă repezii și Intr’uă clipe la tusei lângă patul lui. Ah, când îmi aduc aminte de acele momente, uă jale nesfârșită mö coprinde și In inema simt ua durere fără margeni. Parcă ’1 văd și acum cum ședea pe pat, cu mâna drepta își apăsa inema și cu cea l’altatși ținea fruntea. Figura lui palidă ca de mort, privirea stinsa, respirația grea și șuerâtóre.... Când mă vezu, un fulger îl lumină privirea și fața i se însemină un moment. îmi luă mină și trâgindu-me tot mai mult spre dînsul mă făcuse șez alături de el. Vocea îi era tristă și plangatore, slabă și șuerătóre că de abia îl auzeam. — Scumpul meu prieten, începu el, tu mi cunoști de multa vreme, tu care ai fost prietenul meu cel mai bun știi cum eram eu, cum m’am purtat in tóte cele și dacă am fost sincer și drept, așa cum trebui sa fie orice om cinstit, tu cunoști inima mea, tu știi cât am fost de bun și milos cu acei ce merita mila și cât am fost de Înverșunat in contra asupritorilor și a tuturor acelora ce profil de starea unuia care’i slab și fără putere pentru a’l nedreptăți și al fura în tot felul. Insă fiind că am avut un inema prea bună, pesemne de aceea am și trebuit să sufăr atîta. Iți aduci aminte când ne am despărțit acum patru ani cu ce speranțe frumóse plecasem eu. I eram sărac Intr’adevar, dar eram și plin de foc, viitorul îmi surâdea. Și fii sigur că piedici de orice altă natură ar fi fost rele, nu m’ar fi oprit In drumul ce apucasem. Insă... cu nepraznicul amor nu te poți lupta nici ua dată și numai amorul a fost acela care mi-a sdrobit tinerețele și puterea, și m’a adus pe pragul mormintului așa de curînd. Se mori așa de tiner.... ce durere !iul nu’mi mai fac iluzii, știu că sunt perdut. Ce simt în aceste momente aici la inimă, nimene nu ar putea s’o spue decât acela care a iubit așa cum am iubit și eu. Am iubit, am iubit George cu tot focul tinerețelor mele, cu tota arderea sufletului meu și mă iubea și dinsa, ne înțelegeam in tote cele, pare că eram făcuți unul pentru altuia, soria Insanu a vroit ca sa ne bucurăm multă vreme,de fericirea ce o simțeam atuncea. Părinții, netrebnicii părinți, fără nici un mila au oprit’o de a mĕ iubi pentru că eram sărac, pentru ca nu mĕ trăgeam din viță de boier, pentru că în sfârșit posiția mea nu le aducea nemica care se le puta mulțumi ambițiele lor seci și nebune, visurile lor de luxul orbitor și de petreceri când !»