Romanulu, ianuarie 1892 (Anul 36)

1892-01-01

BUGURESCI, 31 UNDREA După mai multe zile de suferințe, nerabdari și munci, Marghiolița a născut­ împăcarea intre conservatori și junimiști s’a făcut. Pe cât se spune, d. Catargiu a consimțit să dea juni­miștilor 9 prefecturi și 4­0 scaune In Parlament. Primul ministru e așa de sigur de reușită cu modul său de alegeri încât dispune mai dina­inte de colegiile electorale, ca de argații șef de la Golășel. Pe de altă parte d. Carp a renunțat să mai fie șef de partid în favorea d-lui Catar­­giu, a consimțit să desființeze clu­bul junimist și se închină ziarul Constituționalul. In urma acestei înțelegeri, d-nii ge­neral Manu, A.Știrbey și Sturdza Sche­­ianu au demisionat și au intrat în mi­nister. In locul d-lor, d. German la Financie, d. Carp la Domenii și d. A. Marghiloman la Justiție. Nouil miniștrii au și depus jurământ­url la 5 ore sera. După cum se vede junimiștii s’au contopit cu conservatorii, două cu­lori cari păreau deosebite s’au fre­cat împreună și au făcut una sin­gură firu­dilă. D. Carp, care declarase vădută că va înmormânta pe d. Ca­targiu cu dricul de întâia clasă, a ca­pitulat ca un soldat de rând, s’a în­chinat înaintea mortului și s’a în­sărcinat să’i­ dea viața. Acela care nu vedea în actualul prim ministru de­cât un bătrân ignorant, un reac­ționar și un imbecil, a consim­țit săl ducă giubeaua și să’i ție curelile de la batcă. Și tóte aces­tea ca să însemneze și partizanii d-sple ceva, căci altfel ar fi ju­cat rolul unei a cincea rota la car. Junimiștii ne fiind un partid politic, ici chiar un grup destul de­­­ consi­derabil, neavând nici cap nici domi­­ciliu, au fost siliți a-și lua de șef pe d. Catargiu și de domiciliu casa co­mună a conservatorilor. Nu-i criticam pentru acesta. Sunt omeni cari nu pot trăi fără condu­cători și nu se pot mulțumi cu fie­r de locuință, mai cu sămă când ea e pustie. Un lucru Insă ne preocupă pe noi. Morala acestui fapt. Intre ju­nimiști nu a fost numai uă neînțe­legere de principii, nu a fost numai uă luptă de portofoliuri, ci uă ani­­mositate pasionată,­­uă ură înverșuna­tă.­Se atacase se ocărise, se calom­­iase, ajunsese în gradul de a se omorî unii pe alții și rămăsese nu­mai la modul cum are să se facă îmormântarea, care va organisa po­­recla mai mare și mai pomposa. Când acești vrăjmași de marte să adună acum la un loc, își dau mâna, să imbrățișăză, ce va zice lumea, ce va gândi tinerimea, ce lecțiuni va lua ea de la acești omeni, ce mo­rală va trage din acest fapt atât de scandalos ? D. Carp zicea că d. Catargiu este atâta de reacționar, atâta de înapoiat In principii, că presința domniei săle la guvern va întorce țăra îndărăt cu­­ zecimi de ani. Acum puindu-se sub conducerea d-sele,ce se pute conchide ? Negreșit că a primit acele principii reacționare și că Ii va da­­tot con­cursul ca să ne înapoeze la timpu­rile de trista amintire ale despotis­mului și ale violenților. Organul d-lui Carp ne spune a<fl, ca să scuze contopirea junimiștilor cu catargiștii, că d-lor au un pro­gram comun cu conservatorii și că de aceea se unesc cu el. Apoi așa este?. „ ^ Noi scim că în capul programu­lui publicat de d. Catargiu, când el în oposițiune contra ministerului la Bratianu se află: «nerecunoscerea rev­enitei Constituțiunei, întorcerea apa­nagielor înapoi țărei și dărâmare fortificațiunilor.» Cu tote aceste sciam că junimiștii nu numai că nu erau de aceste idei, dar încă au a­probat prin votul lor tele aceste act­­,­e partidului național-liberal. Ce­­ face acum cu programul d-lui Ca­targiu? Negreșit că conservatorii și d­in majoritate la guvern, progra­mi lor trebue să predomine, e de altă parte d. Catargiu a ceru­t tot­deuna nu numai progra­­m­imiste dar chiar Decalogu d-lui general Manu. Și cum «bătrânul ignorant“ al Constituționalului e încă­pățânat ca un catâr, de sigur că d-sea n’a cedat și nu va ceda să ială din programul său­. Domnul Carp cu al d-sele vor fi siliți dér să’l aprobe sau să se retragă. D. Catargiu însă e șiret. D sea nu va face nici uă vorbă de programul d-sele. Dar îndată ce se vor termi­na alegerile și va avea u­ majori­tate cum speră să o aibă, se vedeți cum ridică capul ca Sixt IV când s’a proclamat Papă. Atunci va avea Ro­mânia un stăpân și se va vedea cât de rea a făcut regele de ’I a dat disolvarea. Speranța este numai că alegătorii vor înțele mai bine de­cât suvera­nul situațiunea țărei și vor domoli ambițiunea fostului locotenent dom­nesc. ROMANULU í MANUARIU 1891 Engels Concepția modernă a ega­­lităței 1) (Sfârșitul) Din moment ce revendicarea eli­­berărei din lanțurile feudale și a în­­temeiereiiegalităței de drepturi prin înlăturarea inegalităților feudale a fost pusă la ordinea zilei prin propăși­rea economică a societății, ea era menită de a lua in curând di­mensiuni din ce în ce mai mari. Că dată pusă in serviciul industriei și al negoțului, a trebuit să se cera a­­cestă egală îndreptățire pentru ma­rea mulțime a țăranilor, care la tote treptele șerbiei, începând cu plina robie, își jertfesc gratuit cea mai ma­re parte a vremei lor de muncă pen­tru mărinimosul senior feudal și a­­fară de acesta aveau să mai plutes­­că și să grămadă de biruri către el și stat. Pe de altă parte n’au avut încotro și a trebuit să se ceară de a se desființa și privilegiile feudale, scutirea vamală a nobilimei precum și privilegiile politice ale numai câ­­tor­va caste. Și de­ore­ce nu se mai trăia într’uă împărăția universală, cum era de pildă cea română, ci în­­tr’un sistem de state neatârnate care se aflau la aceeași înăl­țime a desvoltărei burghezești, ocu­pând tote acelaș rang unul față de altul, de la sine se înțelege, că re­vendicarea a luat un caracter gene­­ral desfăcut de mărginile statelor în­­ parte, și că libertatea și egalitatea au fost proclamate ca drepturi ale omului.­ Cea ce este însă do uă caracteris­tică mai specifică pentru firea bur­­ghezesca a acestor drepturi omenești, este faptul că constituția americană, cea dintăia, care recunoște dreptu­rile omului, confirma cu aceeaș su­flare robia negrilor, ființătore in A­­merica : privilegiile de clasă sunt es­­comunicate iar privilegiile de rasă sunt consfințite. După cum se știe însă burghezia , din moment ce se desprinde din și­­­­rurile celățănimei feudale, devenind din acastă medievală uă o clasă mo­­­­dernă, ea este însoțită de apururi și­­ necurmat de umbra ei, proletariatul. ■ Și tot ast­fel revendicările egalitare burgheze sunt însoțite de revendicări egalitare proletare. Din moment ce­­ este pusă revendicarea burgheză a desființării privilegiilor de clasă, ală­turi de acesta apare și revendicarea proletară a desființării claselor însă fi­e mai întăiu sub formă religiosă, a­­semănătorre cu creștinismul primitiv, sprijinîndu-se mai târziu pe însăși teoriile egalitare burghezești. Prole­tarii iau de scurt pe burghezie, e­­galitatea cară să nu fie numai apa­rentă nu numai pe domeniul statu­lui, dar să fie înfăptuita în adevăr și pe domeniul social, economic. Și mai ales de când burghezia franceză, că­dată cu marea revoluție a accentuat cu tărie necesitatea egalităței bur­­ghezești, proletariatul frances­c I a respuns regulat cu revendicarea ega­lității sociale, economice, iar egali­tatea a devenit strigătul de luptă cu deosebire al proletariatului francez. Revendicarea egalității are ast­fel uă îndoită însemnare în gura prole­tariatului. Una d­e două, ori că ea este—și aceasta se întâmplă cu deo­sebire in primele începuturi, de pil­dă în resboiul țăranilor condus de Thomas Munzer — reacțiunea pri­mitivă împotriva înspăimântă­relor inegalități sociale, împotriva contras­tului de bogați și săraci, stăpâni și șerbi, risipitori și flămânzi; ca atare ea este forte simplu espresiunea în­stinctului revoluționar, și numai în , considerațiunea acostă și In nimic­­ alt­ceva decât în acesta considerațiune ! ’și are îndreptățirea sa,sau însă, ea s’a născut din reacțiunea împo­trivi revendicarea egalitare bur­­burgheză, deducând din acesta re­vendicări mai mult sau mai puțin îndreptățite și mai înaintate, slujește ca mijloc de agitație, pentru a res­­cula pe lucrători cu înșiși susținerile capitaliștilor împotriva capitaliștilor, și în cazul acesta ea se susține și­­ cade să déta cu egalitatea burgheză. In amândouă cazuri insă conținutul real al revendicărei egalitare prole­tare este revendicarea desființare clăi selor. Fie­care revendicare egalitară care ese dincolo de limitele aceste, cade fatalmente în absurditate... Ast­fel deci însăși concepțiunea e­­galității, atât în forma ei burgheză cât și în cea proletară este, un pro­duct istoric, la a cărei producere tre­bue să conlucreze necesar anumite împregi­utrări istorice, care și ele la rândul lor sub­înțeleg să lungă pre­istoria. Deci concepțiunea egalităței nu pate fi un adevăr veșnic. Și deci în ziua de azi ea este de la sine­­înțelesă pentru marea mulțime a pu­blicului— într’un sens sau într’altul —déci, după cum spune Karl Mark «ea posedă deja astăzi tăria unui prejudiu­o popular»,­ acesta nu este efectul veracităței sale axiomatice, ci efectul răspândirei obștesci și a actualităței durabile ale ideilor vea­cului al opt­spre­zecelea. H. Str... 1) Rînduri la aceste­a’e mare­ui cugelator și cola­borator al lui Karl Marx, le-am extras din cap. X («Moral und Recht. Gleichheit ) al admirabilei sale opere: „Eugen Dühring’s Umwalzung der­ Wissenschaf­en», Societatea .1 Carpatic, la Brăila Brăila, 16 Decembre 1891. Domnule Director 1 Ca in­­o­i anii așa și in anul acesta Societatea „Carpații“ Secț. II de aici, a organisat așa-numitele „Serate dansante“ pentru învățarea dansurilor naționale a căror conducere este încredințată neobo­sitului ei secretar d. Alexe Căciulă. Aceste Serate se dau in frumosul salon , „Dacia“ in fie­care Mercure și sunt pen­­t­tru toți membrii gratuite. Societatea su­­­­portă tote spesele ca: rausica, salonul i­­­­luminatul și incălifitul, ast­fel că nu se­­ pretinde nici un I ! chiar și ne-membru,ban de la nimeni fie Deși Carpatinii sunt mai numeroși la­­ Brăila de­cât ori­unde totuși cu regret , trebuie să va comunic, că Seratele sunt­­­­ cam slab cercetate. Nu scia care­va fiind causa acestei în­deletniciri, când este vorba de cultivarea sentimentului național și nu deosebi de susținerea jocurilor străbune. Fiind împedecat de nisce Împrejurări in­dependente de mine abia Mercurea prece­dentă avui fericirea a lua parte la una din aceste Serate și ne mărturisesc Dom­nule Director, că am petrecut întrade­­văr românesce. Sala era bine iluminată și Încălzită, serviciul restaurantului nu lasă nimic alta de dorit de­cât a micșora prețul butelie­­lor de bere care mi se par cam prea ex-i horbitant plătite cu 1 franc și 25 ban una. Signalul de deschidere s’a dat prin cân­tecul : «Deșteptate române.» Dansul s’a început cu «Hora Bucovinei» , un horă prea frumósă, care merită a fi trecută in fruntea ori­cărei programe de dans, apoi pe rând se dansară : „Romana“ «Mureșianca­» «Românul» și «Bătuta.» In intervale se dansară jocurile ro­tunde. Deși mulți dintre cavaleri erau cam străini de jocurile naționale totuși grația atențiunei dată „Romana“ și „Mureșeanca“ se dansară binișor. Intre asistenți am observat pe d. și d-na George Bratu, G. Molandari, Lazar Dimi­­triu, Ion I. Burduloiu, Corneliu I. Seco­­șianu pe d-șorele Hareti Gămulea, Cariga, Dimitriu, Ecaterina Ciutescu, Amalia Vla­­șceanu, Ana Martinescu, dintre membrii : pe d nii Ion Mureșianu Gherlanul, D. C. Panțu, Arghir Ionescu, Stelian Martinescu, Nicolae Jaja, Leonte Moldoveanu, Cintac Nicolae Descu, Ion Neg. Popea, Dutzu Barbu, Ch. Petcu, G. C. Pantzu, George Avesalom vice-președintele societății «Car­pații“ și mulți alții a căror nume îmi scă­pase din memorie. Serata a durat cu mare animațiune până la 2 ore după inelul nopții când cu toții ne desparțirăm spre a ne arunca in brațele­­ leului Morpheus asigurând unii pe alții a ne revedea la proxima Serată care va avea loc Mercurea viitare. Nu pot de cât a felicita atât pe onora­tul Comitet de administrația cât și pe d. Căciulă pentru zelul și activitatea ce ma­­nifesteza intru reușita acestor serate. Terminând va asigur domnule Direc­tor că : «Pentru vă serată românascâ Inima mi’aș da Bar pentru una «stranțuzască» pea nici vă para. Mulțumindu-vă pentru ospitalitatea acor­dată bine­voiți ve rog domnule director a primi asigurarea deosebitei mele conside­­rațiuni. Cornelia I. Secoșiann. VICTOR ETC7G-0 — O­­ mamă, mamă,­­fise ea in­trând, deci al sei cum am alergat! Eu păstrai tăcerea. — Tu nu zici nimic, ma­i întrebă mama, ai aerul de a­ fi trist. Aveam raiul în inimă-mi. Era vă fără de care îmi voiu a­­duca aminte în tóta viața mea. In t0tă viața ! Carina V . . . CEL D’INTAIU SARUTAT închisei ochii, și le acoperii cu mânele căutând a uita presintele în trecut. Pe când visez, amintirile co­pilăriei și ale tinereței mele ’mi re­vin iarăși în aducerea’mi aminte una câte una, dulci, liniștite, ve­sele, ca și insule de flori în mij­­locul­ acestui Invălmășag de negre și încurcate gândiri cari vârtejesc în capu-­l. Me reved copil, școlar vesel și fără de griji, jucându-mi, alergând, țipând cu frații mei in aleea verde a acelei grădini sălbatice unde mi-am petrecut primii mei ani, în vechia mănăstire de călugărițe pe care o stăpânesce cu capu­l de plumb, în­­tunecasa catedrală din Val-de-Grâce. Și apoi, cu patru ani mai în ur­­­mă, iată-mă tot acolo, tot copil, dar deja visător și pătimaș. Un tâ­nără fată se află in singurateca gră­dină 1 i E mica spaniolă, cu ochii mari și părul îmbielșugat cu perea-1 negru­ diosa și aurită, cu buzele-i roșii ș .*&brasil­ l rumeni, andalusa de patru­sprezece ani, Pepa. Mamele nostre ne-au dat voie de a alerga împreună, și noi am venit să ne preumblăm. Ni s’a spus să ne jucăm și noi stăm de vorbă; copil de aceeași vîrstă, dar nu de același sex Totuși nu e mai mult de­cât un an noi alergam, ne luptam împre­ună. Dădui Pepitei cel mai frumos măr al pomilor din grădină , îl de­venii neplăcut pentru un cuib de păsărele pe care-l dă­rămâi într’una din zile. Dânsa plângea ; eu dicem: Fórte bine am făcut­­ și ne am dus, spre a ne plânge la mamele nóstre, cari nedreptate.... multă ne dádeü­­dar cât pentru dreptate, forte pu­țină. Acum ea se sprijină de brațul meu, și sunt mândru, forte mișcat. Mer­gem încet, d’abia vorbim. Ea lasă să-i cadă batista, ea i-o ridic. Mâi­­nile nostre tremură atingându-se, dânsa îmi vorbesce de păsărelele mici, de steua ce se vede calea, de minunatul apus de sare de din­­dărătul arborilor, sau de prietenele ei din sciclă, de rochia și de pan­­glicele ei. Ne istorisim lucruri nevi­novate ; cu tote acestea roșim a­­mândoi. Mica fetiță a devenit fată tînără... — Era uă sora de vară,—noi șe­deam sub smochinul din fundul gră­­j­dinei. După una din lungile tăceri de cari erau pline plimbările nóstre, ea părăsi de uă dată brațu’mi și’mi zise : ! Hai să alergăm ! Pare că o văd încă, era îmbră­­­cată in negru, purta doliu după bu­­nică-sa. Ii trecu prin minte uă idee copilaresca, Pepa deveni iar Pepita și’mi­­ fise . Să alergăm ! Și începu să alerge dinainte’mi cu mijlocul subțire ca al unei al­bine și cu piciorușele’I mici cari in fugă, ridicau rochia’I până aprope­­ de genunchi. Ea o urmării, ea fu­gea­­ in alergarea ei, vintul ridica­­ din când în când guleru’i negru, lă­­sându-mă să văd in tota liberta­­­tea, umerii’s bruni și fragedjil. — ■ îmi eșisem din fire. O prinsei în­­ sfârșit lângă fântână dărăpănată din grădină, o luai de mijloc, acesta fiin­d du-mî dreptul învingerei, și o făcui ; să șâ<jă jos pe uă bancă de iarbă, ? ea nu se împotrivi. De abia răsufla,­­ și rădea Eu eram serios, și priviam , ochii ei negri, printre umbretele-I ’ gene. I — Șe­ fi aici, îmi zise ea. E încă­­ de vreme, hai să citim ceva. Ai vre­­­uă carte ? Din fericire aveam la mine al doi­­lea volum din Călătoriile lui Spăl­­­­lanzani. Deschisei la întâmplare, și­­ m’apropiat de ea ; umăr la umăr ci­ ’ u­răm în parte ,și în același timp, f forte încet, dă aceiași pagină. Ina­­­­inte de a întorce pagina, ea era în­tot­de­a­una datore să mă aștepte,­­ căci spiritul meu mergea mai încet de­cât al ei. — Ai isprăvit ? îmi­­ zise ea, pe când eu d’abia începusem. In timpul acesta capetele nostre se atingeau, părul nostru se ames­teca, râsuflările ni se apropiau pu­țin câte puțin, tot vă­deta și gurile nostre se apropiau. Când vrurăm să urmăm Înainte­ cu citirea nostră, cerul era înstelat. DESNADEJDE — NUVELA — Esamenele generale se sfârșiseră deja, toți răsuflau mai liber acum, profesorii nu mai ierau cari să le bată capul cu He­­rodot și Virgiliu, cu radicali și plicticoșii logaritmi, pedagogii nu’l mai deduceau cu atâta încăpățînare, în sfârșit toți începuseră a fi mai mult de capul lor, fie­care pără­sea internatul care cum vrea fără ca ne­milosul portariu să’l mai ieasă Înainte cu teancul de chei în mână și se’l întrebe de are­seu un bilet de la domnul pedagog sau de la d-nul provizor. Pretutindeni nu vedeai de­cât fețe vesele, căci vacanțele bateau la ușă și fie­care se gândea la petrecerile ce ’i așteptau, la pă­rinții pe cari ierau să ’l revadă după atâ­tea luni de studiu pe băncile scalei, la li­bertatea ce vor gusta o­ libertate mult do­rită dupö uă închisore atât de crudă între cele patru ziduri ale internatului. Pretutindeni nu vedeai de­cât grupuri, grupuri, unde nu se vorbea de alt­ceva de­cât de cea ce fie­care avea să facă în va cantă, de­cât de modul cum să-și petrecá mai bine timpul, și la dulcea revedere ce în curând vor avea-o cu părinții. Părinții, ah, iată un dulce nume de care eu n’am avut parte nici un déja, trist și isolat, închis numai în mine însumi cuge­tam la apropierea vacanțelor. Pentru toți acest fapt era uă bucurie nemărginită, pen­tru mine numai, era un durere ne­țărmu­­rită. Apropierea vacanțelor nu’mi servea la alt­ceva de­cât sa’mi redeștepte rana adâncă ce zăcea în inema mea, se redeș­tepte în mine noi chinuri, prospere dureri. Pe toți îi cuprindea veselia, numai eu sin­gur cugetam cu groza la acea vreme în­delungată care era s’o petrec­ă singur, la acea vreme îndelungată când singurătatea va întreține continuu pojarul ce’mi apăsa sufletul și’mi sfâșia inema. N’aveam pe ni­­mene in lume, eram părăsit de toți, uita­rea neagră mé urmărea veșnic cu spec­­tru’l crud și fioros. — Iubirea ?.. ah, de acest dulce senti­ment tot­deuna am fost lipsit, vă rază de iubire nici uă déta n’a venit sö incalzesca inima mea, nimene nu s’a interesat de ro­bul durerel. O... cât ași dori sö iubesc și se fia iu­bit I se am uă inimă cărei să’l încredințez jalea ce ma apasă, chinurile ce mé mistue, se am uă ființă care sö ma înțeleagă și s’o înțeleg, se am pe cine­va care printr’un iubire calda și desinteresată se mă rea­ducă la viață și să ’mi dea puterea tre­­buitóre pentru lupta cu mizeriile acestei lumi. Aceste tete au fost și sunt departe de mine... pe semne nu mi’l dat mie si gust acesta fericire. — Părinții ?.. i-am avut, i-am cunoscut bine, dar mult mai bine ar fi fost de nu i ași fi cunoscut, când știi că nu ai pe nimeni. În lume, când știi că ești menit să duci trista sórta a orfanului, viața nu’ți pare așa de grea, dar când știi că părin­ții îl pe aprope, că trăiesc în sfârșit, dar cari te-au lăsat pradă mizeriei fără ca să știi de unde și cum îți vine acesta, atunci.. durerea se fără margeni, jalea­ie fără sfâr­șit și deca nu te-ar opri alte cele, t’ai căuta de bună voie scăparea în marte de cât se mai duci un ast­fel de viață !.. Ah, me voia ridica veșnic contra acestor părinți fără mernă cari’și părăsesc copiii trup din trupul lor, pentru mîrșavele lor interese!... Trist și mohorât mă plimbam ieü prin larga curte a internatului și desnădăjduit, mintea mi se frâmînta de aceste durerose cugetări. Nu vedeam, nu auzea . ; cufun­dat în aceste ginduri fără sfârșit nu ob­servasem că cine­va se apropiase de mine și numai atunci simții presența sa când mâna’l îmi atinse umărul. Smuls brusc durerei mele, ridicai capul și un fior rece îmi trecu prin tot corpul: înaintea mea aveam pe Fănică, singurul meu prieten pe care nu’l văzusem de vr’uo patru ani de zile și de care de multă vreme nu mai aveam nici uă știre de la dânsul. Dar înaintea mea nu mai era acel Fănică gras și frumos la față de altă dată, nu mai era acel Fănică ce vesel și plin de speranță in viitoriâ plecase de pe băncile sculei. Nu, era cu totul altul și de abia deca T am recunoscut: fața palidă și trusâ, cehii fără viață duși in fundul ca­pului, slab și prăpădit așa de tare în­cât cea mai mică suflare de vânt ar fi crezut câ’l va trinti jos. Ne aruncarăm unul în brațele altuia și când ne desfacurăm văzul că lacremele ii umplură ochii. Suferea, nu mai iera îndoiala, și în fața durerei sale mute uitasem cu totul pe a mea. Dar ce’i asta pe capul tau ’Fănică? Ce suc­ gátóre, i s’a întâmplat? < Interesul, nesfârșitul interes, Iei dete trist din cap ca un om cuprins de uă deznădejde adîncă, ca un om plic­tisit cu totul de viață și oftînd cu putere cu uă voce slabă ce părea că vine din­­tr’un mormînt îmi zise: — Lasă, nu­mai mă întreba acum, îți voi spune altă dată, acuma nu am venit de­cât să te văd și să te rog ca vac­ața acesta să vii să stai cu mine căci știa că ești singur și n’ai unde te duce și afară de asta mă vei în­datora forte mult căci ah, tare ași dori să am un prieten pe lingă mine, apoi cu uă voce din ce in ce tot mai slabă adaogă: n’o să înțelegi nimica acum, însă vei pri­cepe mai târziu tot acea ce zace aici, și'ș duse mina în dreptul m­emei. Ii strlnsei mina cu putere, tot ce putem face In acel moment și hotărîrăm ca ple­carea se aibă loc după trei­­ file. Până în ziua plecarei nu l’am mai văzut, la ceasul hotârît veni cu mă trăsură atunci de mă lua din internat și plecarăm la Mingia unde locuia el. Tot drumul nu vorbi nici un cuvânt, cu ochii deschiși și cu privirea fixă părea un cadavru. In fața acestei dureri mute păstram și eu tăcerea așteptând cu nerăb­dare ceasul sosirei care speram câ’mi va aduce deslegarea durerosei enigme In fața c­­el mă găseam. In sfârșit pe după aceaflă sosirăm, nu mincasem de dimineța și acesta era mo­tivul ce­l așteptam ca sa’mi dea prilej de vorba in speranța ca voi­ reuși pate­a’l smulge durerea in care căzuse cu totul. In zadar, nici nu vru să audă de așa ceva. Z­ilele se scurgeau unele după altele și durerea’i in loc sa se micșoreze părea că crește tot mai mult. Nu vorbea, nu spu­nea nemica, mă urma ori și unde ziceam, întocmai ca un mașină, ca un om ce nu mai are nici un vroința. Intre acestea vre­mea trecea și vacanța era aprópe pe af­r­­șite. Eram cu totul trist și descurajat când vedeam că plecarea’mi se apropie și când me gândeam ca’l vom părăsi In starea în care se găsea, iară ca se fi putut se’l a­­jut intru cit­va și fara ca cel puțin să știu causa durerei sale. iera că sora frumósa și plină de un far­mec misterios, luna strălucia în tota splen­­darea iei și stelele scinte sau­­placut pe azurul ceriului. Ca liniște adîncă domnea de jur împrejur, nici un adiere, nici un freamăt..., tăcere pretutindeni. Fănică se culcase, eu mă așezasem pe prispa afară contemplând în tăcere acest tablou încântător, iar gândurile, neobositele gânduri pribegeau și colindau tóte întâm­plările acestei vieți. De uă dată se auzi vocea slabă a lui Fanic, c­e mă chema în odaie. Mă repezii și Intr’uă clipe la tusei lângă patul lui. Ah, când îmi aduc aminte de acele momente, uă jale nesfârșită mö coprinde și In inema simt ua durere fără margeni. Parcă ’1 văd și acum cum ședea pe pat, cu mâna drepta își apăsa inema și cu cea­ l’alta­tși ținea fruntea. Figura lui palidă ca de mort, privirea stinsa, respirația grea și șuerâ­­tóre.... Când mă vezu, un fulger îl lumină pri­virea și fața­ i se însemină un moment. îmi luă mină și trâgindu-me tot mai mult spre dînsul mă făcu­se șez alături de el. Vo­cea îi era tristă și plangatore, slabă și șuerătóre că de abia îl auzeam. — Scumpul meu prieten, începu el, tu mi cunoști de multa vreme, tu care ai fost prietenul meu cel mai bun știi cum eram eu, cum m’am purtat in tóte cele și dacă am fost sincer și drept, așa cum tre­bui sa fie ori­ce om cinstit, tu cunoști inima mea, tu știi cât am fost de bun și milos cu acei ce merita mila și cât am fost de Înverșunat in contra asupritorilor și a tuturor acelora ce profil de starea u­­nuia care’i slab și fără putere pentru a’l nedreptăți și al fura în tot felul. Insă fiind că am avut un inema prea bună, pesemne de aceea am și trebuit să sufăr atîta. Iți aduci aminte când ne am despărțit acum patru ani cu ce speranțe frumóse plecasem eu. I eram sărac Intr’adevar, dar eram și plin de foc, viitorul îmi surâdea. Și fii sigur că piedici de ori­ce altă na­tură ar fi fost rele, nu m’ar fi oprit In drumul ce apucasem. Insă... cu nepraz­nicul amor nu te poți lupta nici ua dată și numai amorul a fost acela care mi-a sdrobit tinerețele și puterea, și m’a adus pe pragul mormintului așa de curînd. Se mori așa de tiner.... ce durere !­iul nu’mi mai fac iluzii, știu că sunt perdut. Ce simt în aceste momente aici la i­­nimă, nimene nu ar putea s’o spue de­cât acela care a iubit așa cum am iubit și eu. Am iubit, am iubit George cu tot focul tinerețelor mele, cu tota arderea su­fletului meu și mă iubea și dinsa, ne în­țelegeam in tote cele, pare că eram făcuți unul pentru altuia, soria Insanu a vroit ca sa ne bucurăm multă vreme,de fericirea ce o simțeam atuncea. Părinții, ne­trebnicii părinți, fără nici un mila au oprit’o de a mĕ iubi pentru că e­ram sărac, pentru ca nu mĕ trăgeam din viță de boier, pentru că în sfârșit posiția mea nu le aducea nemica care se le puta mulțumi ambițiele lor seci și nebune, vi­surile lor de luxul orbitor și de petreceri când !»

Next