Românul, mai 1915 (Anul 46, nr. 357-387)

1915-05-04 / nr. 360

ANUL 46-lea— No. 360 VOIEȘTE 81 VEI PUTEA ANUNCIURI Linia corp 7 pe o coloană în pagina II. Linia corp 7 pe o coloană î n pagina IV. Insert! ° 1 reclame în pagina III i­nia. . A !»« «dresaj In Romifinia * la Admind­rația stirulm. La Ram­i i­la d-ni John F. Jones A C-ie, 31 bis rae du Faubourg Montma­tte. La Berlin & Vlevai­ta d­uil Hudolf Mosse & C­ 1« La Geneve | la d-ull Haasenstein & Vogler ți la toate agențiile de publicitate, REMSÎIA, STS. ACADEMIEI, No. 19 ADAÎr­STRAȚIA STRADA ACADEMIEI No. 17 50 bani 30 bani 2 lei BUCUREȘTI, 3 MAI GERMANIA și iSTATELE-UNITE mmm­wmmmi — O SITUAȚIE DIPLOMATICA înecarea vasului „Lusitania” pe­ care se aflau un însemnat numai de cetățeni americani, a avut drept efect să aducă iarăși da ordi­nea zilei chestiunea raporturilor diplomatice dintre Statele­ Unite și Germania. Statele Unite își păstrează neu­tralitatea. Insă această neutrali­tate se traduce prin efecte deose­bite pentru fiecare grupă de Pu­teri. Din cauza acestei diferențe de efecte se pare că Statele Unite ar avea și atitudini diferite fată de cele două grupări în luptă cu toate că guvernul american, în conformitate cu litera tratatelor internaționale, își mărturisește ab­soluta sa egalitate de tratament față de ambele grupări. Blocada la care flota engleză a redus Germania, face ca Statele­ Unite să nu poată executa nici un fel de schimb comercial cu impe­riul asediat și astfel să nu fie în măsură de a furniza arme, muni­­țiuni și produse alimentare de­cit Angliei și Franței. Această furni­zare utilă Triplei înțelegeri, pro­duce o deosebită nemulțumire în Germania, unde ea e considerată ca o călcare a neutralității; dacă nu se spune în convențiile diplo­matice că atitudinea Statelor U­­nite nu este strict neutrală, nu se afirmă mai puțin prin presă și în alte manifestațiuni ale opiniei pu­blice că realitatea Statelor Unite este iluzorie. La asemenea afirmație guver­nul Statelor Unite răspunde prin invocarea articolului 7 din con­venția dela 18 octombrie 1907, în­cheiată la a doua conferință dela Zi­aga: „O putere neutră nu este ținută să împed­ice exportarea sau tran­­situl, pentru una sau alta din pu­terile beligerante, de arme, muni­­țiuni în general de ori­ce poate să fie folositor unei armate sau unei flote“. In drept atitudinea Statelor U­­nite se întemeiază pe această dis­poziție a tratatelor internaționale. Anglia și Franța ar considera ca o lovitură îndreptată în special împotriva lor prohibirea exportu­lui de arme și munițiuni din Ame­rica, de­oare­ce o asemenea măsu­ră le-ar lovi pe ele și numai pe ele. In fapt Americanii își îndreptă­țesc atitudinea prin însăși inacti­vitatea flotei germane. Dacă a doua putere navală din lume nu face ni­ci un sacrificiu pentru a-și asigura comunicațiile sale pe ma­re, dacă Germania își ține flota în siguranță în canalul Kiel, Statele Unite nu văd pentru ce ar face ele sacrificii ca să nu nedreptățească convențiile germane. Aceștia nest­­iindu-se să-și deschidă singuri un drum în largul mărilor, nu Statele Unite ar putea fi silite să-și închi­dă granițele pentru export ca să nu jicnească interesele germane. Așa își explică Statele Unite a­­titudinea lor. Dacă din punct de vedere juridic Germania nu are nimic de obiectat contra acestei a­­titudini, nu e mai puțin adevărat că furnizarea Triplicei cu mate­rial de războiu american le creia­­ză acestora o superioritate, pe ca­re Germanii nu o pot privi cu vre­uun fel de mulțumire. E les­ne de înțeles că între Statele Unite și Germ­ani­a ex­istă o încor­dare pe care ultim­ile incidente nu au făcut de­cât să o sporească. Nici Germanii nu se arată dis­puși să ocrotească în special viața și averea supușlor americani, în­cît submarinele nu evită vasele a­­mericane sau cele care transportă pe supușii republicei de peste o­cean. De aici enervarea unei părți a opiniei publice americane, care nu cruță nici de­cum acuzările ce­le mai violente împotriva Germa­niei. Guvernul american s’a arătat datornic în atitudinea sa, dar în­­pii­uitor. Complicațiuni diploma­­tice par evitate pentru moment, dar relațiile continuă să fie destul de încordate între Statele Unite și Imperiul german. Pregătirea la răsbobni după metoda Hébert __ OMENIREA SE REÎNTOARCE LA VECHEA CULTURA ANTICA — Războiul este de­sigur una din desfășurările de forță omenească, cele mai extraordinare. El cere de la om o vigoare fizică, o putin­ță de rezistentă, o rezervă de pu­tere care ese cu totul din comun. Dar pentru a ajunge la această desfășurare de forță, e nevoe de un antrenament. Cu atât mai mult se simte acest antrenament în țări ca Franța, unde contingentele și efectivele nu sunt atât de nume­roase ca cele din Germania. Va trebui astfel ca prin calitate sol­datul francez să întreacă de­sigur superioara cantitate germană. Apoi, pe cînd în Anglia și în Germania există o tendință v­oită spre sporturi, și pe cînd cea dintau țară tennis-ul, foot­­ball-ul, golf-ul sunt necesități cotidiane, în Franța de abia de curînd au început jocurile și con­cursurile atletice. La acest, neajuns s’a gîndit cel dintîiu un bun militar, unul din aceia cari au făcut războiul în co­lonii. Cu numele de Hébert. De la el avem un sistem special de an­trenament fizic, 2.13 natural. Ei nu aplică nici gimnastica suede­ză, nici practica jocurilor compli­cate engleze, ci pur și simplu imi­tă mișcările pe care un sălbatec actual le face in viața lui simplă și totuși admirabil desvoltată in direcția fisică. Iată acuma în esență în ce con­stă principiile și practica siste­mului lui Hébert: Mușchiul contractîndu-se, arde glucogen, un fel de zahăr luat din intestin și elaborat de ficat. Această ardere este asigurată prin oxigenul luat din aer de că­tre plămîni. Contracțiunea mus­culară va avea drept rezultat de a face să funcționeze plănu­itul, ficatul și inima, fin urmare,­ pieptul se va lărgi, mușchii res­piratori, lucrînd mai mult, își vor mări puterea, gîtul va deveni mai puternic, șira spinărei va fi bine susținută și viguroasă. Și cum raportul dintre fizic și moral e de mult stabilit, de sdg­ur că o creștere a vitalităței, o mă­rire de forță va aduce o schim­bare și în moral. Omul va deveni mai generos, mai lesne înclinat spre sacrificii și spre eroism. Cum în vremurile de acuma for­ța fizică e atît de necesară, ea fiind însărcinată să salveze cere­rile intelectuale, de­sigur că sis­temul natural preconizat de He­­r­bert, va fi din cele cari vor fi viu reținute și generalmente aplicat. Și ne vom întoarce astfel la con­­cepția antică, a desvoltărei fizice unite cu cultura intelectului. A­­ceastă armonie a trupului cu su­fletul e una din chezășiile supe­riorităței omenești. ______ SEMPER BETE ȘUGUBEȚE NAE DE LA „TIUZ­NETEI.“ A apărut o revistă umoristică „Trăsnetul” cu desemne de Nae. După spiritul în care e scrisă ar părea mai mult că are de desena­tor pe Ianoș. Poftim de-i spune însă lui Ham pe nume, că iți răs­punde imediat: — Din contră, mă chiamĂ Nael DIALOGURI Intre doi inși la un chioșc de ziare : A. Cum ți se pare „T­razne­­” ? B. — Cam... trăsnit! 9 Intre alți doi pe stradă. C. — Ce-i lipsește „Trăsnetu­lui“ ? D. — Un... paratrăsnet. SBAWIgXEMP^R^ Fondator : C. A. ROSETTI A­CT tTA. ORIGINA CENSUREI — In pagini de o fină ironie, poetul PIERRE MILLE arată că origina censurei e în cultul TABU — fiindcă spusese: „o să reînceapă boala beției“. Excelentul prefect care guverna pe atunci destinele locuitorilor de la Indre-et-Loire, nevoind decît binele lor a consim­țit să o­libereze, dar o amenință că o va închide pentru totdeauna dacă va persista să răspândească știri rele. Se înțelege prin știri rele, acelea pe cari guvernul le ju­decă rele. Nu poate să existe altă definiție și e, precum se vede, chiar definiția­ tabu-ului. Totul te face să crezi că orig\- femee din Tour a fost închisa na censurei trebue căutată în acea veche instituțiune a tabu-ului Tabu­, spune Pierre Mille, poa­te să aibe un motiv religios, poli­tic sau social, în sensul că vrăji­torul, șeful tribului, sau unii mem­brii ai tribului, exploatează con­știent sau inconștient, ritul inter­dicției într’un interes determi­nat. Dar, nu acest interes direct și imediat a creat acest cult. Dacă ar fi astfel, el n’ar fi respectat. Adevărul e că tabu-ul exista prin el însăși, de la începuturile so­cietăților primitive; el isvoră­ște din convingerea că simt lucruri oprite, fără să se știe de ce. Or, nu asculți în mod perfect, de­cît atunci cînd nu știi de ce. In multe triburi din Polinesia, — triburi de antropofagi, — e ta­bu-ul pulpei. Aceasta înseamnă că nu le e permis să mâniaie pulpa de om, care e cu toate aces­tea, după cum o știm cu toții, cea mai bună bucată. Nici­odată nu vor ști Polinizienii motivul pentru care trebue să se abțină și nimeni în lume n’ar fi capabil sa le dea explicarea; ei se supun fără dis­­cuțiune. Pe de altă parte am putea cita numeroase pilde despre rolul re­marcabil pe care-l joacă culoarea albă în semnificația de tabu la membrii unor triburi: o pînza al­bă spînzurată de un arbor, e su­ficientă ca nimeni să nu mai în­drăznească nu numai să nu se a­­propie de ea, dar nici să priveas­că arborele. Pînza albă a produs ceva asemănător unei orbiri iste­rice. Cenzura e una din formele cele mai freqvente pe care o iau tabu­urile în societățile noastre civili­zate, mai ales în perioadele de conservare sau apărare. Trebue să credem că ea devine indispen­sabilă și se impune tuturor spiri­telor printr'o revenire la instinc­tele primitive. Nu ne vom reîntoarce mai de­parte decît la vremurile imperiu­lui al doilea. La acea epocă de fe­cundă reorganizare socială, L’ob­­servateur de la corse, ziar bon,a­partist de altfel, a primit un aver­tisment fiindcă a discutat regula­ 31urneau de Mounier­mentele administrative, „această polemică putînd să excite nemul­țumirea“. Le Pare de Soire, a fost obiectul aceleiași solicitudini de­oarece imprimase fraza urmă­toare: împăratul a ținut un dis­curs care, după agenția Havas, a provocat de mai multe ori strigă­tul de trăiască împăratul“ și, de­clară censura, „această formulă dubitativă este nepotrivită“. O operă asupra Frondei a fost interzisă „pentru că e funest pen­tru ordinea publică să se audă cetățenii strigînd: La arme“ și a­­celași lucru s’a întâmplat cu Lo­­renzaccio, al lui Alfred de Mus­set „discuțiunea dreptului de a­­sasinare a unui suveran ale că­­­ iui crime provoacă indignarea u­a­r fiind un spectacol, periculos“. j Puțin timp după aceasta s’a in-Chiar cuvintele au fost supuse bi­­­­m.. •„ „ . . ., , ,, ... nevoitoarei atențiuni a agenților statuit ui­­ urcau o comisiune pen „ . ; autorității. Actorul Grassot a­fl­a „reforma dicționarului“ și să fost arestat din cauză că spuse sa „ extirpeze cuvintele periculoase ■ un cafeu: „Deci, aci e ca la Sebas­ ea libertate, egalitate și fraterni­­[topul] nu se poate luă nimic“. O tată. După ce a gîndit miit* cq­In Turcia, sub guvernul lui Ab­dul-Hamid, lucraile se petrecură întocmai ca sub guvernul liberal al lui Napoleon. Reprezentarea operetei Le Grand Mogol, a fost interzisă de­oarece le grand­ mogol era un sul­tan și sultanii nu trebue să fie prilej de rîs. Printr’o consecință logică chiar cuvîntul de „rege“ a fost șters din vocabularul tea­tral. Iată de ce Le Roi s’amuse al lui Victor Hugo, devine pur și simplu On s'amuse și Le Roi Candaule, degradat, nu fu decît Le Duc Candaule. Dar s’au în­tîmplat lucruri și mai nostime. Intr’o piesă inocentă censura otomană descoperi o scenă în ca­re, la un joc de cărți, unul din per­sonagii spuse : J’abats le roi. Con­suratorul luă condeiul și scrise în locul frazei funeste : J’abats le duc. Ceea ce salvă monarhia. Pentru aceeași motiv se înlo­cuia, pentru a nu aduce vreun rău reliiginei, cuvintele „cou­rant“ prin „administration“, „pa­lais“ în „castel”, căci pe cît se pare sultanul locuia un palat și nu un castel. De altfel, lumea a­­vea iluziunea în urma acestui procedeu, că asistă la reprezen­tații noui. Un vodevil vechiu, Le și Larecher luă un titlu nou și ingenios: Emil, fiindcă sultanul avea un frate! In fine dialogul suferea adeseori modificări interesante și savu­roase. Un personagiu comic fă­­cînd reflex­iu­nea aceasta unde la prima vedere nu se observa ni­mic adversiv „primăvara a făcut bine“, a fost rugat să o înlocuias­că prin aceasta, superioară în naivitate: „Căldura, e bună“. Co­­recțiunea aceasta, era bazată pe motive juste și profunde: „Primă­vara, și-a zis ce­nsuratorul, e re­deșteptarea. Și redeșteptarea nu e exact același lucru cu revolu­misiunea de reformă decise să su­prime mai întâi cuvîntul „a refor­ma“ care îi păru mai periculos decît­ toate celelalte. * • * Avem acum în Franța o censu­­ră, spune Pierre Mille. Tabu-urile sale sunt albe, cum se cuvine și aceasta trebue să fie semnalat a­­matorilor de folk-lore. Ei vor ur­mări cu un viu interes pasional operațiunile censurei noastre și astfel nu vor întîrzia să descopere că decisiunile ei... (aci lipsesc nouă rînduri de text din articolul lui Pierre Mille, grație unei su­preme feste pe care a voit să­­ o joace censura franceză) sunt în­totdeauna juste, indulgente și lu­minate. • ÜK33S3S33T ■ Reformarea soldaților — UN RAPORT AL PROFE­SORULUI LAUDOUZY — Profesorul Laud­ouzy, decanul facultății de medicină din Paris, a prezentat comisiunei permanente a tuberculozei de pe lângă Ministe­rul de interne, un raport asupra reformei soldaților tuberculoși. Profesorul Laudouzy arată că pi­nă la declararea războiului eifra celora reformați din cauza acestei boale a fost considerablă. Aglome­­rațiunile de trupe vor mări aceas­ta cifră.­­Se crede, înt­r’adevăr, că tuber­culosa nu se ia la cazarmă și că viața militară nu poate fi invoca­ții cu o cauză de inoculare. Se poa­te să fie adevărat. Dar surmenajul inseparabili de această viață este factorul in­dubitabil al răspîndirii răului la acei tineri cari purtau germenii boalei în stare latentă și cari tre­buiau să rămînă în această situa­­țiune dacă nu intervenea o schim­bare a condițiunilor de existență. Acești tuberculoși, devin la rîndul lor izvoare de boală. Tuberculosa avută sau contractată provine din oboselile și pericolele serviciului. Azi, pericolul se mărește prin fap­tul că consiliile de revizuire au vărsat în serviciile active refor­mații de eli, tuberculoși, găsiți de astă dată buni și care devin o cau­ză de nou pericol. Și la aceasta interv­ine existența atît de puțin confortabilă din tranșee, plină de promiscuități. Deci, cînd oamenii devin definitiv tuberculoși, inca­pabili să ducă greutățile campa­niei, amfaza are dreptul să se de­­sintereseze de ei reformîndu-i! D. Laudouzy crede că ea treime din contră, să-ș­i asume o parte și pe un timp determinat, sarcina aces­tor invalizi de un nou gen. Tuberculoșii reformații nu tre­bue să părăsească armata fără tra­tament, educațiune anti-tuber­­culoasă și asistență lor trebue să fie asigurată. Astfel nu se va a­­runca în circulație oameni pericu­loși pentru populațiune. Să ne gîndim că după războiu vor fi răniți de tuberculosă cari vor fi invalizi ai războiului ca și solda­ții mutilați în luptă. Această datorie e cu atît mai sfîntă față de tuberculoși cari prin boală lor vor fi niște pără­siți, suspecți. E aci un program de umanitate și de dreptate pe care patria tre­ime să-tl îndeplinească. LUNI 4 MAI 1915 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI ABONAMENTE In țară , . un an 18 lei . . . șeaua luni 9 lei in străinătate , un an 38 lai . . . șease luni 13 t­i Abonamentele Încep la 1 și 15 ale fle­cirei Iuni A se adresai In R ««Denia * U Administrația suroiii și la oficiii poștale. S>a Partal la «Agenoe Internationale de j o uman Qorbaty». La Vlenai la d-nul I. Bettenhansen, Staatsbahnha La GenAvei Heinrich Masseln, TELEFON No. 57/20 și 22/39 AUXILIARII INJRASBOIU | Hrana populației rurale Indieni rănit! In luptă, iau apă dintr’o localitate ca cărora rezervor pe frontal englez FOLOASELE PROHIBITE­ EXPORTULUI UNOR ALIMENTE — Este în­­deobște necunoscut că de prost se hrănește populați­unea noastră rurală. Aceasta nu numai în ceea ce privește pe cei lipsiți de mijloace și cari trăesc în mizerie dar chiar cei mai cu dare de mină se hrănesc foarte prost. Motivele unei asemenea stări­­ triste de lucruri sunt multe. Mai întîiu săteanul nu are ab­solut nici o idee asupra valoarei nutritive a diferitelor alimente și produse ale gospodăriei. Așa, să- I­ă ieanul nostru dacă dă­dea dușca­­ un ciocan de rachiu care să simtă că-1 arde pe gît și dacă mănîncă după aceea o bucată de pîine sau mămăligă cu c­eva udătură din varză, ceapă, usturoi, castraveți, ardei — crede că s’a hrăniții zdra­văn ! Bietul om n are nici idee că a­­ceste alimente au o valoare nutri­tivă foarte redusă și că o bucată de brînză, de pește, de slănină, etc. sunt de zece ori mai hrănitoare de­cât toate rachiurile și „udăturile” cu care își amăgește foamea. In afară de ignoranța sătenilor­­ asupra valorei nutritive a alimen­­telor, mai este o cauză foarte m­a­­re care contribue la proasta lor hrănire. Această cauză provine de acolo că sătencele n’au aproape nici cea mai mică idee de modul cum trebue făcută o fiertură bu­nă și gustoasă. Prohibirea exportului alimente­lor ca păsări, ouă, untură, brînze­­turi, nuci, fasole, mazăre, et­c. a fost de cel mai îmare folos pentru populațiunea rurală. Sătenii cari aveau asemenea, pro inse s’au folosit de­­ linsele în anul acesta mai mult de­cit în toți anii anteriori. Ne mai fiind îngăduit exportul acestor produse, satele n’au mai fo­st cutreerate de samsari și ne­gustori ambulanți, ca­­ alt­ă dată, cari le luau mai pe nimic și apoi le exportau cu prețuri înzecite. In acest caz sătenii, rămănînd­ cu aceste produse în casă, au fost nevoiți să consume ei mare parte din­tr’însele. Iată deci că măsura aceasta de a prohibi exportul unor alimente a putut aduce și un însemnat fo­los populațiunei rurale. Chestiunea este însă dacă cu a­­cest prilej sătenii s’ar putea obiș­nui ca pe viitor să nu mai vîndă pe nimic asemenea produse așa de hrănitoare, ci să le consume ei sin­guri. Iată ce ar fi da întreprins la țară pentru educația poporului: Acesta ar fi rolul preoților, învă­țătorilor și autorităților adm­inis­trative. A povățui pe săteni cum să se hrănească, cum să păstreze cură­țenia, cum să-și îngrijească locuin­ța și vitele — în afară de cele­lalte chestiuni culturale, sociale și economice — este cel mai frumos apostolat. Preoții satelor, în primul rînd,­ ar avea aci un cîmp de cea mai rodnică activitate. Va fi cel mai frumos rol de adevărați apostoli Dacă prohibirea ex­portului u­­nor anumite alimente cereale și mărfuri a oprit oare­cum expan­siunea economică a țărei, în schimb ea a avut și un efect bun., al satelor Iată cum:­­ DELA GALAȚI NEGRU PE ALB Spiritismul In război Ziarele germane publică o știre veselă și tragică în acelaș timp. Comandantul unui corp de ar­mată — dacă nu mă lasei corpul 7 — a dat un ordin de zi prin care se interzice trupelor de sub comanda sa practicarea spiritismului pînă la sfîrșitul războiului. Iată un ordin care nu cred să incinte pe soldații Germani, mai ales că el este dat numai pe tim­pul cît va ține războiul, adică e­­xact pe timpul cînd această nevi­novată distracție poate deveni și ea ceva interesantă. Adevărul este că de la izbucnirea războiului, spiritismul a făcut a­­devărate ravagii. Beligeranții ca și neutrii V au practicat pe o sca­ră așa de întinsă că ședințele de spiritism deveniseră tot atît de in­dispensabile ca și era de făcut par­tida de... cărți. S’ar putea spune chiar că s’a fă­cut atîta spiri­tism în ultimile opt luni de zile că spiritele iluștrilor d­ecedați trebue să fie obosite de de­sele vizite pe care au fost nevoite să le facă pe mesele sau pe sub pa­harele curioșilor profeți ai zilei de m­îine. In Franța mai ales, au apărut volume întregi cu asemenea prezi­ceri. Din ele sfîrșitul Germaniei pentru anul aceștia, se degaja ca ceva sigur, ceva fatal. Profeții mo­derni au fost puși la contribuție împreună cu profeții mai vechi și pe lângă prezicerile d-nei de The­bes sau Lenormand au fost des­­gropate din vechile lor pergamen­te faimoasele profeții ale lui Nos­tradamus, fratele Iacob sau și mai faimoasa prezicere dele Magența. Cei care nu puteau face profeții, făcau spiritism. De altfel pentru spiritism nu trebue cine știe ce daruri supra­naurale. Iți trebue o anumită doză de naivitate și o fi­re impresionantă care să-ți permi­tă uimirea și temerea la fie­care mișcare a piciorului mesei sau a paharului fermecat. S’a constatat însă că cei mai mulți dintre obișnuiții spiritismu­lui s’au țicnit cu timpul. Generalul german de sigur că s’a­ convins și el de acest adevăr și cum de bună seamă că nu ține de loc să aibă combatanți nebuni, a dat ordinul de zi prin care inter­zice practicarea spiritismului atît timp cît va ține războiul. Și cu toate acestea nimic mai ne­cesar în anume momente pentru um suflet șubred de­cît acest așa zis contact intelectual cu ființele dispărute, care la drept vorbind mint mai abitir de­cît niște coa­fori de lux... KOH-Y-NOOR. Biruitorii Neamului Dacă vă voi spune că bîrfiirea s’a făcut prin scris, apoi atunci veți fi siguri că articolul a­ apărut în „A­­devărul". Acolo găsesc adăpost in­sultătorii neamului românesc. Să ved­­em ce ne spune acest ziar in­­tr’un articol publicat pe prima pa­gină a numărului său de aseară: „Cunosc un popor neputincios, anemic, somnoros, întârziat la toa­te. Acest popor se mmdrește ,că e urmaș al romanilor, nepot de îm­părați, dar- mie îmi vine să cred că maica Roma l’a făcut la... șapte luni. Eu însumi fac parte din acest po­por, intim cu­ sunt moi, iar moții fac parte din neamul întreg, pre­­omm am­uli e parte mică din uria­șul munte. Stau eu și mă gîndesc, care să fie pricina că acest popor are în vine mai multă limonad­ă de­cît sânge! Oare alimentele sun predilecte, mămăliga și borșul! D’aia seamă­nă cu oaia, mulsă și tunsă de păs­tori și mîncată de toți lupii crîngu­rilor?“ „Adevărul“ e cu desăvîrșire străin de poporul pe care se laudă că îl cunoaște. Acest popor nu e „neputincios, anemie, somnoros și întârziat în toate“, — exceptînd poate exemplarele pe care în mod fir­esc le cunoaște mai bin­e „Adevă­rul”. In șapte luni n’a fost făcut neamul nostiu, el a dat dovezi că e întreg, ci poate musafirii noștri mai vechi sau mai proaspeți. Cînd­ autorul­ articolului se laudă că face parte „din acest popor“ nu-1 cre­dem , el trebue să facă parte, fără doar și poate, dintr’o nație anevo­ioasă, neputincioasă, somnoroasă și întîrziată în toate dar care nu e a noastră. Noi avem limonada în vine ? E­­roii dela 77 am cucerit Grivița și Plevna prin limonadă . Limonada a avut Mărăcinelui? Limonadă a curs în vinele lui Mih­ai Viteazul și în arterele lui Ștefan cel Mare ! Națiunea noastră seamănă cu oaia mulsă și tunsă și mîncată de lupi ? Cetești aceste insanități și te în­trebi dacă a fost cu putință ca ele să se tipărească într’un ziar româ­nesc. E de neînchipuit ! Scriitorul articolului de care es­te vorba socotește, de bună seamă, că a luat-o fin și că a scris cine știe ca ispravă. E trist din cale a­­fară că se găsesc asemenea men­talități, care să ne recomande în așa chip străinilor. In cele din urmă putea să se îm­podobească singur cu „titlurile“ de somnoros, neputincios, anemic, oaie, etc. nu să le alunce neamului întreg ! Ar fi fost mai potrivit­e.

Next