Sălăjeanul, iunie 2010 (Anul 7, nr. 1576-1597)

2010-06-17 / nr. 1588

VOja CULTURA Joi, 17 iunie 2010 4 Sălăjeanul Un altfel de Eminescu M­arți, 15 iunie 2010, a trecut cu încă o comemorare a poetului Mihai Eminescu, împlinindu-se 121 de ani de la decesul său în sanatoriul doctorului Șuțu din București. în 17 iunie, Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București, iar 59 de ani mai târziu, în 28 octombrie 1948, a fost ales, post­mortem, membru al Academiei Române. Cu resursele puține pe care le avem, dedicăm aceste rânduri „poetului național”, sintagmă perimată cu care este etichetat Mihai Eminescu și o desuetă pentru noua intelectualitate românească. în pofida vremurilor, Eminescu rămâne însă „Poetul” care ne privește din olimpul culturii românești „nemuritor și rece”, epigoni zadarnici ai încercării de demitizare. Din momentul în care luptele de partid au A A degenerat în România în lupta pentru J­­ existența zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanțe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnare politică a diferitelor grupări care-și dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de a ajunge la putere precumpănește, o spunem cu părere de rău: votul universal în țară și în Parlament nu mai e decât manipulul unor ambiții personale, al unor apetituri, pe cât de nesățioase, pe atât de vrednice de condamnat!” Mihai Eminescu Teoria asasinării lui Eminescu Cunoscutul jurnalist de investigație Victor Roncea a scris în mai multe rânduri despre asasinarea lui Eminescu din cauza războiului ascuns pe care l-a dus acesta în ultima parte a vieții lui. Astfel, prin intermediul societății cu caracter secret „Carpații”, constituită, poate nu întâmplător, într-o zi de 24 ianuarie, milita pentru Unirea Transilvaniei cu țara. Din această cauză, Mihai Eminescu ar fi fost urmărit pas cu pas de către poliția secretă a imperiului austriac și, în final, asasinat. Victor Roncea scrie: Maiorescu era agent al imperiului, după cum o dovedesc astăzi istoricii eminescologi, în „Carpații”, pentru a-i supraveghea activitățile lui Eminescu, este introdus Slavici, la rândul său spion al Vienei, care îi da rapoarte amănunțite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl și găzduia. Soția lui Slavici, Ecaterina Szőke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în di­peșa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rea”. Deja Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „îmi este frică să nu mă ucidă cineva”. Mărturia lui D. Dumitru Cosmănescu, a­u frizerul lui Eminescu și martorul care a asistat la moartea poetului: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te române!”(...) Și a început să cânte Deșteaptă-te române!, și eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav de acolo, unu furios care­ a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi:...Asta m-a omorât!”. Amintiri despre Eminescu... „Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic de o admirație extatică... Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil, figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană în basme. Credeam câteodată că-i zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare. Când am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu așa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid și tras la față, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă și veche îi acoperă trupul până în călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni și merge ca un somnambul, parc-ar pluti...Trei ani am căutat pe ulițile capitalei figura aceasta și n-am găsit-o. într-o zi mă-ntorceam cu mai mulți prieteni de la Universitate, în dosul pasajului, aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu”! Toți ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii... îl văd suindu-se-n tramvai - mă despart de prieteni și mă urc și eu. M-așez în fața poetului și-l privesc, dar cu sfială! El ține pe brațe un ghiozdan ros pe la margini, degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rare, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri...Lângă el stă o cocoană slabă și sulemenită, care-l privește fix, din ce în ce mai intrigată. Ea își șterge cu batista colțurile gurii și-și potrivește briciurile de la pălărie cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărâre. ..-Așa-i că nu mă mai cunoașteți, domnule Eminescu?!”... Eminescu se-ntoarce; un zâmbet blând îi luminează fața: „-Doamna A... Cu ce pricină pe-aici?” Și doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa” și caută un loc de profesoară, îi aduce aminte de când făcea și el parte din trupă și oftează... „-Dar d-ta, ce faci aici în București?”. „-Eu... dau lecții...”. Suntem în strada Buzeștilor. Eminescu se ridică-ncet și face semn conductorului să oprească. „-Ce, pe-aici stai?” Poetul răspunde c-o mișcare plictisită din cap, care-nsemna și „da” și „bună ziua” și multe de toate... Cinci ani după asta... Stăm amândoi la o masă în cafeneaua de la „Imperial”. în fața noastră, la o altă masă, e un bătrân chef c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune și de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. Se pleacă încet la urechea mea. .,-Oare cine-o fi? Tu nu-l cunoști?”. „-Nu... da’ de ce mă-ntrebi?”. Grozav, seamănă cu tata”, întrebăm pe chelner și aflăm că-i consulul de la Salonic. Poetul mă sfătuiește să traduc în versuri „Cei șapte de la Teba” și laudă seninătatea și măreția tragediilor clasice. O fetiță c-un panoraș de flori se tot milogește pe lângă noi, c-un aer de sfâșietoare mizerie. Aleg o garoafă și i-o dau poetului care-mi spune că-i plac florile... Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită gânditor la petalele învoalate, de un roș închis și ca și cum ar relua șirul unei discuții întrerupte un moment, îmi spune: „-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi nebunește... ne trebuie ceva nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun de geniu care să-și [indescifrabil] el o form­ă a lui și un drum de [indes­cifrabil]”. Eu îl privesc lung nedumerit, aștept să văd cu ce se leagă asta. „-Uite, dintre tinerii de azi, știi cine dă semne c­are să fie poet mare la noi?” ,,­Cine?”­,­­Mile. Da, da, nu te uita...Mile e poet... în „caietul roșu” al lui am găsit lucruri minunate!...” E târziu, aproape miezul nopții. Afară plouă și cum n-avem umbrelă, o ținem mai mult o fugă până la hotel Metropol. „-Rămâi la mine noaptea asta...” „-Nu pot, am de făcut gazeta pe mâine și mie nu-mi vine la îndemână să scriu decât acasă la mine... Da’ hai că mă sui și eu pentr­u sfert de ceas, poate-o mai sta ploaia”. Eminescu are chef de vorbă, îmi povestește o dragoste a lui, o întâmplare curioasă care i-a inspirat poezia „Luceafărul” și care nu se poate­ spune aici: „­Dar știi că sunt două aproape?” își ia pălăria și pleacă grăbit. Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe acoperiș, și mă gândesc la marele Eminescu, cât și de sărac și de chinuit. Am un bilet de loterie și fac planuri generoase pe câștigul cel mare de 100.000 lei. Aud pași pripiți de sală... o bătaie discretă în ușă. ..­Cine-i?” Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcă, își ia floarea de pe masă și zgribulit, c-un râs copilăresc, îmi zice „noapte bună” și pleacă... Eminescu de pe Mercur Alexandru VLAHUȚĂ Puțini știu că unul dintre craterele planetei Mercur se numește Eminescu, în aprilie 2008, misiunea spațială Messenger a fotografiat un crater de pe Mercur, care a primit numele de Eminescu, în onoarea poetului național al României. Craterul Eminescu are un diametru de 125 km și este interesant pentru cercetători din câteva motive, fiind unul dintre cele mai noi cratere formate pe suprafața planetei Mercur. în urma exploziei prin care a fost format craterul Eminescu, materialele expulzate din crater au format în jurul acestuia un lanț secundar de cratere poziționate circular, ca un inel de creste. Interesantă este și localizarea geografică a acestui crater, la nord de ecuatorul mercurian, exact la întrepătrunderea zi-noapte. Pagină realizată de Ana TUDORAN Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

Next