Saptamina, 1975 (Anul 5, nr. 213-264)
1975-01-03 / nr. 213
abclaudă limbii române Mai presus de noi există Ea. De două mii de ani în albiile ei plutim Toți ca unul. Facutu-s-au zidurile, despărțitu-ne a în lung și-n lat semeția lor vremelnică. Dar prin ziduri a răzbătut Ea, punînd petală și vis și lumină pe buzele inserate. Amețitoare limpezimea apelor și în adine unde se văd cuvintele, colonii de vietăți marine. Din loc în loc perle, safire, topate enigmatica privire din ochiul lor așteptind pe cadranele timpului. Trei zîne veghează drumul celui ce pleacă să le aducă de-acolo, punînd petală de vis și lumină pe buzele însetate, și unde, de două mii de cai în albiile Ei plutim Toți ca unul, dumitru balast „caietele Mihai Eminescu“ Cînd în 1972 a apărut masiva carte Dedicații lui Eminescu, realizată de Victor Crăciun — cuprinzînd texte despre poetul care înseamnă pentru noi culmea geniului românesc, de la celebrele cuvinte cu care îl întâmpina Iosif Vulcan — oricine a putut verifica, concret și statistic, ceea ce știam de mulți ani : faptul că, în zilele noastre, gândurile nu s-au îndreptat incomparabil mai mult ca oricînd spre opera și personalitatea lui Eminescu. Dacă prin volumul compact de Studii eminesciene, apărut în 1965, demonstrarea acestui adevăr era oarecum condiționată de un anumit moment — împlinirea a 115 ani de la nașterea poetului — Caietele Mihai Eminescu, realizate prin osîrdia și competența istoricului și criticului literar Marin Bucur, sînt concretizarea impresionantă a prezenței vii și permanente a lui Eminescu în gîndirea și în fapta noastră literară. Spirit în continuă efervescență — năzuind spre orizonturile largi ale sistemului de valori al culturii noastre dar și ancorat cu entuziasm în disciplina dură a cercetării filologice — Marin Bucur a conceput aceste caiete ca pe un podiș înalt pentru întîlnirea nesistematică dar fecundă a unor personalități și texte de indubitabilă valoare, în domeniul atît de complet al exegezei eminesciene Beneficiind și de înțelegerea deplină a editurii care poartă numele poetului, Marin Bucur a acordat ospitalitate liberă și generoasă oricui răspundea acestui ideal. în cele două caiete apărute pînă acum — caiete care promit modest dar ferm succesiunea lor în viitor — se întîlnesc astfel personalități din cele mai diferite generații și domenii de specialitate, de la comunicarea unor texte inedite ale unor mari dispăruți, ca Sextil Pușcariu, până la analizele structurale făcute cu ajutorul calculatoarelor, de tineri cercetători. Fără a avea aparența unei plăsmuiri sistematice, aceste două caiete constituie totodată demonstrația complexității personalității și operei lui Eminescu și a diversității disciplinelor din unghiul de vedere al cărora și cu metodele cărora această operă poate fi abordată. Voit nesistematică, componența celor două caiete — datorită diversității și valorii colaboratorilor — înfățișează în totalitatea ei o reunire armonioasă a mai tuturor direcțiilor posibile ale exegezei eminesciene. în ceea ce privește biografia lui Eminescu contribuțiile de amănunt și comunicările de texte și documente semnate de Gheorghe Matei Eminescu, Augustin Z. N. Pop, George Muntean, D. Murărașu și Marin Bucur aduc precizări utile, uneori chiar de mare importanță, cu privire la familia și viața lui Eminescu. Cum era și firesc, cea mai mare pondere o au studiile și semnalările atestînd efortul de a pătrunde cît mai profund în tainele creației poetului, de a-i descifra secretele fascinației pe care o exercită arta lui. Dan Simonescu, Virgil Cândea, Paul Cernavodeanu și C. Noica aduc astfel noi contribuții referitoare la rolul textelor de literatură română veche în formarea limbajului artistic eminescian. în același efort se înscriu observațiile de ordin filologic asupra limbii lui Eminescu, făcute de Gh. Bulgăr și G. Ivănescu In analiza structurală și cu mijloace matematice mai întîlnim și colaborarea Paulei Diaconescu și a lui Solomon Marcus. Folosirea în spirit modern a metodelor clasice în explorarea universului poetului nu lipsește nici ea, prilejuind pasionanta dezbatere în jurul enigmaticei .,Flori albastre“, la care participă Al. Philippide, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și St. Cazimir. în această inițiere in universul luminos al poeziei lui Eminescu iau parte în continuare N. Balotă, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Gh. Ceaușescu. ovidiu papadima dezbateri filosofice marxiste românești Filosofia contemporană românească, fiind filosofie marxistă în acțiune, este filosofie radicală. „A fi radical — notează Karl Marx — înseamnă a merge pînă la rădăcina lucrurilor”. A merge pînă la„rădăcina“ filosofiei marxiste înseamnă, întîi a analiza operele originare ale filosofiei marxiste. Cîteva reflexii asupra filosofiei marxiste pun în relief această „rădăcină“. 1. Marxismul, revoluție în filosofie*). Ace studiu dezvăluie esența uriașei revoluții teoretice pe care Karl Marx și Fr. Engels au infăptuit-o în filosofie și notele diferențiale șiie rupturii radicale pe care filosofia marxistă produs-o în istorie. El se remarcă printrspirit eminamente filosofic și printr-un spirit polemic erudit: în el, Al. Valentin a reconstituit modul de formare a teoriei marxiste despre lume, care își are izvoarele în comentariul lui V.I. Lenin, în filosofia clasică germană, în economia politică engleză și în socialismul utopic francez, prin punerea în lumină a conținutului și a sferei noțiunii de practică .Filosofia marxistă este „filosofie a praxisului“, zice Antonio Gramsci), totalitate a formelor de activitate umană concretă, care constituie temelia vieții sociale și care determină, în ultimă instanță, dezvoltarea societății, lămurirea opoziției dintre dialectica marxistă, care este, întîi, dialectică a lucrurilor și, prin această stare de fapt, ea este și dialectică a conceptelor, și dialectica hegeliană, care este doar dialectică a conceptelor, descifrarea raporturilor dintre filosofie și știință, unde ele își recunosc titlurile lor de drept, ca termeni de întregire ai unui singur proces deschis de aflare a adevărului, și prin caracterizarea marxismului ca umanism radical. Studiul, „Marxismul, revoluție în filozofie“ trăiește prin el însuși, fiindcă nu-i legat de frumusețea clipei, ci de farmecul și de veșnicia filosofiei. 2. Marxismul în gîndirea contemporană**). Gh. Al. Cazan argumentează că prefața necesară a filosofiei marxiste contemporane o constituie filosofia revoluționară, economia politică și comunismul științific, create de Karl Marx și Friedrich Engels și dezvoltate, în chip strălucit, de către V.I. Lenin, în condițiile imperialismului și ale revoluției proletare, cea mai mare revoluție pe care a cunoscut-o istoria. Studiul său caracterizează (a) tendințe sofice contemporane care, prin declarații filede principii, își reclamă apartenența la operele originale ale filosofiei marxiste și care își propun „lectura“, „recitirea“ sau „reexaminarea“ izvoarelor primare ale filosofiei marxiste, încercând să facă din marxism, „filosofia istoriei“ (iar, unele, îl opun pe Lenin lui Marx, dacă nu aruncă asupra lui vălul tăcerii lașității, sau pe Marx lui Engels), dar nu-și însușesc concluziile revoluționare ale marxismului practic-critic și nici unele dintre ideile fundamentale ale materialismului dialectic și istoric, (b) curente opuse, fățiș sau mascat, filosofiei marxiste și (c) teoria și practica marxistă, care nu înseamnă doar o interpretare (o „recitire“ sau o „lectură“) a surselor dintîi, ci și o dezvoltare creatoare a filosofiei marxiste. in mihail popiscu *) Al. Valentin, Marxismul, revoluție în filosofie, Editura Politică, București, 1974. ** Gh. Al. Cazan, Marxismul în gîndirea contemporană, Editura Politică, București, 1974. rigoarea științifică și vocația panoramicului o constantă a negocupărilor eseistice și de istorie literară în activitatea profesorului universitar Romul Munteanul o reprezintă cercetarea illuminismului, înTpînul cu teza sa de doctorat. Aspectele și dimensiunile iluminismului românesc, Leipzig, 1960, trecînd prin Contribuția Școlii Ardelene la culturalizarea maselor, 1961, ajungînd, zece ani mai tîrziu, la Literatura europeană în epoca luminilor și oferindu-ne azi Cultura europeană în epoca luminilor. Romul Munteanu a reușit să realizeze o interesantă viziune globală auspra uneia din epocile cardinale cunoscute de editura europeană. Intr-o substanțială primă secvență a recentului volum premiat de revista Săptămina, explicîndu-și și făcîndu-și plauzibilă opțiunea pentru conceptul de epocă a luminilor în defavoarea celui de secol al luminilor, Romul Munteanu indică, rînd pe rînd, toate dificultățile delimitării exacte a timpului și spațiului în care s-au afirmat marile gesturi ale iluminismului, în esență este vorba de faptul că, dacă, de pildă, clasicismul „a rămas localizat doar în cîteva țări occidental“, „iluminismul reprezintă primul curent de gîndire care are un caracter paneuropean“. La o astfel de amplitudine, desincronizările au fost inevitabile. Și iată, Constantin Diaconovici Loga reia, în 1821, poate fără să știe, o idee lansată cu o sută treizeci și șapte de ani mai devreme de P. Bayle. Ceea ce mi se pare remarcabil la Romul Munteanu este inteligența cu care a știut să ocolească orice ton apologetic cu privire la epoca studiată. Căci, pe tot parcursul acestei lucrări, autorul face un subtil montaj în care apar polii de rezistență sub influența cărora s-a conturat profilul iluminismului. Entuziasmului unui D’Alembert îi este opus scepticismul aproape acru al unui Voltaire, spiritului demofilic al unui Helvétius îi este opus cel profund conservator al unui La Chalotais. In același sens trebuie amintită și corijarea pe care Romul Munteanu o aplică imaginii comode asupra monarhilor luminați care se arătau mai interesați și îndatoritori față de gînditorii, artiștii de pe alte meleaguri, decît față de cei pe care-i aveau în preajmă. Căci, în timp ce Ecaterina a II-a dădea o sumă enormă pe biblioteca decedatului Diderot sau îl invita „cu toți prietenii“ pe D’Alembert, la curtea sa, tot ea îl trimitea în exil pe Radiscev și ordona arderea operei sale. Indicînd mai toate elementele importante care dădeau petele de lumină ori de umbră ale epocii studiate, Romul Munteanu urmărește cu atenție formarea noilor concepte pe care le va afirma iluminismul : Weltbürger — cetățean al lumii — conștiință europeană, dreptul natural, și altele. In strînsă legătură cu ele, citită prin prisma conceptelor fundamentale ale epocii (geniu, simțul interior, frumosul, imaginația), raportată permanent la metamorfozele funcțiilor filozofiei In epocă, reamintind rolul criticii timpului iluminist, literatura epocii luminilor își etalează, în lectura și comentariul lui Romul Munteanu, nuanțele sale atît de particulare, in care și-au aflat punctul de pornire nenumărate capodopere. Avînd vocația panoramicului, bizuindu-se întotdeauna nu numai pe o lectură fidelă a operelor, ci și pe una neîntreruptă a bibliografiei critice, Romul Munteanu este și |n Cultura europeană în epoca luminilor autorul unor asociații și disociații nu ostentativ subtile, ci argumentate, clare, de o reală rigoare științifică. dorin Tudoran emil brumani Julien ospitalierul Poetului din Dolhasca ,(localitate pe care trenul n-o gătește decît printr-un efort de voință) îi este propuihj ticul de a măsura universul cu lungimea brafDhrivchiului său îi este indiferentă linia orizontului, sau nu-i dă crezare pentru că n-o poate pipăi. Și atunci, oarecum resemnat, fără însă a face o dramă din asta, începe să-l reconstruiască rapid, pentru uzul propriu, cu ce are la îndemînă. Dacă se ia în serios, și se ia, acest joc inocent, specific copilăriei îmbătrânite, deci înțelept și practic, universul se apropie el însuși, după cum dorim : domestic, simplificat, ordinar și contrar celor de pînă aci ironic. De aceea, jocul lui Emil Brumaru este pentru oricine : pentru cei obosiți să caute prea mult — un divertisment, extraordinar de bine montat în cuvinte pigmentate, iar pentru cei neliniștiți — o filosofie tranchilizantă, ca o compresă pe creierul îmbîcuit de întrebări. In aceste două feluri volumul capătă unitate. Dar ca să ne scutească pînă și de acest minim efort, poetul ne pune la dispoziție un fel de ghid, la fel de delicat și absent, ca altădată Arthur detectivul, în pisoana lui Julien Ospitalierul. Atributul său este atît de fin, cît de comportament. De la el primim cea mai plăcută invitație de a-i asculta cu indiscreție biografia, amorurile, obiectele, cîntecele preferate, fericirile și suferințele. Și ar putea continua așa fără sfîrșit : n-ar fi fost de mirare să-i mai aflăm albinele, cărările, îndoielile, capriciile și poate rămășițele pămîntești. Confesiunea sa este gospodărească și negustorească venind pe vechile căi comerciale ale Moldovei de nord de la Lipsca și mergînd spre Stanbul. De aceea e la plecare înmănușată, copleșită de fulare și stofe, iar la sosire plină de miros de piper, pilaf și catifea. Dar în fapt nu se căsătorește decît imaginar, fiindcă toate obiectele confesiunii sînt ale casei de baștină, ori prea fixe pentru a fi clintite, ori prea serafice pentru a fi încărcate în valize. Să le notăm în ordinea poeziei : fotolii, oglinzi, levănțică, bile de fildeș, robinete, cești de ceai din teracotă albastră, șifoniere și butoiașe, burghie, mătăsuri și glaspapir și așa mai departe. In primul rînd Julien le deține, apoi le iubește și în sfîrșit le cîntă ; mai e câteodată crud cu ele, dar mai cu seamă melancolic de împrejurul lor. Luăm această ultimă stare, mărturisită cu prudență, pentru a nu jena, dar și pentru a nu fi neglijată, drept definitorie pentru structura poeziei. Ne-o spune însă inofensiv, timid : „Julien Ospitalierul va fi îmbrăcat întotdeauna în surtucul lui plin de grăsimi vegetale, / Auster și naiv precum preafericitul Bernard ce supsese din sinii Fecioarei Maria, / Cînd o să-și descrie în dosul șopronului vechi cu un foarfece galben tăind toporașii crescuți în sandale, / Melancolia...“ Dar în afară de aceasta, cum spuneam ne mulțumim și cu mirosul fin de virtuozități culinare în care se îmbată versul dăruit gratis al lui Emil Brumaru. Iată un tacîm de savoare : „Motanii mei sorb rom pe catifele ! Și-mbătrînesc piftea după piftea. / O, hai să sugem ciucuri de perdele ; / Afară plouă, ploaia va-nceta / Și-o să ieșim blind uluiți pe trepte / De strălucirea șanțurilor vechi, / Din streșini picături ' o să ne-aștepte / Să ne sărute tandre în urechi, / Bălți cu apă leneș îndulcită, / De nostalgie, lîngu-n strat de cepi / O să ne ducă iarăși în ispită / Să-ngenunchem, și-atunci o să pricepi / De ce-s atît de trist cînd cherestele / Trăiesc și mor iubite de-o cișmea. / Motanii mei sorb rom pe catifele / Și-mbătrînesc piftea după piftea“. în aceste condiții care trezesc amoruri și adorații necomplicate, începi să crezi împreună cu Benzino la palatul Pitti că „ospitalitatea lui Julien“ e de a rămîne cu el într-o odaie patru zile și patru nopți fără a-l vedea și fără a te deranja micșunelele lui. Valentin tașcu că lirica este pentru el un fel de carnaval feeric la care se simte obligat să arboreze de mai multe fizionomii. Greu de aflat este deocamdată cea proprie. Lucrul n-a scăpat poetului, din moment ce intr-un distih suntem avertizați : „Cine știe să nu spună / Ce risipă mă adună**. Dar interdicțiile există pentru a fi călcate. Ciclul inițial. Cartea turnurilor, cuprinde rostiri in forța, chiuituri energice, din păcate cam impersonalizate. Aici se afișează o „voinici«« debordantă, o robustețe excesivă : „și hora ceasurilor, sărbătoare — / Cu adinci mele-n paltini să rămînă, / și doina voinicească, cu călcuul / Flăcăilor înfipt ca-ntr-o fimină” sau (Atlas moldavi): „Sprijin ceru-n stilpi de rouă I Țin pe umeri stilpi de casă“. Cred Insă ca Paul Balahud e mai degrabă un poet al fragilității, al șoaptei, al emisiei muzicale molcome. Iată un haiku memorabil : „Fără durere lebăda plutind / Pe rîuri și-n adincuri umbra ei / Cutremură toate nuntirile**. Net superior este al doilea ciclu, Semnele Întocmai, deși și aici se pot recunoaște semnele altora (Eminescu, Topârceanu, Nichita Stanescu, Cezar Baltag). Frumoasă însă este credința autorului în rolul de excepție al poetului. Acesta este (pentru Paul Balahar) simultan demiurg și alchimist : „De tine toate semnele se leagă / Tu ai rețele străvezii in oase / De pui să se respingă, să se atragă / Pe limba lor puteri miraculoase“, în fine, un ales ce știa să vadă „semnele", să pătrundă adică dincolo de fenomenal. O dramă a cunoașterii lirica este prematur insinuată : „Dar dinspre semna ! Nu mai pot s-ascult / Că spațiul dintre semne j »e tot string«“. Să sperăm că poetul o va depăși, fiindcă nu talentul 11 lipsește, ci știința de a și-l pune în evidență. Ioanadan () Paul Balahur . Anotimpul corăbiilor, Ed. Junimea, 197 bilanțul traducerilor măștile debutului S-a vorbit cu insistență de la un timp despre ..siguranța“ invidiabilă a debutanților, care se iveau intri, vnimnUui LUAlir Minerva iin timma tunătorului ei părinte. Jeluirile virstei, nehotărîTM în fața divorseior modele, in sfîrșit, acea șovăială a novicelui dispăruseră ca prin farmec pentru a face loc unui contingent de barzi rezoluți, gata să taie cu o mișcare bruscă nodul gordian al poeziei. Dar a fost ceva trecător. Cine urmărește ultimele apariții poate observa resurecția nesiguranței, specifice. _ In genere, incenatorii ofțim exemplu rrt=l oferăși placheta Anotimpul ."OriUlit,**" tflrarul poet montan P5Vit ruiUtBwr. * Cu o sricturi Suai?, însumează un ciclu de pp».** solare. natrintice, caligrafiate cu o acuratețe întreruptă uneori de Indrărnati imagistice și un altul, de extracție simi-filozofică, unde e vizibilă tentativa de a s Tuiliega ombuluyle piesonală, pusa sub acolada aspirației spre esențe. Orientările, ahilhdon5 lăudabile, Sint Husüate printr-o multitudine de modalități, de exerciții stilistice afectate de o Indecizie structurală. Poetului format Ii stă bine o anume „monotonie“, o obsesie fundamentală, care să-i articuleze universul liric, conferindu-i coeziune și timbru distinctiv. Paul Balahar nu-și cunoaște încă vocea proprie. Rezultatul . Poetul e remarcabil mai întotdeauna prin virtualități, iar prin piese finite. Autorul ucenicește pe la curțile marilor, meșteri ai poeziei, potrivindu-și pe chip diferite măști, de unde s-ar putea deduce întotdeauna am considerat că tălmăcirile din alte limbi reprezintă cea de-a doua parte a culturii naționale. Orice carte de valoare, creată într-o anumită matcă de cultură, își găsește prin traduceri drumul deschis spre conștiința întregii omeniri. Dacă în urmă cu două secole, o informație culturală de prima însemnătate făcea înconjurul continentului nostru în luni sau ani de zile, astăzi aceasta ajunge să fie receptată în întreaga lume odată cu emiterea ei. In anul în care australianul P. White a primit premiul Nobel, una din cărțile sale a fost publicată în limba română. Cînd G. Marquez stîrnise primele comentarii mai aprinse în Franța, cititorii din țara noastră aveau în bibliotecile lor Un veac de singurătate. Unele opere de critică ale lui Lotmann, Propp, R. Wellek, etc. au apărut în limba română cu multă vreme mai înainte de a fi editate de anumite edituri occidentale. In mai bine de trei decenii, cititorii români au asimilat pe această cale o informație uriașă. „Anumite opere de largă circulație,—devorbeau doar din auzite, cum sunt romanele 1u Prpus L ri TryT, Kafka, Mimis, Faulkner sau poeziile lui Mallarmé, Kavafis, G. Benn etc. au ajuns pe parcursrt^etreta C*eeul[ l^ebuie]să 1^]cităm că in acest fel multe acte de impostură, snobism excesiv și superficialitate, nu au mai fost cu putință. Marile valori ale culturii universale nu mai reprezintă un bun al unor persoane izolate, un lux excesiv pe care cititorul obișnuit să nu și-l poată permite. Colecția Globus (Ed. Univers), ca și tălmăcirile din Biblioteca pentru toți (Ed. Minerva), reprezintă pîrghiile de difuzare a cărților clasice și moderne pînă în bibliotecile cele mai modeste și îndepărtate. Cartea de valoare devine astfel un bun al tuturor, diferențele culturale scad, accentul căzînd acum pe efortul de informare și dragostea pentru artă. Goethe spunea la un moment dat că orice literatură trăiește în fiecare perioadă istorică nuvoia de a-și îndrepta privirea spre alte țări. Constatarea aceasta ni se pare adevărată. Dar trebuie să precizăm că de aproape trei decenii cultura română nu mai cunoaște canale unilaterale de conectare. Cititorul român nu mai este nici prin educație, nici prin informație, un francofil, germanofil, italod etc. Curiozitatea sa intelectuală se distribuie pe cele mai diverse zone geografice, în funcție de valorile reale emanate din aceste locuri Fenomenul acesta este foarte firesc, nu mai cunoaște de mai bine de un Europa secol hegemonia unei singure culturi. Policentrismul cultural este acela care oferă marca specifică a timpului nostru. In acest an, de pildă, romanele lui Manuel Scorza (Peru), Michel de Saint-Pierre (Franța), și Constantin Vorobiov (URSS) au reținut într-un mod relativ egal atenția publicului. Cititorii de poezie au trecut prin Poezia Egiptului faraonic, versul brechtian al lui H. Kahlau (RDG), lirismul subtil al lui Evtușenko (URSS), poemul în proză a lui Francis Ponge (Franța) și discursul poetic polemic de mare virulență al lui H. M. Enzensberger (RFG). Dar cum în întreaga Europă asistăm la o largă eflorescență a spiritului critic, operele fundamentale de teorie și istorie a criticii și de estetică, cum sunt Studii de estetică de Makarovski, Istoria criticii literare moderne de R. Wellek sau Probleme fundamentale ala științei literare de V. Krauss au constituit, după părerea noastră acte de cultură întro premieră foarte fericită. La acestea s-au adăugat studiile de critică aplicată, prin care se configurează marile idei ale timpului nostru. Dacă școala structuralistă sovietică cu o puternică fundamentare marxistă, a fost reprezentată prin Lotmann și Bahtin, școala geneveză s-a făcut cunoscută prin Starobinski și J. P. Richard, iar new criticism prin I. A. Richards. In 1835, Chasle afirma într-o lecție a sa că „Nimic nu trăiește izolat, izolarea adevărată înseamnă moartea“. Tot el adăuga că „Toată lumea împrumută de la toată lumea. Aceasta imensă activitate de simpatie este universală ți constantă“. Ne simțim obligați să adăugăm c W traducerile nu sunt lin—prilej—de imprimiri. ■ f.jm imp.ri.i.ă ele constituie acte fruntare spirituală, fenomene de recepție sa~ respingere, unități de măsura și motive de stimulare a creației originale naționale. Din această cauză, socotim că a doua parte a culturii naționale (traducerile) nu fac deci să releve etosul nostru specific. iimilfl romul munteano