Saptamina, 1975 (Anul 5, nr. 213-264)

1975-01-03 / nr. 213

abc­laudă limbii române Mai presus de noi există Ea. De două mii de ani în albiile ei plutim Toți ca unul. Facutu-s-au zidurile, despărțitu-ne­ a în lung și-n lat semeția lor vremelnică. Dar­ prin ziduri a răzbătut Ea, punînd petală și vis și lumină pe buzele inserate. Amețitoare limpezimea apelor și în adine unde se văd cuvintele, colonii de vietăți marine. Din loc în loc perle, safire, topate enigmatica privire din ochiul lor așteptind pe cadranele timpului. Trei zîne veghează drumul celui ce pleacă să le aducă de-acolo, punînd petală de vis și lumină pe buzele însetate, și unde, de două mii de cai în albiile Ei plutim Toți ca unul, dumitru balast „caietele Mihai Eminescu“ Cînd în 1972 a apărut masiva carte Dedicații lui Eminescu, realizată de Victor Crăciun — cuprinzînd texte despre poetul care înseamnă pentru noi culmea geniului românesc, de la celebrele cuvinte cu care îl întâmpina Iosif Vulcan — oricine a putut verifica, concret și statistic, ceea ce știam de mulți ani : faptul că, în zilele noastre, gândurile nu s-au îndrep­tat incomparabil mai mult ca oricînd spre opera și personalitatea lui Eminescu. Dacă prin volumul compact de Studii emi­­nesciene, apărut în 1965, demonstrarea acestui adevăr era oarecum condiționată de un anu­mit moment — împlinirea a 115 ani de la nașterea poetului — Caietele Mihai Eminescu, realizate prin osîrdia și competența istoricu­lui și criticului literar Marin Bucur, sînt con­cretizarea impresionantă a prezenței vii și per­­­manente a lui Eminescu în gîndirea și în fapta noastră literară. Spirit în continuă efer­vescență — năzuind spre orizonturile largi ale sistemului de valori al culturii noastre dar și ancorat cu entuziasm în disciplina dură a cercetării filologice — Marin Bucur a con­ceput aceste caiete ca pe un podiș înalt pentru întîlnirea nesistematică dar fecundă a unor personalități și texte de indubitabilă va­loare, în domeniul atît de complet al exegezei eminesciene Beneficiind și de înțelegerea de­plină a editurii care poartă numele poetului, Marin Bucur a acordat ospitalitate liberă și generoasă oricui răspundea acestui ideal. în cele două caiete apărute pînă acum — caiete care promit modest dar ferm succesiunea lor în viitor — se întîlnesc astfel personalități din cele mai diferite generații­ și domenii de spe­cialitate, de la comunicarea unor texte inedite ale unor mari dispăruți, ca Sextil Pușcariu, până la analizele structurale făcute cu ajuto­rul calculatoarelor, de tineri cercetători. Fără a avea aparența unei plăsmuiri sistematice, aceste două caiete constituie totodată demon­strația complexității personalității și operei lui Eminescu și a diversității disciplinelor din un­ghiul de vedere al cărora și cu metodele că­rora această operă poate fi abordată. Voit nesistematică, componența celor două caiete — datorită diversității și valorii colabo­ratorilor — înfățișează în totalitatea ei o reu­nire armonioasă a mai tuturor direcțiilor posi­bile ale exegezei eminesciene. în ceea ce pri­vește biografia lui Eminescu contribuțiile de amănunt și comunicările de texte și docu­mente semnate de Gheorghe Matei Eminescu, Augustin Z. N. Pop, George Muntean, D. Mu­­rărașu și Marin Bucur aduc precizări utile, uneori chiar de mare importanță, cu privire la familia și viața lui Eminescu. Cum era și firesc, cea mai mare pondere o au studiile și semnalările atestînd efortul de a pătrunde cît mai profund în tainele creației poetului, de a-i descifra secretele fascinației pe care o exercită arta lui. Dan Simonescu, Virgil Cân­­dea, Paul Cernavodeanu și C. Noica aduc astfel noi contribuții referitoare la rolul tex­telor de literatură română veche în formarea limbajului artistic eminescian. în același efort se înscriu observațiile de ordin filologic asupra limbii lui Eminescu, făcute de Gh. Bulgăr și G. Ivănescu In analiza structurală și cu mijloace mate­matice mai întîlnim și colaborarea Paulei Dia­­conescu și a lui Solomon Marcus. Folosirea în spirit modern a metodelor clasice în ex­plorarea universului poetului nu lipsește nici ea, prilejuind pasionanta dezbatere în jurul enigmaticei .,Flori albastre“, la care participă Al. Philippide, Zoe Dumitrescu-Bușulenga și St. Cazimir. în această inițiere in universul luminos al poeziei lui Eminescu iau parte în continuare N. Balotă, Edgar Papu, Zoe Du­mitrescu-Bușulenga și Gh. Ceaușescu. ovidiu papadima dezbateri filosofice marxiste românești Filosofia contemporană românească, fiind fi­­losofie marxistă în acțiune, este filosofie radi­cală. „A fi radical — notează Karl Marx — înseamnă a merge pînă la rădăcina lucrurilor”. A merge pînă la­­„rădăcina“ filosofiei marxiste înseamnă, întîi a analiza operele originare ale filosofiei marxiste. Cîteva reflexii asupra filo­sofiei marxiste pun în relief această „rădă­cină“. 1. Marxismul, revoluție în filosofie*). Ace­ studiu dezvăluie esența uriașei revoluții teore­tice pe care Karl Marx și Fr. Engels au in­făptuit-o în filosofie și notele diferențiale șiie rupturii radicale pe care filosofia marxistă produs-o în istorie. El se remarcă printr­­spirit eminamente filosofic și printr-un spirit polemic erudit: în el, Al. Valentin a re­consti­­tuit modul de formare a teoriei marxiste des­pre lume, care își are izvoarele în comentariul lui V.I. Lenin, în filosofia clasică germană, în economia politică engleză și în socialismul uto­pic francez, prin punerea­ în lumină a conți­nutului și a sferei noțiunii de practică .Filoso­fia marxistă este „filosofie a praxisului“, zice Antonio Gramsci), totalitate a formelor de ac­tivitate umană concretă, care constituie temelia vieții sociale și care determină, în ultimă in­stanță, dezvoltarea societății, lămurirea opozi­ției dintre dialectica marxistă, care este, întîi, dialectică a lucrurilor și, prin această stare de fapt, ea este și dialectică a conceptelor, și dia­lectica hegeliană, care este doar dialectică a conceptelor, descifrarea raporturilor din­tre filosofie și știință, unde ele își re­cunosc titlurile lor de drept, ca termeni de întregire ai unui singur proces deschis de aflare a adevărului, și prin caracterizarea marxismului ca umanism radical. Studiul, „Marxismul, revoluție în filozofie“ trăiește prin el însuși, fiindcă nu-i legat de frumusețea clipei, ci de farmecul și de veș­nicia filosofiei. 2. Marxismul în gîndirea contemporană**). Gh. Al. Cazan argumentează că prefața nece­sară a filosofiei marxiste contemporane o­ con­stituie filosofia revoluționară, economia politică și comunismul științific, create de Karl Marx și Friedrich Engels și dezvoltate, în chip stră­lucit, de către V.I. Lenin, în condițiile impe­rialismului și ale revoluției proletare, cea mai mare revoluție pe care a cunoscut-o istoria. Studiul său caracterizează (a) tendințe sofice contemporane care, prin declarații file­de principii, își reclamă apartenența la operele originale ale filosofiei marxiste și care­ își pro­pun „lectura“, „recitirea“ sau „reexaminarea“ izvoarelor primare ale filosofiei marxiste, în­cercând să facă din marxism, „filosofia isto­riei“ (iar, unele, îl opun pe Lenin lui Marx, dacă nu aruncă asupra lui vălul tăcerii lași­tății, sau pe Marx lui Engels), dar nu-și însu­șesc concluziile revoluționare ale marxism­ului practic-critic și nici unele dintre ideile funda­mentale ale materialismului dialectic și istoric, (b) curente opuse, fățiș sau mascat, filosofiei marxiste și (c) teoria și practica marxistă, care nu înseamnă doar o interpretare (o „re­citire“ sau o „lectură“) a surselor dintîi, ci și o dezvoltare creatoare a filosofiei marxiste. i­n mih­ail popiscu *) Al. Valentin, Marxismul, revoluție în filo­sofie, Editura Politică, București, 1974. **­ Gh. Al. Cazan, Marxismul în gîndirea contemporană, Editura Politică, București, 1974. rigoarea științifică și vocația panoramicului o constantă a negocupărilor eseistice și de istorie­ literară în activitatea profesorului uni­­versitar Romul Munteanul o reprezintă cerce­tarea illuminismului, înT­pînul cu teza sa de doctorat. Aspectele și dimensiunile iluminis­mului românesc, Leipzig, 1960, trecînd prin Contribuția Școlii Ardelene la culturalizarea maselor, 1961, ajungînd, zece ani mai tîrziu, la Literatura europeană în epoca luminilor și oferindu-ne azi Cultura europeană în epoca luminilor. Romul Munteanu a reușit să reali­zeze o interesantă viziune globală auspra uneia din epocile cardinale cunoscute­ de editura europeană. Intr-o substanțială primă secvență a recen­tului volum premiat de revista Săptămina, explicîndu-și și făcîndu-și plauzibilă opțiunea pentru conceptul de epocă a luminilor în defavoarea celui de secol al luminilor, Romul Munteanu indică, rînd pe rînd, toate dificul­tățile delimitării exacte a timpului și spațiu­lui în care s-au afirmat marile gesturi ale iluminismului, în esență este vorba de faptul că, dacă, de pildă, clasicismul „a rămas loca­lizat­ doar în cîteva țări occidental“, „ilumi­nismul reprezintă primul curent de gîndire care are un caracter paneuropean“. La o astfel de amplitudine, desincronizările au fost ine­vitabile. Și iată, Constantin Diaconovici Loga reia, în 1821, poate fără să știe, o idee lan­sată cu o sută treizeci și șapte de ani mai devreme de P. Bayle. Ceea ce mi se pare remarcabil la Romul Munteanu este inteligența cu care a știut să ocolească orice ton apolo­getic cu privire la epoca studiată. Căci, pe tot parcursul acestei lucrări, autorul face un subtil montaj în care apar polii de rezistență sub influența cărora s-a conturat profilul iluminismului. Entuziasmului unui D’Alembert îi este opus scepticismul aproape acru al unui Voltaire, spiritului demofilic al unui Helvétius îi este opus cel profund conservator al unui La Chalotais. In același sens trebuie amintită și corijarea pe care Romul Munteanu o aplică imaginii comode asupra monarhilor luminați care se arătau mai interesați și în­datoritori față de gînditorii, artiștii de pe alte meleaguri, decît față de cei pe care-i aveau în preajmă. Căci, în timp ce Ecaterina a II-a dădea o sumă enormă pe biblioteca decedatului Diderot sau îl invita „cu toți prietenii“ pe D’Alembert, la curtea sa, tot ea îl trimitea în exil pe Radiscev și ordona arderea operei sale. Indicînd mai toate ele­mentele importante care dădeau petele de lu­mină ori de umbră ale epocii studiate, Ro­mul Munteanu urmărește cu atenție formarea noilor concepte pe care le va afirma ilumi­nismul : Weltbürger — cetățean al lumii — conștiință europeană, dreptul natural, și al­tele. In strînsă legătură cu ele, citită prin prisma conceptelor fundamentale ale epocii (geniu, simțul interior, frumosul, imaginația), raportată permanent la metamorfozele func­țiilor filozofiei In epocă, reamintind rolul cri­ticii timpului iluminist, literatura epocii lu­minilor își etalează, în lectura și comentariul lui Romul Munteanu, nuanțele sale atît de particulare, in care și-au aflat punctul de pornire nenumărate capodopere. Avînd vocația panoramicului, bizuindu-se în­totdeauna nu numai pe o lectură fidelă a ope­relor, ci și pe una neîntreruptă a bibliogra­fiei critice, Romul Munteanu este și |n Cul­tura europeană în epoca luminilor autorul unor asociații și disociații nu ostentativ sub­tile, ci argumentate, clare, de o reală rigoare științifică. dorin Tudoran emil bruman­­i Julien ospitalierul Poetului din Dolhasca ,(localitate pe care tre­nul n-o gătește decît printr-un efort de voință) îi este propuihj ticul de­ a măsura universul cu lungimea brafDhriv­chiului său îi este indife­rentă linia orizontului, sau nu-i dă crezare pentru că n-o poate pipăi. Și atunci, oarecum resemnat, fără însă a face o dramă din asta, începe să-l reconstruiască rapid, pentru uzul propriu, cu ce are la îndemînă. Dacă se ia în serios, și se ia, acest joc inocent, specific copilăriei îmbătrânite, deci înțelept și prac­tic, universul se apropie el însuși, după­ cum dorim : domestic, simplificat, ordi­nar și contrar celor de pînă aci ironic. De aceea, jocul lui Emil Bru­­maru este pentru oricine : pentru cei obosiți să caute prea mult — un divertisment, extra­ordinar de bine montat în cuvinte pigmentate, iar pentru cei neliniștiți — o filosofie tranchi­lizantă, ca o compresă pe creierul îmbîcuit de întrebări. In aceste două feluri volumul ca­pătă unitate. Dar ca să ne scutească pînă și de acest minim efort, poetul ne pune la­ dis­­poziție un fel de ghid, la fel de delicat și absent, ca altădată Arthur detectivul, în pi­soana lui Julien Ospitalierul. Atributul său este atît de fin, cît de comportament. De la­ el primim cea mai plăcută invitație de a-i as­culta cu indiscreție biografia, amorurile, o­­biectele, cîntecele preferate, fericirile și sufe­rințele. Și ar putea continua așa fără sfîrșit : n-ar fi­ fost de mirare să-i mai aflăm albinele, cărările, îndoielile, capriciile și poate rămăși­țele pămîntești. Confesiunea sa este gospodă­rească și negustorească venind pe vechile căi comerciale ale Moldovei de nord de la Lipsca și mergînd spre Stanbul. De aceea e la ple­care înmănușată, copleșită de fulare și stofe, iar la sosire plină de miros de piper, pilaf și catifea. Dar în fapt nu se căsătorește decît imaginar, fiindcă toate obiectele confesiunii sînt ale casei de baștină, ori prea fixe pentru a fi clintite, ori prea serafice pentru a fi în­cărcate în­­ valize. Să le notăm în ordinea poe­ziei : fotolii, oglinzi, levănțică, bile de fildeș, robinete, cești de ceai din teracotă albastră, șifoniere și butoiașe, burghie, mătăsuri și glaspapir și așa mai departe. In primul rînd Julien le deține, apoi le iubește și în sfîrșit le cîntă ; mai e câteodată crud cu ele, dar mai cu seamă melancolic de împrejurul lor. Luăm această ultimă stare, mărturisită cu prudență, pentru a nu jena, dar și pentru a nu fi ne­glijată, drept definitorie pentru structura poe­ziei. Ne-o spune însă inofensiv, timid : „Julien Ospitalierul va fi îmbrăcat întotdeauna în sur­tucul lui plin de grăsimi vegetale, / Auster și naiv precum preafericitul Bernard ce supsese din sinii Fecioarei Maria, / Cînd o să-și des­crie în dosul șopronului vechi cu un foarfece galben tăind toporașii crescuți în sandale, / Melancolia...“ Dar în afară de aceasta, cum spuneam ne mulțumim și cu mirosul fin de virtuozități cu­linare în care se îmbată versul dăruit gratis al lui Emil Brumaru. Iată un tacîm de sa­voare : „Motanii mei sorb rom pe catifele ! Și-mbătrînesc piftea după piftea. / O, hai să sugem ciucuri de perdele ; / Afară plouă, ploaia va-nceta / Și-o să ieșim blind uluiți pe trepte / De strălucirea șanțurilor vechi, / Din streșini picături ' o să ne-aștepte / Să ne să­rute tandre în urechi, / Bălți cu apă leneș în­dulcită, / De nostalgie, lîngu-n strat de cepi / O să ne ducă iarăși în ispită / Să-ngenunchem, și-atunci o să pricepi / De ce-s atît de trist cînd cherestele / Trăiesc și mor iubite de-o cișmea. / Motanii mei sorb rom pe catifele / Și-mbătrînesc piftea după piftea“. în aceste condiții care trezesc amoruri și ado­rații necomplicate, începi să crezi împreună cu Benzino la palatul Pitti că „ospitalitatea lui Julien“ e de a rămîne cu el într-o odaie patru zile și patru nopți fără a-l vedea și fără a te deranja micșunelele lui. Valentin tașcu că lirica este pentru el un fel de carnaval feeric la care se simte obligat să arboreze de mai multe fizionomii. Greu de aflat este deo­camdată cea proprie. Lucrul n-a scăpat poe­tului, din moment ce intr-un distih suntem­ avertizați : „Cine știe să nu spună / Ce risipă mă adună**. Dar interdicțiile există pentru a fi călcate. Ciclul inițial. Cartea turnurilor, cuprinde ros­tiri in forța, chiuituri energice, din păcate cam impersonalizate. Aici se afișează o „voinici«« debordantă, o robustețe excesivă : „și hora ceasurilor, sărbătoare — / Cu adinci m­ele-n pal­tini să rămînă, / și doina voinicească, cu căl­­cuul / Flăcăilor înfipt ca-ntr-o fimină” sau (Atlas moldav­i): „Sprijin ceru-n stilpi de rouă I Țin pe umeri stilpi de casă“. Cred Insă ca Paul Balahud e mai degrabă un poet al fragilității, al șoaptei, al emisiei muzicale molcome. Iată un hai­ku memorabil : „Fără durere lebăda plutind / Pe rîuri și-n adincuri umbra ei / Cu­tremură toate nuntirile**. Net superior este al doilea ciclu, Semnele Întocmai, deși și aici se pot recunoaște sem­nele altora (Eminescu, Topârceanu, Nichita Sta­­nescu, Cezar Baltag). Frumoasă însă este cre­dința autorului în rolul de excepție al poetu­­lui. Acesta este (pentru Paul Balahar) simul­tan demiurg și alchimist : „De tine toate sem­nele se leagă / Tu ai rețele străvezii in oase / De pui să se respingă, să se­ atragă / Pe limba lor puteri miraculoase“, în fine, un ales ce știa să vadă „semnele", să pătrundă adică dincolo de fenomenal. O dramă a cunoașterii lirica este prematur insinuată : „Dar dinspre semna ! Nu mai pot s-ascult / Că spațiul dintre semne j »e tot string«“. Să sperăm că poetul o va de­păși, fiindcă nu talentul 11 lipsește, ci știința de a și-l pune în evidență. Ioan­adan () Paul Balahur . Anotimpul corăbiilor, Ed. Junimea, 197 bilanțul traducerilor măștile debutului S-a vorbit cu insistență de la un timp despre ..siguranța“ invidiabilă a debutanților, care se iveau­ intri, vn­imnU­­ui LUAlir Minerva iin timma tunătorului ei părinte. Jeluirile virstei, nehotă­­rîT­M în fața divorseior modele, in sfîrșit, acea șovăială a novicelui dispăruseră ca prin far­mec pentru a face loc unui contingent de barzi rezoluți, gata să taie cu o mișcare bruscă nodul gordian al poeziei. Dar a fost ceva tre­cător. Cine urmărește ultimele apariții poate observa resurecția nesiguranței, specifice. _ In genere, incenatorii ofț­im exemplu rrt=l oferă­­și placheta Anotimpul ."OriUlit,**" tflrarul poet montan P5Vit ruiUtBwr. * Cu o s­ri­cturi Suai?, însumează un ciclu de pp».­** solare. natrintice, caligra­fiate cu o acuratețe întreruptă uneori de In­­drărnati imagistice și un altul, de extracție simi-filozofică, unde e vizibilă tentativa de a s T­uiliega o­mb­uluyle piesonală, pusa sub aco­­lada aspirației spre esențe. Orientările, ahilh­­don5 lăudabile, Sint Husüate printr-o multitu­dine de modalități, de exerciții stilistice afec­tate de o Indecizie structurală. Poetului for­mat Ii stă bine o anume „monotonie“, o ob­sesie fundamentală, care să-i articuleze uni­versul liric, conferindu-i coeziune și timbru distinctiv. Paul Balahar nu-și cunoaște încă vocea proprie. Rezultatul . Poetul e remarca­bil mai întotdeauna prin virtualități, iar prin piese finite. Autorul ucenicește pe la curțile marilor, meșteri ai poeziei, potrivindu-și pe chip diferite măști, de unde s-ar putea deduce întotdeauna am considerat că tălmăcirile din alte limbi reprezintă cea de-a doua parte a cul­turii naționale. Orice carte de valoare, creată într-o anumită matcă de cultură, își găsește prin traduceri drumul deschis spre conștiința întregii omeniri. Dacă în urmă cu două secole, o infor­mație culturală de prima însemnătate făcea înconjurul continentului nostru în luni sau ani de zile, astăzi aceasta ajunge să fie receptată în întreaga lume odată cu emiterea ei. In anul în care australianul P. White a primit pre­miul Nobel, una din cărțile sale a fost publi­cată în limba română. Cînd G. Marquez stîr­­nise primele comentarii mai aprinse în Fran­ța, cititorii din țara noastră aveau în biblio­tecile lor Un veac de singurătate. Unele opere de critică ale lui Lotmann, Propp, R. Wellek, etc. au apărut în limba română cu multă vreme mai înainte de­ a fi editate de anumite edituri occidentale. In mai bine de trei de­cenii, cititorii români au asimilat pe această cale o informație uriașă. „Anumite opere de largă circulație,—de­vorbeau doar din auzite, cum sunt romanele 1­u Pr­pus L ri TryT­,­ Kafka, Mimis, Faulkner sau poeziile lui Mallarmé, Kavafis, G. Benn etc. au ajuns pe parcursrt^etreta C*eeul[ l^ebuie]să 1^]cităm că in acest fel multe acte de impostură, snobism excesiv și super­ficialitate, nu au mai fost cu putință. Marile valori ale culturii universale nu mai repre­zintă un bun al unor persoane izolate, un lux excesiv pe care cititorul obișnuit să nu și-l poată permite. Colecția Globus (Ed. Uni­vers), ca și tălmăcirile din Biblioteca pentru toți (Ed. Minerva), reprezintă pîrghiile de di­fuzare a cărților clasice și moderne pînă în bibliotecile cele mai modeste și îndepărtate. Cartea de valoare devine astfel un bun al tuturor, diferențele culturale scad, accentul căzînd acum pe efortul de informare și dra­gostea pentru artă. Goethe spunea la un moment dat că orice literatură trăiește în fiecare perioadă istorică nuvoia de a-și îndrepta privirea spre alte țări. Constatarea aceasta ni se pare adevă­rată. Dar trebuie să precizăm că de aproape trei decenii cultura română nu mai cunoaște canale unilaterale de conectare. Cititorul ro­mân nu mai este nici prin educație, nici prin informație, un francofil, germanofil, italod etc. Curiozitatea sa intelectuală se distribuie pe cele mai diverse zone geografice, în func­ție de valorile reale emanate din aceste locuri Fenomenul acesta este foarte firesc, nu mai cunoaște de mai bine de un Europa secol hegemonia unei singure culturi. Policentris­­mul cultural este acela care oferă marca spe­cifică a timpului nostru. In acest an, de pildă, romanele lui Manuel Scorza (Peru), Michel de Saint-Pierre (Franța), și Constantin Vorobiov (URSS) au reținut într-un mod re­lativ egal atenția publicului. Cititorii de poe­zie au trecut prin Poezia Egiptului faraonic, versul brechtian al lui H. Kahlau (RDG), li­rismul subtil al lui Evtușenko (URSS), poe­mul în proză a lui Francis Ponge (Franța) și discursul poetic polemic de mare virulență al lui H. M. Enzensberger (RFG). Dar cum în întreaga Europă asistăm la o largă eflorescență a spiritului critic, operele fundamentale de teorie și istorie a criticii și de estetică, cum sunt Studii de estetică de Makarovski, Istoria criticii literare moderne de R. Wellek sau Probleme fundamentale ala științei literare de V. Krauss au constituit,­ după părerea noastră acte de cultură întro premieră foarte fericită. La acestea s-au adăugat studiile de critică aplicată, prin care se configurează marile idei ale timpului nos­tru. Dacă școala structuralistă sovietică cu o puternică fundamentare marxistă, a fost reprezentată prin Lotmann și Bahtin, școala­­ geneveză s-a făcut cunoscută prin Starobinski­­ și J. P. Richard, iar new criticism prin I. A. Richards. In 1835, Chasle afirma într-o lecție a sa că „Nimic nu trăiește izolat, izolarea adevărată înseamnă moartea“. Tot el adăuga că „Toată­­ lumea împrumută de la toată lumea. Aceasta imensă activitate d­e simpatie este universală­­ ți constantă“. Ne simțim obligați să adăugăm c­ W traducerile nu sunt­­ lin—prilej—de imprimiri. ■ f.jm­ im­p.ri.i.ă ele constituie acte fruntare spirituală, fenomene de recepție sa~ respingere, unități de măsura și motive de stimulare a creației originale naționale. Din această cauză, socotim că a doua parte a culturii naționale (traducerile) nu fac deci să releve etosul nostru specific. iimilfl romul munteano

Next