Saptamina, 1976 (Anul 6, nr. 265-317)
1976-01-02 / nr. 265
„COLINDĂ COLINDELEN ROMÂNIA“ Iată-ne deci în prag de An Nou, într-un moment în care, mai pronunțat ca oricînd, privim înapoi pentru face inerentele retrospective și, deopotrivă, scrutăm viitorul dornici de noi împliniri, bucuroși de drumul pe care mergem, preocupați de a face corecții din mers acelor lucruri ce nu merg cum trebuie. Responsabili, lucizi și demni, sîntem convinși că anul ce trece a însemnat ceva în viața fiecăruia dintre noi și, implicit, în viața întregii țări. Convingere subliniată de însăși realitatea faptelor de muncă, de însăși imaginea țării în 1975 — sensibil mai bogată în împliniri și certitudini decît acum un an — de însăși preocuparea noastră de a face mai multe, mai bune lucruri în viitorul an. Da ! Este adevărat, imaginea țării în 1975 este sensibil mai bogată în împliniri și certitudini decît acum un an și aceasta în pofida acelor momente din vară, a acelor clipe dramatice ale marilor inundații care, însă, au declanșat generoase energii pentru prevenirea lor, pentru înlăturarea urmărilor lor și pentru ajutorarea promptă și eficientă acelor calamități. Fizionomia lui 1975 are drept coloană vertebrală acea impresionantă întrecere cu timpul, cu cei cinci ani ai planului pe care-l încheiem, întrecere cîștigată de popor în beneficiul său net și al acelei invocate și sporite imagini a țării. Și, deopotrivă, acea imagine în lumea României, a înțelepciunii și dreptății cu care țara și președintele său, tovarășul Nicolae Ceaușescu, au acționat și acționează, pentru edificarea acelei atît de drepte și de umane lumi mai bune. 1975 mai înseamnă și primul an al celui de al patrulea deceniu în care am intrat de la Eliberarea țării, timp infim pe scara impresionantă a istoriei dar atît de bogat în prefaceri înnoitoare ! Și mai înseamnă cei 28 de ani pe care-i împlinim de la proclamarea Republicii noastre, forma de stat democratică, progresistă spre care au năzuit patrioții noștri cei mai luminați, devenită realitate odată cu destinul nostru nou, confundîndu-se cu el, pe Este, aceasta, zestrea noastră bogată care, contemporani și urmași, o cinstesc și o vor cinsti cu bucurie, cu încredere în viitorul nostru luminos. Pentru că, intrînd în 1976, pășim în primul an al ultimului sfert al acestui veac fiind conștienți că mai avem încă multe de făcut pentru noi și pentru țară. Fie, deci, ca la finele lui ’76 acele bilanțuri să aducă mai mult ca oricînd în sufletele noastre noi sentimente de mîndrie și certitudini, bucurii și împliniri. Fie ca, atunci, în noaptea în care colindele, colindă-n România, urările adresate țării și fiilor ei, partidului și secretarului său general să se întreacă în metafore ale reușitei, elanului și entuziasmului. „săptămâna” Fa puMiei Lumina de soare de-aici izvorăște, din plaiuri dorite Din țărm românesc, Din marea suind către bolțile păcii Ecoul culorii albastre. In piatra cetăților daco-romane E-nscris eroismul străbun. Și patriei noastre sub steag de partid Stă martor la gloria nouă, în țara-mi senină, o zînă de raze Animă-n ferestre speranță și zîmbet, Coboară-ntre lanuri de aur. Și leagănă-n scutec de molcome vînturi Livezile-n floare de vară. Mari meșteri ne adeveresc o zare Din turme de valuri torc lina luminii, Și-atunci dintr-odată răsar la viață Pe locuri pustii orașe de farmec. Pe cînd în imașuri pasc liniștea lungă Ciopoare sub fluier de strungă-n doinit, Visarea iubirilor noastre curate se scaldă In cîntec de dor și-n adinei bucurii. Virgil gheorghiu „CAP DE COPIL“ — sculptura de brâncuși anul brâncuși Reintrăm în noul ciclu calendaristic pe Poarta Sărutului a lui Brâncuși. Februarie care vine, va marca 100 de ani de la nașterea uriașului sculptor. Retrospectiva mondială. Brâncuși nu va putea face abstracție de literatura creată in jurul capodoperelor sale artistice. Și ceea ce trebuie spus de la început este faptul că Brâncuși a pătruns destul de repede în conștiința artistică europeană, dar, poate că mai întîi, în conștiința contemporanilor săi din țară. Aici nu e vorba de a stabili o prioritate orgolioasă. E vorba de a reconsidera sensibilitatea pe care scriitori și creatori din primele decenii ale secolului XX au arătat-o valorilor novatoare, specificului național în opera de artă, așa-zis, modernistă a lui Brâncuși. Dar, receptind pe aceasta, sesizîndu-i adincimile originare și ale originalității primelor sculpturi brâncușiene, comentatorii români ai creației sale au sesizat și propensiunea la universalitate a limbajului său plastic Este linia comună pe care s-au intilnit, încă din 1910, aprecierile tradiționalistului Vlahuța, cu ale esteticianului formelor fixe, care era Mihail Dragomirescu. Este linia comună care va uni — în ceea ce privește aprecierea operei lui Brâncuși — pe Nicolae Iorga cu Lucian Blaga, pe Petre Pandrea ori Camil Petrescu cu Mircea Eliade și cu mulți alții. Este firesc. Brâncuși a ilustrat adevărul simplu că opera de artă trebuie să purceadă dintr-o viziune autohtonă asupra lumii, că ea trebuie să întemeieze artistic o lume proprie, originală, cu valori general-umane. El este primul sculptor român care întemeiază un univers artistic românesc, și în același timp universal. Opera sa are coerența oralelor sale originare, a eului cosmic, barbian. Brâncuși a dat sculpturii romanești, dar mai ales evoluției sculpturii universale, dimensiunea teoretică, abstractă, esențială, farǎ a fi impersonală, a modului românesc de gindire și de simțire a universului. I-a dat o filosofie, adică un sens care nu este nici al liniei și nici al materiei. Este al ansamblului. Lucrul acesta se vede bine la complexul statuar de La Tg. Jiu, parcă pandant peste veacuri la ceea ce se află pe culmile de la Grădiștea. Lucrul acesta vine de acolo că gândirea creatoare brâncușiană se hrănea din virtuțile fundamentale — folclorice, etice, sociale și filosofice — ale poporului român. Marii noștri creatori au fost gânditoți sintetici. Ei încorporau in forme particulare, unice, caracteristici generale ale spiritualității românești. Acestea nu sunt elemente predestinate. Geniul lor apare acolo unde fiecare creator lucrează în sensul firesc al acestor legi, nescrise, corespunzind idealului de umanism al fiecărei epoci în parte. Ei refac in universalitate, într-un traiect rezumativ și profund, o istorie și uneori o preistorie a sensibilității artistice de pe aceste pămînturi. Este aspectul fundamental pe care comentatorii (poate și sprijinitorii) operei lui Brâncuși l-au sesizat de la primele interpretări ale geniului său. Iată de ce ne putem mîndri nu numai cu marea sinteză artistică a lui Brâncuși, ci și cu ceea ce au văzut — încă de la începutul creației brâncușiene — exegeții din țară și din străinătate. E un motiv în plus să considerăm «biblioteca Brâncuși“, o instituție, așa cum este și aceea creată în jurul lui Eminescu. DL fl. rusu